Înainte de 30 de ani: check!

Scriam într-o postare anterioară despre lista mea, pentru mine, referitor la ceea ce, din experienţa mea de om care a petrecut oleacă peste 30 de ani în lumea asta, ar fi trebuit sau aş fi vrut să fac până acum, ca să mă simt mai ok cu mine însămi, cu mintea de-acum, dar n-am făcut. Nu listele altora, sau liste general valabile de se găsesc pe tot internetul, ci lista mea, cum ar trebui să şi fie. Mai deunăzi găsisem o astfel de listă, care includea crearea unui blog ca ceva musai de făcut până-n 30 de ani, de parcă toată lumea are chef şi nervi şi dorinţă să scrie bloguri. Nu tre să fim toţi bloggeri doar pentru că e la modă să fii pseudo-narcisist cu gândurile tale (recunosc!). În fine, în timp ce postam lista cu pricina, mi-am dat seama că aproape toate listele altora, pe care le-am citit, aveau călătoritul pe primele locuri. Iar eu aia am cam bifat. Şi mi-am mai dat seama dintr-odată că am făcut destul de multe lucruri până acum, am simţit multe, am văzut multe, n-a fost nimic degeaba (principiu după care trăiesc!) şi nu dau importanţă vreunui moment mai mult decât altuia. Şi-atunci cred că ar fi bine să conştientizăm şi ce am reuşit până la 30 de ani, lucruri care-au contribuit la cine suntem, fie că au fost mai bune sau mai rele. Prea mult ne concentrăm, parcă, pe ce n-am făcut şi-am vrea să recuperăm, fără să preţuim ce-am făcut. Aşa că:

  1. Mă bucur că am călătorit de m-am spart în bucăţi prin lume şi-am pus bucăţele de lume în mine.  Şi că sunt oameni prin multe locuri din lume pe care îi numesc prieteni. Detalii aici.
  2. Mă bucur că am avut curaj să o iau de la capăt atunci când am simţit că un loc/un om/un job/o şcoală n-a mai fost ceea ce aveam nevoie sau îmi doream.
  3. Mă bucur că am studiat şi lucrat în domenii de nişa, iar asta mi-a păstrat constant apetitul pentru nou şi inovare şi dorinţa de a cunoaşte şi de a contribui la ce se-ntâmplă în jurul meu, cumva.
  4. Mă bucur că am reuşit să am o relaţie faină şi bună cu ai mei, părinţii mei, că odată plecată din cuib am înţeles, treptat, ce importanţi au fost  şi sunt ei pentru ceea ce sunt eu. Nu cred că le-am explicat suficient de des că ei sunt exemplul meu, dar o voi face.
  5. Mă bucur că m-am aruncat cu capul înainte în joburi, călătorii, prietenii, iubiri, eşecuri sau reuşite nu mi-a părut rău în cele din urmă că nu am fost raţională în momentele majore, compensez cu raţionalitate în viaţa de zi cu zi.
  6. Mă bucur că am prieteni şi că-s nişte oameni tare faini şi mulţi, ceea ce îmi place să cred, fără modestie de data asta, că spune mult despre mine.
  7. Mă bucur că am casa plină de mărunţişuri din toate călătoriile mele şi că tati are o colecţie de pahare de shot-uri din toate acele locuri. Lucruri mărunte, dar bune pentru re-amintire şi pentru măsurarea şi conştientizarea orizonturilor atinse.
  8. Am ajuns să mă accept cu bune şi rele, cu plusuri şi minusuri, şi să mă cunosc, să ştiu ce trebuie ştiut despre mine. Uneori ignor ce ştiu, alteori uit, alteori mi-e atât de clar că-i aproape ireal, dar ştiu.

