Umplutură de Crăciun

Am scris aici că de Crăciun mi se pare că oamenii în nevoie sunt mai trişti, mai disperaţi, mai îngroziţi că nu au, că alţii au mult prea mult, că în timp ce unii fac risipă, ei se străduiesc să ţină lucrurile pe linia de plutire, că TREBUIE să cumpere: mâncare, cadouri, haine noi, etc. Scriam atunci…

„Cred că de Crăciun e cel mai dificil să faci faţă sărăciei, dincolo de frig şi noaptea lungă, psihic, sufleteşte, în contextul în care toată lumea trăieşte sărbătoarea asta sub o (falsă?) idee că e vorba despre susuprasaturaţie de căldură, de mâncare, de familie, de cadouri, de luminiţe, de de toate. Desigur, nu vorbesc în cunoştinţă de cauză, ci din poziţia privilegiată pe care mi-o asum, dar cu atenţie la următoarele detalii: părinţi care discută în supermarket-uri despre costurile jucăriilor pentru cei mici, despre faptul că vine şi Moş Nicolae şi Moş Crăciun; bătrâni care se uită cu atenţie la toate preţurile, de la toate produsele, calculând, ţinându-se de mână, dacă le ajung banii să cumpere şi un brăduţ micuţ de la piaţă; oameni care caută cu disperare reduceri la haine şi electronice pe care să le facă ulterior cadou.”

Poze pe toate gardurile cu familii care zâmbesc te fac să îţi pui semne de întrebare dacă tu nu ai un zâmbet pe faţă sau nu zâmbeşti sincronizat cu membrii unei familii. Cutii de cadouri sub brazi expuşi în pieţe, în centre comerciale, în instituţii şi firme te fac să te simţi vinovat/ă că poate tu nu ai anul ăsta bani de brad sau de cadouri împachetate frumos. Oameni care discută la lucru despre excursii făcute cadou te fac să te simţi prost că tu ai cumpărat un fular. Doamne care schimbă reţete de raţă la cuptor şi cozonac, te fac flămând/ă chiar dacă manânci ciorbă de cartofi sau un chec mic cumpărat de sărbători. Copii care vorbesc despre ce modele de tabletă îşi doresc te fac să te simţi aiurea că tu o să primeşti un penar şi poate ceva încălţări de la Moş. Are toate vârstele stresul ăsta, aşa ceva. Nu pretind că ştiu cum e să n-ai nimic sau să ai puţin. M-ar bate Cel de Sus. Dar văd în jur oamenii ăştia, atât pe cei din urmă, cât şi pe cei dintâi, din fiecare propoziţie.

Faza e că nici nu e nevoie de zâmbete sincron şi brazi şi cutii de cadouri şi excursii şi raţă la cuptor şi tablete. Astea-s doar umplutură consumeristă, capitalistă, a unei sărbători care s-a transformat într-o competiţie despre cine are cel mai mult şi cine dă cel mai mult. Când, de fapt, ar trebui să fie o sărbătoare în care pur şi simplu să te bucuri de orice ai şi orice poţi să dăruieşti, indiferent cât ai şi cât poţi să dăruieşti. În Andrastan aşa ar fi. Şi trişti ar fi cei ce simt sau ştiu doar că să ai cât mai mult e ceea ce contează, nici ce, nici cum, nici de ce, ci cât ai. Nu cei ce n-au sau au puţin.

Sursa pozei: https://marihamblog.wordpress.com/tag/gender/

Reclame

Lista mea din octombrie în octombrie

Defect dobândit la şcoală şi la muncă deoarece de când mă ştiu mă învârt în mediul universitar: în septembrie îmi vine întotdeauna să fac rezoluţii pentru noul an. Fac o listă aici, 31 (13, doar că invers) lucruri de făcut şi simţit până în octombrie 2016, ca să fie cu noroc. Le-aţi mai văzut, nu-s eu specială, dar e lista mea, poate vă inspiră, poate vă place.

