Vederi pe pereţi

Eu trimit vederi de pe unde călătoresc. Familiei, prietenilor, oamenilor dragi, de fapt. Uneori cumpăr şi cadouri, dar, ce cadou mai fain decât o vedere primită prin poştă, zic eu, fiinţă care adună de toate, dar nu pe principii materialiste. Îmi cumpăr şi mie vederi din locurile pe unde am umblat, fac şi poze multe. Poate vă mai aduceţi aminte că sunt un pic stresată că poate uit mai târziu şi-aş vrea să am materia primă pentru aducere aminte. Cred că mai degrabă vreau să ţin cu mine toate locurile pe unde-am fost 🙂

După postarea cu balconul meu cu de toate, vă mai arăt un colţ de casă care sper să vă inspire şi pe voi. La mine în casă e piesa de rezistenţă şi e în continuă creare, schimbare fiindcă adaug câte ceva de peste tot. Ideea e aceeaşi: de toate, de peste tot, de la oameni, de la mine, pic cu pic, adunate fără răbdare, dar cu voinţă.

zid

Am şi nişte poze cu mine şi sora mea de când eram mici, şi vederi primite de la prieteni care locuiesc prin “America” sau au călătorit prin alte colţuri din lume, vederi din locurile unde am locuit şi pe unde-am umblat, unele sunt luate din aeroporturi unde erau gratuite, fiindcă au mesaje faine (Islanda) sau sunt luate din baruri fiindcă n-am avut timp să fac poze sau să cumpăr vederi când am fost acolo, dar am reuşit să ajung într-un bar să beau o bere (Bruxelles), unele sunt din muzee, altele de la chioşcuri de pe stradă, multe dintre ele se aseamănă cu cele trimise de mine de prin anumite locuri către ai mei de-acasă sau de prin alte colţuri ale lumii.

Mai mult decât atât: covoraşul e hand-made de bunica mea de la Gorj şi e nepreţuit. Holul are cam patru metri, cred, iar vederile sunt lipite cu tot soiul de “lipitori” care vor lua cu ele, cândva, şi zugrăveala sau care necesită revizuiri. Dar, e peretele meu cu vederi… taică-miu nu e un fan, mai degrabă le vede ca pe nişte vederi (verzi) pe pereţi. Alţi oameni vor şi ei peretele lor cu vederi şi le-au venit idei de adus îmbunătăţiri (unii fac pereţi doar cu poze de-ale lor, alţii adaugă şi alt fel de obiecte/amintiri pe perete şi tot aşa)! Spor, tuturor!

Reclame

„Wanderlust” sau cum să consumi călătorii

Sau să te laşi consumat/ă de ele. De-a lungul timpului, cu un scop sau altul, am umblat prin lume. Acum vreun an-doi chiar credeam că daca nu ies din ţară odată la cateva luni, ma usc; îmi trebuie nou, am nevoie să văd, să cunosc nou, să ies din rutină. Între timp am ajuns să apreciez şi rutina în felul ei. Dar nu în forme exagerate.

