Mă uit la Grey’s Anatomy de, cam, zece ani. Cu un soi de sfinţenie. Vinerea sau, maxim, sâmbăta, în fiecare săptămână când apare câte-un episod. E unul dintre lucrurile care îmi dă un ritm, mă ţine ancorată de/în ceva, într-un grup de prietene cu care discut uneori despre ce s-a mai întâmplat, într-un deceniu în care am umblat mai mult decât am stat şi-n care cea mai lungă perioadă de timp petrecută într-un loc, fără să-mi fac bagajele să mă mut a fost de trei ani, iar cele mai scurte, cred, de o lună sau două, maxim trei. Ai nevoie de nişte lucruri care să-ţi dea o iluzie de vreun fel că nu totul se schimbă. Bine, mai e şi faza că dramele altora, mai ales pe melodia potrivită, te fac să ţi le regândeşti pe ale tale. În fine, deci, da, pentru mine Grey’s Anatomy e unul dintre lucrurile despre care îmi imaginez că în curând va ajunge pe rafturile din anticariatul minţii mele; şi zâmbesc oleacă atunci când aud de serialul ăsta. Desigur, serialul s-a schimbat, eu m-am mai schimbat, dar faptul că suntem încă împreună mă face să zic că mai degrabă ne-am transformat, că de schimbat nu cred că ne-am schimbat prea mult nici el, nici eu.
În sezonul ăsta, producătorii au făcut o chestie tare faină. Pe lângă faptul că mă uit iar la Grey’s cam ca la primele sezoane, muzica aia bună rău din serial s-a făcut dintr-o dată nu doar bună, ci şi interesantă. De ce? Pentru că toată coloana sonoră e alcătuită din cover-uri foarte foarte faine. Îmi place ideea de nu-i adevărat. Iar în ultimul episod am auzit un cover fain după o melodie mai veche, din anticariat şi ea, cântată acum mulţi ani de Backstreet Boys. Iacă. Aici vroiam să ajung. Alt lucru din anticariat care mă face să zâmbesc şi-mi aduce aminte de nişte treburi faine, de nişte zile agitate din adolescenţă, de vremuri de mai demult, dar care sunt încă în/cu mine. Asta e faza cu anticariatul minţii, lucrurile alea sunt puse la naftalină, dar nu se aruncă niciodată şi sunt revăzute, regândite, retraite cu sfinţenie, fiindcă fac parte din noi. Desigur, pot sta şi pe-un raft sub diferite forme materiale, dar nu despre aia vorbim, nu?
Bun, deci, Grey’s anatomy şi Backsteet Boys. Aş mai adăuga: cartea aia pe care n-aş mai citi-o acum, dar după care vroiam să mă cheme şi pe mine Olguţa, “La Medeleni”; mini grădina mea de legume de acasă de-acum aproape un sfert de secol transformată acum în mini grădină de balcon, cu flori şi verdeţuri în căni adunate de prin lume; masa dintr-un colţ al tuturor bibliotecilor în care am tocit coate, de unde se vedea ploaia pe geam şi pe care-o caut şi-acum când ajung într-un astfel de loc; ciocolata Milka; îngheţata de alune- “italiană”, aşa zicea tanti care aducea îngheţată într-un orăşel mic de provincie unde ne plimbau au mei duminica acum vreo 20 de ani-; pizărăii, cel mai fain obicei din lume, eu îl ştiu din Ardeal, de acasă, dar sub diferite forme există şi prin alte locuri, cu copii care au nasul roşu şi umblă prin sat în dimineaţa de Ajun să primească mere şi bomboane şi nu poţi să ratezi aşa ceva pentru nimic în lume; scrisorile transformate în e-mail-uri şi vederi şi mesaje, numai să scrii ceva, să te ştie cineva, cumva, prin cuvinte; bluza aia gri cumpărată din Varşovia acum opt ani şi pe care nu te hotărăşti să o dai afară din dulap fiindcă era ceva ce-a ţinut de cald într-un frig groaznic şi într-o mare de singurătate; sentimentul ăla din momentul în care vezi marea de pe geamul trenului sau maşinii şi începe să miroase puţin a apă sărată şi îţi dai “reset” automat; şosete colorate; strugurelul, dada, strugurelul… regăsit recent sub o formă similară la Elizabeth Arden, ceea ce mă face să cred că din anumite puncte de vedere cosmeticele din România imediat post-comunistă puteau fi produse de lux; liste pe hârtie; casetele înregistrate de pe casetele altora care aveau muzica pe care-o vrei; discotecile unde te duceai să dansezi. punct; ar mai fi…
La voi în anticariat ce găsim?
Barcelona, martie, 2014, duminica devreme, cum e bine să faci lucrurile frumoase, de dimineată.
andra stan 