 

 

Reclame

De 8 martie, “gen”

Am tot plănuit un blog pe tema asta, dar parcă niciodată nu s-a potrivit mai bine ca acum, de ziua “femeii”. Trec peste esenţializarea, universalizarea şi generalizarea presupusă de ideea că e ziua unei femei monolitice, întruchipând toate femeile lumii şi toate experienţele lor, în loc să sărbătorim unicitatea fiecăreia ca om şi ca experienţe. Deci, trec peste asta şi vă povestesc ultima mea nemulţumire “genizată”.

Într-un drum de 2 ore cu maşina prin România, dacă asculţi radio auzi de cel puţin cinci ori, pe testate, în repetate rânduri, reclame la creme care îţi vor întineri pielea, lucru care îţi va reda sau îţi va continua starea de “frumuseţe” (ce-o mai fi însemnând şi aia, nu?!). Sau creme care îţi vor alunga simptomele unor infecţii ginecologice/urinare (pentru că, desigur, de ce să fii încurajată să mergi la medic, pentru a te vindeca, dacă poţi ascunde sub covorul cremei simptomele, aşa cum se face dintotdeauna pe la noi cu tot ce ţine de sănătatea sexuală/ginecologică a femeilor, iar boala se poate agrava, dar nu e problemă, nu ştie nimeni de ea, iar tu, femeie fiind, poţi îndura în linişte şi pace, cum faci şi cu altele, că doar aşa ai fost crescută, nu?!). Nicio reclamă pentru bărbaţi, desigur. Deschid, mai apoi, în aceeaşi zi, un televizor, şi văd şi-acolo vreo trei reclame la creme anti-îmbătrânire, pentru femei, desigur. Continuu să nu înţeleg de ce trebuie manipulate/crescute/educate femeile să creadă că sfârşitul lumii lor vine însoţit de primul rid şi e necesară şi suficientă o cremă pentru a amâna acest sfârşit. Nu zic să nu ne dăm cu cremă, Doamne feri, chiar vă rog pe toate să vă protejaţi de raze UV, să vă hidrataţi pielea pentru a o ajuta să fie mai sănătoasă, alea alea. Dar, sănătatea, nu frumuseţea, ar trebui să ne preocupe în primul rând. Şi, revenind la reclamele de la radio, nu e nimic ruşinos sau prea neimportant într-o infecţie urinară sau ginecologică, nu trebuie să “ameliorăm” simptomele infecţiilor (aşa zice chiar reclama la Zenella Med, căci despre asta vorbim), ci trebuie să tratăm, nu trebuie să cerem Zenella Med la farmacie cu voce joasă şi umilă, ci trebuie să mergem la ginecolog. Punct. Despre faptul că Zenella Med nu tratează, de fapt, o boală, au scris mulţi/multe, cu un google search îi/le găsiţi. Iar mass media ar trebui să sprijine acest tip de gândire, cel de abordare directă şi deschisă, da, oricât de ironice ar fi cuvintele în situaţia de faţă, în defavoarea abordării pline de ruşine şi covoare, pardon, creme, sub care să ascundem problemele femeilor, experienţele lor, realitatea vieţilor lor. Era să uit, cealaltă reclamă de la radio era pentru Aspasia, “eşti frumoasă!”, brrrrrrr! Nu dau link nici aici. Iar alea de la televizor sunt nenumărate. Nu mai continuu, aţi prins ideea, dar amintesc în trecere că la fel ca acum un deceniu, reclamele TV la produse de curăţat au, în continuare, femei ca imagini şi bărbaţi ca voci, femei care îţi arată cum “se face curăţenie” şi bărbaţi care le explică asta.