Cel mai îndepartat loc în care-am călătorit, ca distanţă faţă de punctul de origine, de casă, e Shanghai. Sau o fi Toronto? Am mai fost la Ekaterinburg (unde distanța dintre sǎraci și bogați sau dintre zgȃrie-nori și case dǎrǎpǎnate e atȃt de mare și de micǎ  ȋn același timp ȋncȃt am rǎmas șocatǎ) sau la Reykjavik, dar ele nu cred că  “se pun” în comparaţie cu cele două de mai sus. Nu ştiu. Ca distanţă ma refer. Nu sunt preferatele mele niciunul dintre cele patru, dar fiindcă am discutat azi cu cineva despre locuri în care am călătorit, cred că ar fi fain să nu uit ce-a/ce-am fost acolo şi să mai scriu despre asta. Din fiecare am luat ceva şi în fiecare am lăsat ceva. În Shanghai mi-am adus aminte de Toronto din cauza zgârie-norilor (doar că în Shanghai nu sunt doar în centru, pentru “business”, ci cartierele rezidenţiale au blocuri de 30 de etaje, cu apartamente mici care au ferestre mari; şi în Islanda sunt ferestre mari) şi de Ekaterinburg din cauza diferenţelor enorme dintre zonele sărace şi cele bogate. La propriu, în Rusia, aveai hotel de 5 stele lângă o gospodărie dărăpănată. În Ekaterinburg mi s-a părut că mâncarea e simplistă şi cam plictisitoare la gust, cumva la fel ca în Toronto şi Reykjavik, iar apoi, comparând cu alte ţări nordice în care am mai gustat una-alta, cum ar fi Norvegia, Finlanda (m-aș mai duce ȋn Finlanda la satul lui Moș Crǎciun :)) sau Scoţia, cred că motivul e clar: ingredientele sunt infinit mai puţine ca număr. De unde ierburi şi legume variate şi tot felul de “spices”? Poţi să ai mii de lacuri şi păduri şi linişte şi peisaje de toamnă şi de iarnă ca-n poveşti. Nu cresc ingediente pipărate în ele. Acum, deh, nu peste tot poţi încerca rădăcină de lotus murată ca-n Shanghai, dar nici nu trebuie să cădem în extrema celaltă, în Islanda poţi mânca peşte crud, afumat şi ţinut în pământ luni întregi… dacă tot vorbim de extravaganţe. Oamenii nordici, ȋnsǎ, sunt altceva. Ȋn Canada m-a ȋntrebat prima oarǎ cineva dacǎ mǎ descurc cȃnd m-a vǎzut cu harta-n mȃnǎ, iar ȋn Oslo barmanul dintr-un restaurant unde am poposit mi-a dat alune și nuci din partea casei cȃnd m-a vǎzut obositǎ și ȋnghețatǎ. Finlandezii, nu mai zic. Or bea ei mult, inclusiv cafea, or avea o țarǎ cu mii de lacuri, cu design și mȃncare simplǎ și s-or bucura ei de kebab mult dupǎ ce noi ne-am sǎturat de el, dar sunt oameni faini dacǎ se deschid… mai închişi la început, dar buni şi politicoşi, gata să dea o mână de ajutor, atenţi şi modeşti. Nu au stilul ăla american, observat doar înafara SUA, dar la americani de-acolo, în care fiecare hârtie mutată dintr-un loc în altul e o sarcină îndeplinită, un motiv de mândrie. Nordicii de care vorbesc eu tac şi fac. Un fel de ardeleni, nu? Arhitectura nordicǎ, la fel, o plǎcere minimalistǎ cu rezultate maxime.

În Shanghai, însă, m-am simţit cam cum m-am simţit în Istanbul când găseam şosete de cumpărat pe stradă şi aveam nu-ştiu-câte “spices” pe masă, iar fiecare parter de bloc în zonele rezidenţiale era plin de magazinuţe şi restaurante înghesuite. Plus-minus cenzura. Unele mai murdare, altele mai curate, ca peste tot aş zice. E cu oameni. Ca Lisabona. Reale, autentice, cu de toate, ca un platou. Şi umezeala e similară, dar infinit mai accentuată în Shanghai… unde se adaugă şi poluarea groaznică. Nu e uscat ca-n Budapesta sau Varşovia, unde bate vântul de nu te vezi. Bine, acolo cred că e bine că nu e umezeală fiindcă ar creşte seminţele extremismului naţionalist, respective ale Bisericii Catolice tradiţionale şi s-ar nenoroci frumuseţe de oraşe. Eu m-am simţit bine în ambele, cam ca acasă (proximitate geografică şi, poate social-economică sau politică?) şi-am stat ceva şi-ntr-unul şi-n celălalt. Dar, au problemele de mai sus şi nu-s chestiuni uşor de înghiţit. Nu se compară nimic cu aerul de Scoţia sau Islanda după ploaie, dar nici să porţi mască pe faţă ca să poţi să umbli prin oraş! Oamenii, la fel, mi-aduc aminte de turci fiindcă dacă le pari uşor “din Vest” sunt fascinaţi de tine şi vor să afle mai multe. Asta-mi place. Fiindcă şi eu vreau să aflu mai mult şi uite-aşa cunosc poveşti faine faine. Am prietene turcoaice minunate, iar în Shanghai am auzit o poveste cum cred că multe sunt, dar nu le cunoaştem despre felul în care fetele îşi schimbă singure destinul.