  1. Să termin de colorat cartea… de colorat (da, am carte de colorat şi abia ce-am început, dar îmi place mult şi e în acelaşi timp foarte diferit  şi foarte asemănător cu tot ceea ce însemna coloratul acum în jur de 25 de ani). Şi să încep să fac din nou integrame ca atunci când eram mică şi eram obsedată de ele.
  2. Să călătoresc pe o insulă (alta decât Marea Britanie, acolo ştiu c-o să călătoresc). De fapt, planul e să călătorim pe o insulă, cel puţin în doi. DSC_0128
  3. Să reîncep să citesc aşa cum ar trebui, adică mai des, mai mult, mai bun pentru mine ca om, nu ca profesionist, mă-nţelegeţi. Încerc să revin la obiceiul ăsta de vreo câţiva ani, mi-e şi ruşine să recunosc, dar nu reuşesc. Nu că ceea ce citesc nu-mi place sau nu mă pasionează, dar e diferit. Ca să trec de la relaţii internaţionale în învăţământul superior sau interesul mai de demult în studii de gen şi tot ceea ce le intersectează, la ceea ce vreau, mi-am cumpărat mie Alice in Wonderland, iar iubitului meu, Micul Prinţ. Ca să o luăm de la început, dar în alt fel.
  4. Să merg zece mii de paşi pe zi, în medie, măcar în jumătate din zilele de până peste un an.
  5. Să învăţ din greşelile de la job pentru a face din acest an cel mai bun an de până acum, nu doar pentru mine, ci pentru cei pentru care lucrez (şi care nu sunt angajatorii, ci beneficiarii muncii mele, la propriu, studenţii, în caz că existau dubii).
  6. Să îmi dau demisia de la job vara viitoare, după ce voi finaliza proiectele începute şi mă voi asigura că echipa mea minunată se va descurca minunat în continuare. Oricum se descurcă, doar că eu nu sunt pregătită să renunţ la proiectele noastre.
  7. Să iau pauze.
  8. Să nu mă mai enervez la lucru atât de mult. Sunt atâtea motive pentru care să mă bucur acolo că n-are niciun sens să mă enervez, ştiu aia. Trebuie să şi pot, nu doar să ştiu. Să nu mai aduc supărarea de la lucru acasă.
  9. Să gătesc mai mult, mai variat şi mai bun.
  10. Să mă bucur în continuare de brânză, ciocolată, cireşe şi vin. DSC_0136
  11. Să instalez un fotoliu în balcon… unde să citesc, desigur. E ultima piesă din puzzle-ul care începe să arate foarte fain şi care e apartamentul meu.
  12. Şi să fac loc în dulapuri pentru încă nişte haine, nu neapărat ale mele.
  13. Şi un espressor aş mai vrea. Dacă se poate. Dar, fotoliul în primul rând.
  14. Şi să plantez verdeţuri în cănile strânse de prin lume.
  15. Şi să fac brad în mijlocul casei mele.
  16. Şi să-mi instalez discoball-ul.
  17. Să nu-mi mai cumpăr haine decât în măsura în care vând sau donez dintre cele pe care le am. Haină pentru haină.
  18. Să îi suprind mai des pe oamenii dragi, pe-ai mei din familie, pe prieteni, pe colegi.
  19. Să merg pe alte continente. Sau măcar pe un continent nou. e16562151f567fac83278e4e47abde40
  20. Să beau cafea bună şi să zic în fiecare dimineaţă “Bună dimineaţa, soare!”.
  21. Să nu mai vreau să schimb vieţi sau viaţa mea, ci să merg înainte fără să mă împiedic de impulsul ăsta şi să fac ce pot ca să ajut vieţi, să mă ajut pe mine, să le fac mai bune, să le aduc ceva nou, să le dau ceva de la mine şi să primesc ceva, dacă mi se dă, sau să învăţ ceva din intersecţia mea cu ele, vieţile celorlalţi.
  22. Să văd şi să simt marea.
  23. Să merg la cursuri de dans.
  24. Să reiau cursurile de portugheză.
  25. Să încep să pregătesc cartea aia ce-ar trebui să iasă din teza de doctorat.
  26. Să mai pun tapet. Mi-a plăcut şi-aş mai vrea.
  27. Să zbor cu un balon cu aer cald. Sau să fac scufundări. Nu ştiu sigur care.
  28. Să merg măcar la un concert live, mare, din-ăla mare cu multă lume şi distracţie.
  29. Să slăbesc 7 kilograme. Nici mai mult, nici mai puţin. Pentru asta trebuie să mă cântăresc. Am nişte bănuieli, dar, totuşi.
  30. Să beau un pahar de apă dimineaţa când mă trezesc.
  31. Şi, desigur, să (mă) scriu în continuare pe blog… sârguincios, terapeutic, ca să nu uit ce trăiesc. Am eu o teamă că o să (mă) uit mai încolo.