E şi ăsta un tip de violenţă discursivă, culturală, epistemologică, în care femeilor li se tot explică în mass media şi în cadrul consumerist al produselor cosmetice că sunt imperfecte şi că trebuie să ascundă asta, în loc să rezolve ce e problemă de sănătate şi să îmbrăţişeze ce e unic la ele, nu ce le transformă în copii ale unor modele photoshop-uite din reviste. Dar, pe bune, ştim cu toatele asta, nu?! Zic să avem un 8 martie în care să nu uităm că sărbătoarea asta nu a fost, iniţial, despre flori şi imaginea unor femei frumoase, blânde, delicate, etc, ci despre o zi internaţională a tuturor femeilor, egale între ele, şi egale cu bărbaţii. Vă doresc, aşadar, salarii egale pentru muncă egală, mai puţină discriminare pe criterii de gen, mai multe stereotipuri deconstruite, mai puţine infecţii urinare şi probleme ginecologice, şi mai multă creativitate în crearea unor vieţi faine şi bogate sufleteşte pentru fiecare dintre voi, femeilor!

womens-day

Later edit: Tot la radio… în jumătate de oră trei reclame care “îmbie” la medicamente sau suplimente care te ajută cu retenţia de apă şi balonarea, pentru a arăta aşa cum eşti tu cu-adevărat, perfectă, nu grasă, cum ar putea crede unii, de la retenţia de apă sau de la balonare. Pe ce planetă trebuie să trăieşti să crezi că are vreun sens să iei medicamente despre care auzi la radio pentru retenţia de apă? Sau pe ce planetă trebuie să crezi că te afli dacă faci tu o combinaţie faină şi convingi femeile să cumpere un produs convingându-le că produsul ăla le va scoate frumuseţea de sub vălul unor boli cu care se auto-diagnostichează bazat pe reclama la produs şi care sunt, desigur, tratabile şi vor conduce la o viaţă şi-un corp aşa cum ar trebui să fie… mai puţin umflat, adicătelea, cum s-ar spune, mai slab, nu? Mda…

Sursa foto: earthsky.org

Ce n-am făcut până la 30

Scriam în postarea anterioară că am citit multe articole despre ceea ce regretă oamenii pe patul de moarte (una dintre cele mai mari temeri ale mele e asta, că tot veni vorba, nu cred că am încă înţelepciunea să accept moartea şi nici felul meu de a fi nu ajută), despre ceea ce ar trebui să bifezi până la 30 de ani, până la 40 de ani, tot felul de liste şi listuţe despre ce zic unii şi alţii că ar trebui să faci ca să fii un om mai împlinit, cumva. Nici nu ştiu ce-nseamnă om împlinit, pe bune. Şi nici nu înţeleg presiunea asta online de a fi împlinit prin bifarea unor liste atât de relative. Oricât ar părea de clişeu, împlinirea mea poate fi neîmplinirea altuia şi invers.

Aşa că eu îmi fac lista mea, pentru mine, referitor la ceea ce, din experienţa mea de om care a petrecut oleacă peste 30 de ani în lumea asta, ar fi trebuit sau aş fi vrut să fac până acum, ca să mă simt mai ok cu mine însămi. N-am multe, poate şi fiindcă am cam făcut multe şi mă bucur că n-am ezitat, bune sau rele, le-am făcut şi-am învăţat ceva din toate. Partea cu împlinirea, mă repet, e cam relativă… Plănuiesc să încerc să revin la lucrurile astea în următorii ani şi să recuperez ce se mai poate, daca s-o putea. Am şi o melodie care zice bine ce simt eu faţă de treaba asta, un fel de soundtrack pentru lista de mai jos 😉