Născută în partea centrală a Chinei, şi-a convins părinţii că nu vrea să meargă la universitate în oraşul natal sau să se căsătorească imediat după aceea, deşi ei sunt mai “de modă veche”. S-a dus în schimb în Mongolia să facă facultatea pentru a vedea ceva diferit. Spune că a văzut, nu neapărat ce-şi imagina, dar diferit. A revenit în China pentru un masterat în Shanghai fiindcă e mai occidental decât Beijing şi fiindcă în Beijing totul e despre funcţionari publici, iar ei i se pare plictisitor. Se specializează în educaţie pentru persoane cu dizabilităţi, e interesată de discriminare şi nu crede în ideea de a fi proprietara unui apartament fiindcă te muţi mai uşor dacă stai în chirie, iar asta îţi permite un soi de mobilitate pe care crede că îl pierzi odată cu proprietăreala, din responsabilitate sau ceva de felul ăsta. Se pregătea să plece un an în Carolina de Nord, SUA, pentru studii, cu o bursă şi face voluntariat pentru organizaţia care i-a oferit bursa, nu neapărat de voie, ci la solicitarea lor, dar se bucură de orice ocazie să îşi exerseze engleza. Şi i-ar plăcea să predea, dar să schimbe locul de muncă odată la doi-trei ani şi, astfel, să vadă toată lumea. Între timp, părinţii au acceptat ideile ei despre viaţă, dar speră să nu rămână singură fiindcă dacă faci un doctorat şi nu ai prieten, s-ar putea să nu mai găseşti pe nimeni fiindcă băieţii încă au idei preconcepute despre faptul că trebuie să fie “superiori”. Dacă deja îl ai când începi şi e de acord cu asta, e mai bine. Nu îi place, dar nici să nu aibă un iubit din cauza ideilor ei nu-i prea convine. I-am explicat că pe parcurs o să-i fie mai clare nişte lucruri şi că e normal să te gândeşti de două ori la nişte treburi, dar nu la cele care te fac să te simţi împlinită. Sper s-o revăd cândva şi să reuşească să îşi creeze un cont de Facebook când ajunge în SUA, aşa cum îşi doreşte. Educaţia e ceva minunat. Accesul la educaţie, de asemenea. Să-ţi mai şi dai seama că e importantă pentru dezvoltarea ta personală, dincolo de cea profesională, într-un context care nu încurajează asta, e de-a dreptul eroic, aş spune.

Revin… ziceam ceva de aer… cred că în Londra mai sunt moment când îmi vine să-mi ţin respiraţia, dar Londra compensează. Nu prin faptul că se impune, e măreaţă cumva. La fel e şi în Shanghai. Bine, ambele sunt  şi foarte mari. Nu e un fel de măreţie simbolistică doar, ca-n Bruxelles de exemplu, unde oraşul e clar, ca infrastructură, sub ceea ce reprezintă de fapt. Dar în Shanghai măreţia e pentru turişti mai mult. Oamenii locuiesc altundeva. În Londra… Londra se impune prin câte poţi face acolo, n-ai cum să te plictiseşti, e un amalgam de locuri şi oameni care vin acolo şi se-nghesuie să prindă metroul către o viaţă care de multe ori e doar un vis construit acum sute de ani, când mersul la Londra însemna o călătorie înspre centrul simbolic al pământului. Cred că şi pentru mulţi chinezi Shanghai-ul e similar ca simbolistică. Şi ca să fie conexiunile făcute complet, fiţi atenţi/atente: în Shanghai mi-am adus aminte de Italia cu atâtea motorete şi scutere care n-au nicio regulă de circulaţie. Bine, în Shanghai sunt infinit mai multe, cu şoferi infinit mai săraci probabil şi infinit mai inconştienţi.