Dacă aş fi o ţară, în Andrastan oamenii nu ar şti ce e urâtul

Discrimination-1

Am fost să-mi fac o dambla şi în timp ce unghiile mele se colorau roşii, aşa cum îmi place mie, cu o culoare puternică, mi s-a sugerat un serviciu nou al locului unde poposisem pentru o manichiură… masajul pentru slăbit fiindcă, se pare, mă va şi face să mă simt bine şi voi şi arăta mai bine. Deh, cum să vă spun, eu nu-s tocmai slabă. Da’ nici nu credeam că e groaznic pentru cei din jur să mă aibă în raza privirii lor. Nu mă obosesc să comentez astfel de moduri de a face femeile îndeosebi (dar nici bărbaţii nu sunt scutiţi, sincer) să se simtă vinovate că nu poartă marimea S. “Shaming” se numeşte prin alte locuri. Sau poate chiar “Bullying”. Mi-aduc aminte de o prietenă care povestea că odată, în vestiarul de la sală, îi recomanda cineva nişte “pastile de slăbit”. Este, se pare, uşor să identifici oamenii care au nevoie să slăbească, acei nefericiţi şi acele nefericite care, evident, nu vin la sală pentru a se menţine în formă, ci pentru a slăbi până când vor fi aproape de o formă care nu există, mai degrabă aer; sau nu îşi fac manichiura fiindcă le place, ci fiindcă trebuie să facă parte din întregul perfect pus la punct după norme scrise de… să mor io dacă ştiu cine?! Cine a zis cum trebuie să arătăm ca să putem ieşi pe stradă? OK, mass media, societatea, Vestul, Estul, etc. Dar, când ai atâtea informaţii despre faptul că standardele de frumuseţe sunt construite şi se modifică în mod constant, când ai atâtea informaţii despre modul în care “frumuseţea” în sine e construită, educată, inoculată, nu există per se… de ce mai e nevoie de comparaţii şi vina că nu ai slăbit destul până să înceapă vara?

Am întrebat la salonul cu pricina dacă e uşor să diferenţieze între categoriile de oameni care au nevoie de masaj de slăbit şi care nu au nevoie. Fâstâceală. Desigur, toţi au, pentru că e sănătos şi cu toţii avem nevoie de sănătate. Evident, aşa e, dar cu toţii avem nevoie şi de protecţie împotriva a ceea ce alţii stabilesc ca fiind “frumos” şi a profitării în capitalism de pe urma nesiguranţelor în care sunt educate fetele din toată lumea în ceea ce priveşte modul în care arată. Dacă aş avea o ţară, aş învăţa toţi copiii că există reguli legate de mâncat şi mişcare, dar că nu exită vina de a fi slab, gras, plinuţ, înalt, scund, blond, brunet, şaten, alb, galben sau negru, cu riduri sau fără riduri. În Andrastan nu există vină pentru ceea ce eşti, fizic. Există doar mândria de a fi un om între atâţia alţii, frumoşi toţi, iar important e să te simţi bine cu tine însuţi (doar în funcţie de felul actual în care te simţi, fizic vorbind) şi să fii considerat de către ceilalţi la fel de frumos ca şi ei. Asta ar învăţa copiii din Andrastan. Iar cuvântul “urât” nu ar exista. De fapt, nici “frumos”. Ar exista doar oameni şi nuanţe.

Acolo nu ar mai exista limită de vârstă la angajarea de vânzătoarea/vânzători în magazinele de haine, copiii mai plinuţi nu ar fi batjocoriţi la scoală, fetele adolescente nu ar mai deveni anorexice sau bulimice, băieţii cu ochelari nu s-ar mai fâstâci când ar vorbi cu o fată de teamă ca sunt urâţi. Oamenii s-ar iubi pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce arată. Iar toate stereotipurile şi fricile cauzate de percepţiile şi construcţiile urâtului şi frumosului ar fi subminate şi distruse. Şi ne-am duce să alergăm pentru ca e sănătos, ar fi o plăcere, nu un chin. Iar emisiuni TV ca “Extreme Makeover” sau site-uri ca http://www.perfecte.ro ar fi interzise prin lege. Un site care porneşte de la premisa ca perfecţiunea e ceea ce vrem cu toatele e un site care are ca scop “shaming”ul tuturor celor care nu reuşesc şi care, astfel, vor fi motivaţi în continuare să cumpere, să se simtă mai puţin bune, mai puţin frumoase, mai puţin demne.  Aşa vrem să modelăm copiii? Făcându-i să creadă că ceea ce merită e direct proporţional cu cât de aproape sunt de perfecţiune? Şi, până la urmă, pefecţiunea în ce? În a cânta la chitară în timp ce porţi discuţii despre mitologia nordică şi concepi proiecte de finanţare cu fonduri europene, arătând impecabil din punct de vedere fizic şi vestimentar conform ultimelor norme şi trenduri? Mda.

Şi dacă nu am mai cunoaşte  şi recunoaşte, fizic vorbind, diferenţele, ca fiind ceva rău, oare nu ar fi mai inutil şi mai dificil să discriminăm pe criterii de rasă, vârstă, dizabilităţi fizice, aspect fizic, etc? Câte graniţe sociale, culturale, economice sau politice s-ar zgudui dacă nu am mai valoriza aspectul fizic în felul în care o facem acum? Suntem conştienţi cât de multe? Eu zic ca multe.