  1. Aş fi vrut să învăţ să cunosc de-adevăratelea mai multe limbi străine, înafară de engleză, nu ştiu dacă m-aş întoarce la franceză, pe care de fapt o ştiu, dar o evit fiindcă nu-mi prea place, sau ar fi bine să iau calea spaniolă sau italiană. Şi eventual două-trei la nivel de bază (am încercat cu poloneza şi portugheza şi poate ar trebui să le reiau). E incredibil cum în prezent văd din ce în ce mai mult cum posibilitatea de comunicare într-o limbă străină e cea mai importantă abilitate de intrare pe piaţa muncii, de a te bucura de lumea largă ca om călător sau ca profesionist. În plus, e incredibil cum te poţi dezvolta ca om dacă poţi comunica în mai multe limbi străine, cum îţi schimbă acest lucru modul de a gândi.
  2. Aş fi vrut să citesc o carte pe lună întotdeauna, beletristică, nu de la şcoală sau de la muncă, pentru că eşti cu-atât mai om dacă citeşti. Punct.
  3. Aş fi vrut să alerg într-o competiţie, pentru o cauză bună. De asta mă pot ocupa rapid şi aşa voi face!
  4. Aş fi vrut să fac mai mult voluntariat, dacă măcar am fi fost crescuţi cu ideea că voluntariatul e ceva valoros. Dar, se mai poate recupera, clar.
  5. Aş fi vrut să mă detaşez de şcoală în mod productiv, de fapt, de modul de a aborda şcoala la noi, şi să realizez că a fost mult timp în care puteam să privesc cursurile din altă perspectivă, să am o abordare mai holistică asupra învăţării şi dezvoltării profesionale după 20 de ani… cred că modelul utilizat până atunci, însă, şi-a pus amprenta destul de mult pe modul în care am abordat cursurile, de exemplu. Am recuperate puţin la master ulterior, prin alte ţări, cu citit mai mult şi discutat mai mult, am înţeles mai mult decât am acumulat. Poate pe viitor, în învăţarea de pe tot parcursul vieţii sau cu copiii mei.
  6. Aş fi vrut să merg într-un tur al Europei cu trenul sau maşina. Şi asta e încă posibil! Musai!
  7. Aş fi vrut să fiu mai mult atentă la mine decât la ceilalţi, să cern un pic mai mult oamenii din jur şi să fii învăţat mai repede că presiunea stereotipurilor legate de ce tre să faci/fii până la 30 de ani (mamă, soţie, şef de trib, manager, etc) e stupidă şi deloc corelată cu realitatea în care trăiesc.
  8. Aş fi vrut să îmi cumpăr pantalonii ăia în carouri într-o iarnă în Varşovia în loc să cumpăr nişte cărţi pentru mine şi prietenul meu, că el oricum a fost trecător, iar eu nici nu ştiu dacă nu cumva supravieţuiam fără cartea aia. N-am avut bani de ei şi nici cui să cer, dar mi-au rămas în minte ca moment elocvent pentru timpurile în care am fost raţională şi n-ar fi trebuit din viaţa asta.
  9. Aş fi vrut să mă folosesc de kilometrii zburaţi cu tot felul de programe care contorizează asta şi să-mi iau odată bilet de avion la first class.
  10. Aş fi vrut să ştiu să fiu mai calmă, mai repede, nu după ani de zile de zburat inima din piept de fiecare dată când trebuia să fie maxim o zvâcnire… emoţiile bune nu le includ aici, dar alea rele, alea, da.

punch_inst_BList

Sursa foto: thingsiwanttopunchintheface.blogspot.com

Copil: check?

Zilele astea am tot citit multe articole (nu ştiu exact daca nu cumva atragem articole despre lucruri care ne îngrijorează, într-un soi de conspiraţie a universului şi internetului, pentru a petrece şi mai mult timp online, ca să ne convingem de ceea ce am citit în articolul anterior)… deci, am citit multe articole despre ceea ce regretă oamenii pe patul de moarte (una dintre cele mai mari temeri ale mele e asta, că tot veni vorba, nu cred că am încă înţelepciunea să accept moartea şi nici felul meu de a fi nu ajută), despre ceea ce ar trebui să bifezi până la 30 de ani, până la 40 de ani, tot felul de liste şi listuţe despre ce zic unii şi alţii că ar trebui să faci ca să fii un om mai împlinit, cumva.