Nu m-aş mai duce în Shanghai , dar aş mai merge în China, cred. Poate fiindcă am avut experienţe neplăcute rău cu cardurile bancare, cu furturi în aeroport, etc- rezolvate toate ok, dar nemaîntâlnite până acum; poate doar fiindcă nu mi-a spus prea multe înafară de încercarea cam eşuată de a poza a mai puţin comunism. La fel simt şi pentru Italia, unde nu m-aş mai duce în nord, dar aş mai merge în Italia de o mie de ori. Nu doar pentru cafea sau mâncare sau pentru strǎduțele pavate bǎtute de istorie, ca cele din Sienna. La Sienna am realizat și cȃt de ȋncǎrcate (nu doar de istorie) sunt universitǎțile ȋn comparație cu sistemele educaționale… nordice, cum ziceam, evident, ȋn nord e ceva ce-mi picǎ bine.. .

Sau pentru Spania, unde nu m-aş mai duce în Barcelona, dar aş mai merge în Spania, mǎ intrigǎ. Sau, pentru Portugalia, unde m-aş mai duce în Lisabona, fiindcǎ nu-s sigurǎ cǎ am gustat-o suficient de bine și de complet (și e pǎcat, e ca un Istanbul, real, gustos, frumos, imperfect), dar aş vrea si Portugalia toata. Sunt ţări de la care simţi că poţi să iei mai mult. Sau eu simt aşa. A fost minunat cât am luat, dar ştiu eu, am simţit acolo, ca pot mai mult. N-am acelaşi sentiment despre Germania sau Austria, respectiv Berlin sau Viena. Muzee cool, fost, văzut, plăcut, ok. La celelalte am rămas cu poftă de revedere. Şi nu cred că e pe principiul mediteraneean. Că în Grecia nu-mi mai vine să merg după ce-am fost în Atena şi Salonic şi prin staţiuni. Aş mânca masline şi brânză feta până aş muri, dar nu musai în Grecia. Sau aş face “road-trip-uri” până n-aş mai şti de mine, dar nu m-aş mai duce în Croaţia. Am cam văzut tot ce vroiam pe-acolo şi mi-a plăcut foarte mult ca experienţă turistică mersul printr-o ţară întreagă cu prieteni, mai ales lacurile de la Plitvice. La fel Praga sau Dublin sau Belfast. M-aş mai plimba pe străduţe în Praga, aş mai intra într-un bar în Dublin şi-aş mai face odată un “Black taxi tour” în Belfast, cea mai cool lecţie de istorie pe care am învăţat­-o vreodată. Dar nu m-aş mai întoarce. Poate în Irlanda per ansamblu, pentru malurile insulei.

M-aş mai duce în Islanda pentru peisaje, negresit, acolo e de mers pentru a vedea alt fel de peisaje. M-am simțit ca pe altǎ planeta cȃnd am fost. Și ca-ntr-un sat in Reykjavik, dar un sat cu o clǎdire de operǎ post-modernǎ 🙂 Nu ca aia din Oslo, deși ambele m-au impresionat, dar cu un feeling de familiaritate și relaxare ca ȋn Oslo, unde iarna, din centru, pleacǎ autobuze dimineața devreme cu oameni care vor sǎ meargǎ la schi pentru o zi ȋn apropiere și stau la coadǎ sǎ-și punǎ schiurile „la bagaje”. Și-n Glasgow pentru oameni și pentru clǎdirea Universitǎții, care m-a dus cu gȃndul la Hogwarts. Glasgow chiar are un slogan fain “Glasgow is people” şi e cel mai potrivit slogan pentru un oraş din câte am auzit vreodată. Edinburgh pentru peisaje, istorie, cer. Wroclaw-ul l-aş revedea. Polonia a fost prima mea casa departe de Romania, dealtfel. La fel, Budapesta. Oricȃnd, oricȃt de naționaliști și xenofobi ar fi, aici am „crescut” puțin și m-aș duce oricȃnd. Şi-aş mai vrea să merg în Maramureş dintre locurile nevizitate. Pe-asta n-o aşteptaţi, nu? Şi-n ţările baltice sau undeva unde marea e de cristal si plaja e fină. Sau orice loc unde marea are flux şi reflux puternic. Doar în Aberdeen am fost şi-am văzut și m-am plimbat mult pe falezǎ, lȃngǎ Marea Nordului. Bine, orice loc cu mare. Punct. Da. Deocamdată, cumpăr bilete pentru Sicilia şi-apoi mai vedem. Desigur, m-aş mai duce şi-n toate locurile din lume în care nu am fost…

Poză din Shanghai.