Nici nu ştiu ce-nseamnă om împlinit, pe bune. Şi nici nu înţeleg presiunea asta online de a fi împlinit prin bifarea unor liste atât de relative. Oricât ar părea de clişeu, împlinirea mea poate fi neîmplinirea altuia şi invers. Cel mai elocvent exemplu, care-mi tot iese în cale, e cel cu mămicia, cu faptul că dacă ai ajuns la 30 de ani şi n-ai un copil deja viaţa ta începe să nu mai aibă sens, in viziunea unora. Văd, în jurul meu, că stereotipul ăsta afectează femei şi bărbaţi deopotrivă, dar parcă mai mult femeile. “Când ai de gând să faci şi tu un copil?”, “Las că-ţi vine şi tie rândul!”, “E cel mai frumos lucru din lume, trebuie să îl trăieşti!”, “Dacă ai trecut de o vârstă, aproape sigur apar complicaţii!”, “Există posibilitatea să aibă probleme serioase copilul, chiar să nu se dezvolte normal!”, “Găseşte-ţi şi tu pe cineva să faci un copil!”, etc… Cine Dumnezeu’ meu a dat voie oricui să se bage aşa cu picioarele în viaţa altora pe tema asta? Si de ce o fac unii? Pe acelasi principiu, aia sau ăla fără copii poate să spună că nu-i convine că tu pleci mai repede de la job de trei ori pe săptămână că trebe luat ăla mic de la grădi sau aia mică e bolnavioară. Gradul de neînţelegere şi răutate, în ambele situaţii e cam acelaşi, pe bune, primele nu-s doar vorbe-n vânt. Ce ştim despre oamenii cărora le explicăm noi, alţii, cum e să fii părinte, despre temerile lor justificate de a aduce un copil pe planeta asta aflată în prag de dezastru sau în societăţile din ce în ce mai discriminatoare şi bazate pe ideea de acumulare, nu de procesare a celor acumulate? Ce ştim despre sănătatea lor reproductivă şi potenţialele drame aduse de o stare precară a acesteia pentru ei? Ce ştim despre visele lor cu copii de noaptea şi realitatea faptului că nu-i pot face, pe care o trăiesc zi de zi? Ce ştim despre responsabilitatea pe care o simt în ceea ce priveşte aducerea unui copil pe lume şi asigurarea unui trai decent pentru ei? Dar despre alegerea lor de a face un avort sau de a amâna procrearea până când vor avea un job stabil, care nu e uşoară deloc? Ce ştim despre dramele lor cu foşti sau foste care le-au distrus orice dorinţă de a mai forma o echipă cu cineva, sau despre temerile de a deveni părinte singur? Ce ştim despre planurile lor de viitor şi dorinţele lor, care poate nu includ procreere, ci adopţie, sau care poate nu includ copii, iar asta nu-i o crimă, e o decizie asumată de oameni maturi? Copilul nu e, părerea mea, ceva de bifat pe-o listă, iar cine n-a facut-o a rămas în urmă, ok?  Nu e vorbă, oamenii care au copii şi se străduiesc să fie părinţi minunaţi, ar trebui să primească o medalie în fiecare zi. Dar asta n-are a face cu faptul că alţii n-au. Poate restul oamenilor primesc alte feluri de medalii, dacă tot simţim nevoia să discutam în termeni de competiţie (defect capitalist, zic eu).

no kids

Nu-mi prea place atitudinea asta în care unii (nu toti!!!) oameni care au copii ştiu totul despre ce au nevoie, ce pot şi ce vor cei care nu au în raport cu această chestiune. Un copil îţi dă aripi, pot înţelege asta. Mai mult, eu sunt cea mai entuziasmată fiinţă de pe planetă când vine vorba de ideea de mămicie. Dar, un copil nu-ţi dă nici dreptul şi nici calitatea de a te considera mai împlinit ca om sau mai bun decât un om care nu are un copil. În plus, dacă am 30 de ani şi n-am un copil, poţi în continuare să vorbeşti cu mine fară să te uiţi de sus la viaţa mea prea puţin complex şi împlinită, ok? Nu-s cu nimic mai bună sau mai rea decât eram înainte de 30, tot fără copil. Sau a setat cineva un prag la 30 de ani care ne transformă pe ăştia fără copii în mai-puţin-oameni? Oare cei care cred asta sunt şi cei care o să-şi forţeze copilul să devină o fiinţă umană multilateral dezvoltată, în competiţie constantă cu sine şi cu restul lumii, non-stop? Mă-ntreb. A trecut, cel puţin pentru mine, vremea în care erai completă ca femeie doar când deveneai mamă, respectiv complet, ca bărbat, doar când deveneai “capul familiei”… copiii sunt despre altceva, părerea mea.

The Italian Job, partea… de sud

Eu am mai fost în Italia de două ori. Odată de începutul lui 2015, cu gagiul, pe ruta Torino-Milano-Genova. Şi-odată prin octombrie, la Siena, cu lucru’, şi mi-am deschis apetitul ce deja zăcea în mine, pentru Toscana. Oricum, de la prima întâlnire cu Italia, am decis că ea trebe străbătută şi cunoscută şi gustată detaliat, zonă după zonă. Aşa că atunci când am găsit nişte bilete de avion din categoria numită de mine “plezneală” (adică un zbor de la Timisoara înspre Bari costa cam cât un drum cu taxi din centru până la aeroport), n-am ezitat şi-am cumpărat două bilete dus-întors, deşi era o perioadă în care-mi venea să cumpăr doar “dus”. De aici ştiţi că-mi place să umblu de numa numa şi că găsesc ceva, un ceva, în orice loc în care calc, am părţi din mine lăsate peste tot pe unde-am fost şi-am luat câte puţin de peste tot.

Eu, personal, cu mers de accelerat (aţi prins gluma, nu?!), am aflat de Puglia dintr-un articol de ziar care zicea că restaurantul ăsta e printre cele mai interesante zece din lume ca locaţie… el fiind situat în Polignano a Mare, în Puglia, adică aproape în tocul cizmei italiene. Bârfă mică: o tipă care povestea cu nişte cunoscuţi în zona restaurantului zicea că tre să îţi vinzi un organ ca să mănânci acolo. N-aş putea să ştiu fiindcă nu e deschis la sfârşitul lui februarie.

În fine, de la prieteni care zburau la Bari, vedeam poze faine… dar nu din Bari, ci din regiunea Puglia. Însă, plezneala la zboruri e pentru Bari, deci, zici că mergi la Bari. Aşadar, cumpărat bilete de avion, extra-sezon că ştim noi cum e cu Italia turistică şi umflată la preţ, aruncat un ochi pe hartă, Monopoli stătea cel mai bine ca localizare în centrul regiunii pe care vroiam să o vizităm complet că deja făcusem nişte teme de turist informat (eu, că jumătatea ailaltă a noastră are încredere în mine), la 5 minute cu trenul de Polignano a Mare pe care-l stiu… aproape toţi. Aşa că am aterizat, am luat trenul din aeroport în Bari Centrale (10 euro dus-întors, de persoană), din Bari Centrale în Monopoli (6 euro dus-întors, de persoană), am ajuns la B&B-ul nostru şi-a început aventura. În zonă sunt foarte la modă cazările de tip Bed&Breakfast, în clădirile vechi, renovate fain. Sigur că găseam ceva mai ieftin mai la marginea oraşului, dar pentru un week-end getaway, am zis că ne putem face de cap cu cazarea. Poze din sala unde se servea micul dejun la demisol si de pe terasa de pe acoperiş mai jos.