IMG_2324

Later edit: mi-a scris cineva că mă laud în blogul ăsta. O fi. În mod sigur sunt mândră că-mi umblă picioarele, norocoasă că am aceste oportunităţi sau că mi le pot crea. Lăudăroasă nu prea sunt. Dar, cine suferă de wanderlust şi are oameni sau rămăşiţe de sine pe unde-a umblat, lăsate în urmă pentru a face loc să adauge ceva nou, aceia au înţeles.

Later later edit: N-am mai ajuns ȋn Sicilia (ceea ce nu e o pierdere comparativ cu faptul cǎ ȋn locul excursiei am fǎcut o nuntǎ și-un copil), dar e de menționat cǎ am ajuns ȋn sudul Italiei și-am avut patru zile de umblat și mȃncat ȋn doi ȋn Polignano a Mare-Monopoli-Ostuni. Delicioasǎ zona! Am dat detalii aici. S-a mȃncat bine și bun. Bun ca și cașcavalul mȃncat ȋn Amsterdam, unul dintre cele mai over-rated orașe ȋn care am fost. Nu cǎ nu e fain sǎ te plimbi pe canalele cu poduri de piatrǎ și sǎ treci de la vechiul oraș la pǎrțile mai noi, pe lȃngǎ terase pliiine de turiști, unde se servește bere bunǎ. Dar, over-rated așa, ca experiențǎ, fiindcǎ tot ce-i fain aici e „umbrit” de stereotipul „distracției”, „fumatului”. Cam cum treci la Milano cu vederea cafenelele mici și vechi fiindcǎ totul e despre fashion și despre Dom- musai de vǎzut, oricum, acest dom. Și de urcat sus pe acoperiș, pe multe multe trepte. Se vede fain, fain, ca-n orice turn de deasupra unui oraș. Mie-mi place sǎ vǎd orașe de sus, mai ales dupǎ ce le bat la pas pe jos sau pe strǎzi de scǎri ca cele din Dubrovnikul vechi, unde te pierzi ca-ntr-un labirint. Fie cǎ umblu de nebunǎ cu bagaje dupǎ mine ȋntre un tren și-un avion sau cǎ ǎla e concediul meu, sǎ mǎ pierd pe strǎduțe și sǎ descopǎr locuri și oameni e cel mai fain lucru din lume. Sau unul dintre cele mai faine. La Genova am umblat ȋn doi de dimineața pȃnǎ seara și a fost o descoperire fainǎ, cu vȃnt pe malul mǎrii, espresso ȋntr-o cafenea fainǎ și goalǎ pe-o strǎduțǎ pavatǎ și 20 de grade Celsius ȋn ianuarie. La Geneva, ceva mai la nord, am umblat doar eu ȋntr-o jumǎtate de zi, cu laptopul ȋn spate, pe repede-nainte, pe mal de lac, pe lȃngǎ clǎdiri importante sau pe strǎzi vechi vǎzute și din turnurile bisericii care vegheazǎ orașul. Totuși, m-am simțit mai bine pe malul lacului ȋn Lausanne, dacǎ e sǎ discutǎm plimbǎri și peisaje de pe lȃngǎ ape elvețiene. Oricum, ȋn țara asta douǎ lucruri sunt clare: e scump și e de vǎzut, adicǎ oriunde ȋți arunci privirea e o minune de peisaj (sau o ciocolatǎ bunǎ).

Consum umblatul prin lume, ȋmi iau energie din el, dar mǎ și consumǎ, las ceva din mine peste tot.