Noi am prins ceva reducere când am rezervat, dar găsiţi mai multe informaţii aici. Proprietarii faini, vorbăreţi, foarte dispuşi să ajute, ne-au recomandat locurile cele mai bune pentru mâncat în Monopoli (şi au avut dreptate!), ne-au plimbat într-un tur scurt când am ajuns, foarte ok. Monopoli e un fost sat pescăresc şi, pe lângă faptul că e frumos cu străduţele lui micuţe, aici am mâncat bine rău, în două locuri, antipasti (“ale casei” sau “ale unchiului Ottavio”) care constau în şapte feluri de peşte şi fructe de mare gătite într-un mare fel. In ambele locuri aceste nebunii au costat 20 de euro/două persoane şi vă jur că te săturai din ele. Dar, desigur că noi am fost “boşi” şi ne-am luat în prima zi şi platou de peşte şi caracatiţă prăjită sau paste cu scoici şi peşte, ca să fie treaba treabă şi să ne convingem că nu există loc mai bun în care să mănânci PEŞTE sau orice altceva se găseşte în mare şi e comestibil. Despre pizza mai jos, nu am uitat de ea. E şi un loc cu îngheţată bună chiar în centru, artizanală, una avea gust de zahăr ars şi-a mers perfect cu un ristretto. Că tot veni vorba, când am plecat din România am vrut să beau un espresso şi am fost întrebată: lung sau scurt, în cană mare sau în cană mică? Şi n-am ştiut ce să răspund, jur… espresso e espresso… în Italia e clar… şi e şi mai bun de o mie de ori, ok?!. Ne-am dat şi cu nişte prosecco în seara aia, ca să ne punem capac după o zi de călătorie.

Italian fish

Asta era vineri după-amiază, că noi nu pierdem vremea, am aterizat si-am inceput aventura, n-am dormit sau ce-or face oamenii in concedii, chiar si scurte. Iar sâmbătă dimineaţa, fără să mai plănuim, am mers în gară şi am luat trenul următor spre unul din locurile pe care vroiam să le vedem în zonă. S-a nimerit Ostuni. 20 de minute, 6 euro dus-intors, de persoana. Aici am luat un autobus spre orăşel, din gară, care, ca norocu’ a plecat chiar la 5 minute după ce am ajuns noi că altfel cine ştie câte ore mai aşteptam… oamenii ăştia au orare foaaaarte relaxate de lucru sau inexistente în ceea ce priveşte transportul în comun în week-end. În aceeaşi zi am mai aşteptat o oră un autobuz, în Ostuni, care ar fi trebuit să ne ducă în Cisternini, de unde am fi putut ajunge în Alberobello… care era unul dintre locurile vizate de noi. Acel autobuz n-a mai venit. În fine, asta era pe la prânz, iar noi dimineaţa, după o excursie de vreo jumătate de oră cu trenul prin câmpuri de măslini şi vreo 10 minute cu autobuzul, am ajuns în Ostuni, care e un orăşel alb pe-un deal, la vreo câţiva kilometri de mare. E de prisos să mai descriu, aceleaşi străduţe albe, case faine, ghivece cu flori, haine atârnate la uscat, o cafenea drăguţă, unde desigur s-a servit un espresso şi s-a mâncat niţel.

Am aşteptat autobuzul de întoarcere în gară vreo oră, central, pe o banca, la soare, am urcat în tren şi-am zis că doar nu facem pauză de plimbare după-amiaza, ci ar fi cazul de-o nouă aventură. Aşa că am ajuns în Polignano a Mare in jumatate de ora. Nu-i vorbă, sunt aici nişte peisaje de vis, nu vezi oriunde un oraş care aproape cade în mare. Se vede investiţia în turism, de asemenea, dar pi shientru, cum s-ar zice, adică în centrul vechi atârnat, practic, pe stânci deasupra mării, e tot aşa, cu străduţe mici şi albe, ca-n Monopoli, ca-n Ostuni. Dar parcă mai multă agitaţie, iar nouă ne-a plăcut calmul din celelalte două, fiind extra-sezon. În Polignano am mâncat nişte înghe bună şi-am făcut nişte poze faine rău.

Dar, ne-am întors în Monopoli pentru cină. Concluzia zilei a fost, însă, că dacă eşti leneş şi mergi în sudul Italiei la Polignano, că de-ăla ai auzit, atunci pierzi. E de văzut tot pe-acolo. În seara aia am mâncat tot în Monopoli, dar alt loc, pizza şi un platou de brânzeturi lângă un vin roşu, din zonă. La noi un platou de brânzeturi e 25 de ron şi nu e mare lucru pe-acolo. La ei e 10 euro, adică vreo 45 de ron şi ne-am lins pe bot de bun ce-a fost şi-am şi stat lângă platoul ăla şi lângă vin la poveşti vreo oră. Pizza a fost italiană. E simplu şi e bun. Şi fiindcă ne propuseserăm deja ca Bari să-l lăsăm pe altădată, am zis că ziua ce-o mai aveam în week-end-ul nostru să fie dedicată încercării de a ajunge în Alberobello sau măcar în zona cu pricina, pentru a vedea vestitele căsuţe trulli. La sugestia unei doamne de la o agenţie ne-am pornit într-o duminică spre Cisternino. Ea ne-a spus că din gară trebuie să facem o plimbare până în sătuc. Lejer. Ne şi entuziasmaserăm fiindcă proprietarii B&B-ului ne spuseseră că e micuţ, dar fain şi cu multe chestii bune de mâncat. Până acum deja v-aţi dat seama că la noi asta e important. Ajunşi în gară, ne-am pornit. După vreo doi kilometri am aflat de la o staţie de benzină că sunt 12 kilometri din gară spre orăşel. Ne-am întors în gară. Dar era duminică. Aşa că am petrecut mult timp într-o gară goală în sudul Italiei. E o experienţă bună pentru a observa lucruri între doi oameni. Nu m-am supărat prea tare pentru faza cu gara. Ne-a mai şi calmat, prea eram doi turişti pe baterii. Nu m-a deranjat fiindcă am avut sentimentul ăla fain că oamenii se bucură de mâncare şi de timpul lor. În mod clar, pentru workoholismul cu care suntem atât de obişnuiţi şi pe care îl ridicăm în mod constant pe-un piedestal, poate fi enervant să vezi că oamenii ăştia au pauză de prânz. Dar la trattoria unde am mâncat în prima zi a venit să mănânce un localnic de 104 ani împreună cu ginerele lui. Zic şi eu. Am auzit şi poveşti cu sudul periculos al Italiei, şi poveşti despre italienii leneşi din sud. Nu pot spune că am experimentat nici una, nici alta, dar nici nu contrazic pe nimeni. Am văzut, din tren, şi peisaje triste cu clădiri părăsite şi un pic mai multă sărăcie. Sudul Italiei, însă, este plin de plantaţii de măslini şi miroase a ulei de măsline şi merită vizitat. Plus, ştiu foarte bine să facă turism oamenii ăştia. Astfel că, pentru turism şi mai ales pentru simţuri, e un “musai!”.

Două ore mai târziu ne-am întors în Monopoli şi după o plimbărică un pic înfometată, ne-am oprit să… mâncăm 🙂 a fost bun la unchiul Ottavio, de mai sus. Tot cu peşte, desigur. Aşa că am lăsat după-amiaza pentru relaxare şi plimbări şi îngheţată italiană şi espresso… şi nişte somn.

Călătoria înapoi spre casă a început cu un espresso în gară care a fost, desigur, mai bun ca orice espresso din România 🙂 Şi-am mai avut bani de-un ulei de măsline cu ierburi în el pe care l-am şi utilizat seara la o salată. Mie mi s-a părut decent totalul cheltuit, mai ales că nu am făcut economii, dar nici n-am cheltuit fără bun simţ, doar că ne-am simţit bine. În plus, aveam nevoie de toate astea ca de aer, atât separat, cât şi împreună.

DSC_0180

Şi-am ajuns acasă, unde ne aşteptau facturi în cutia poştală, “întreţinerea” la avizier şi Inboxul plin, iar afară ploua. Dar, cu poftă să plănuim următoarea aventură italiană. Poate revizităm ideea Siciliei sau poate revenim în Puglia să terminăm ce-am început sau poate mergem la Roma sau poate facem ce trebuie făcut cu Toscana. Ciao a tutti!