18 idei pentru 2018 care nu sunt din categoria „o sǎ merg la salǎ”…

  1. Sǎ cer ajutor cȃnd e cazul sǎ cer ajutor, dar mai ales sǎ ȋl cer la timp.
  2. Sǎ ȋmbrǎțișez și sǎ mǎ las ȋmbrǎțișatǎ. S-ar putea sǎ facǎ diferența ȋntre o zi ȋn care te simți singur ȋmpotriva lumii și o zi ȋn care simți cǎ poți muta munții și ca ai oameni de partea ta. La fel și pentru celǎlalt.
  3. Sǎ povestesc prima datǎ partea pozitivǎ a zilei cȃnd ne punem pe canapea, frȃnți, seara, nu pe cea negativǎ.
  4. Sǎ ignor activ lumea din jur și sǎ mǎ conectez cu lumea mea, mai des, mǎcar un sfert de orǎ pe zi.
  5. Sǎ mǎnȃnc cȃnd mi-e foame, sǎ beau cȃnd mi-e sete, dar nu orice.
  6. Sǎ sun un prieten, o rudǎ, o cunoștințǎ, dintre cei cu care nu vorbesc zilnic, mǎcar odatǎ pe sǎptǎmȃnǎ și sǎ ȋntreb ce face, cum e, iar apoi sǎ și ascult ce-mi rǎspunde.
  7. Sǎ nu las pe mȃine ce pot face azi.
  8. Sǎ fac rai din ce am, nu iad din ce n-am.
  9. Sǎ nu uit cǎ dincolo de copacii de zi cu zi e pǎdurea care rezistǎ oricǎrui (ano)timp.
  10. Sǎ fiu bunǎ cu mine și sǎ accept cǎ mintea și/sau corpul meu nu vor fi ȋntotdeauna ȋn ordine. Dar vor fi bine.
  11. Sǎ nu aștept fericirea, ci sǎ o construiesc atunci cȃnd o vreau.
  12. Sǎ pun limite și sǎ compartimentalizez ȋn ceea ce fac, nu și ȋn ceea ce sunt.
  13. Sǎ ȋi dau copilului meu timp sǎ fim, ȋmpreunǎ. Sǎ rȃdem, sǎ ne jucǎm, sǎ citim, sǎ ȋnvǎțǎm, sǎ descoperim lumea, ȋmpreunǎ.
  14. Sǎ ȋi dau soțului meu ceea ce meritǎ pentru cǎ e felul de om care dupǎ ce a nǎscut soția lui i-a spus asistentei cǎ ne descurcǎm și nu s-a dat ȋnapoi de la a ȋmi face duș ȋn spital.
  15. Sǎ citesc o carte, pentru mine, și să fac cadou măcar o carte.
  16. Sǎ ies la sushi cu fetele.
  17. Sǎ mergem ȋn prima aventurǎ la mare ȋn trei și să ne bălăcim.
  18. Sǎ lucrez cu drag și cu interes, iar de nu va fi așa, sǎ lucrez altundeva.

Foto: #whatsbehinddoor2018

Reclame

Toate mamele la psihoterapeut. Sau nu.

10 octombrie e Ziua Mondialǎ a Sǎnǎtǎții Mentale (World Mental Health Day). Se discutǎ despre multe tipuri de „probleme” mentale azi, cu ghilimelele de rigoare, ghilimele aferente ideii cǎ adesea ne trezim, ȋn mod ignorant și derizoriu și total greșit, spunȃnd cǎ cineva e „cu probleme” cȃnd suspectǎm sau știm cǎ suferǎ de o boalǎ mentalǎ.

Mǎcar despre „problemele” alea se discutǎ azi. Și se mai educǎ lumea despre cȃt de problematic e sǎ nu le tratǎm ca pe ceea ce sunt, de fapt, dureri, uneori crunte, ale sufletului și minții, mai ceva ca cele ale corpului. Nu am auzit și nici nu am citit niciunde sǎ fie menționate, ȋnsǎ, durerile minții și sufletului mamelor ȋn devenire sau a mamelor proaspete. Deși foarte multe dintre ele experimenteazǎ stǎri de depresie sau alte tipuri de boli mentale, nu „prind la public” astfel de „probleme”. Faptul cǎ trǎim ȋntr-o societate patriarhalǎ, iar aceasta e o chestiune exclusiv trǎitǎ de femei s-ar putea sǎ aibǎ mult de cȃntǎrit ȋn cȃt de serios tratǎm depresia mamelor sau alte boli mentale cu care se confruntǎ ele ȋnainte și dupǎ naștere. Dar, despre asta, altǎdatǎ.

Organizația Mondialǎ a Sǎnǎtǎții spune cǎ 10% dintre femeile gravide și 13% dintre cele care tocmai au nǎscut suferǎ de o boalǎ mentalǎ, adesea fiind vorba despre depresie. Aș ȋndrǎzni sǎ spun, din experiența mea puținǎ ca mamǎ și cunoscǎtoare de alte mame, cǎ poate se referǎ la studii realizate pe cazurile „raportate”. Sarcina nu e o plimbare ȋn parc, vorba aia, pentru multe dintre femeile cele mai dornice sǎ experimenteze mǎmicia, nu mai punem la socotealǎ pe cele care devin mame din greșalǎ, tot vorba aia. Nașterea nu e nici ea ceva ușor, parcǎ am citit un articol cǎ durerile resimțite sunt echivalentul ruperii a 20 de oase din corp. Cred cǎ am spus destul. Iar perioada post-partum e o adevǎratǎ perioadǎ de luptǎ. Altundeva am citit cǎ ȋn primele șase luni de viațǎ ale copilului mamele trǎiesc ȋntr-o stare de alertǎ similarǎ din punct de vedere psihologic cu cea a soldaților aflați pe front. E adevǎrat, pǎrerea mea. Doarme copilul, ok, atunci hai sǎ fac duș, sǎ mǎnȃnc, sǎ fac curat, sǎ spǎl, sǎ fac mȃncare, sǎ caut grǎdinițǎ, sǎ o sun pe prietena a cǎrei zi de nașere e azi, sǎ fac lista cu lucrurile de care avem nevoie ȋn excursia din week-end, sǎ mǎ programez la dentist, eventual sǎ plec la serviciu, la cumpǎrǎturi, etc. Nu doarme copilul, ok, mǎ joc cu el, ȋl hrǎnesc, ȋl leagǎn, ȋl fac sǎ rȃdǎ, ȋl port ȋn brațe, ȋl ȋnvǎț sǎ vorbeascǎ sau sǎ meargǎ, ȋi caut cǎrți care sǎ ȋl ajute sǎ dezvolte abilitǎți sau sǎ ȋși descopere „daruri”. Iar lista poate continua. Poate fac asta ȋn timp ce mǎ recuperez dupǎ o operație de cezarianǎ sau o naștere mai dificilǎ. Poate cu un copil bolnǎvicios sau cu colici. Sau ȋn timp ce TOATǍ LUMEA mǎ „ajutǎ” cu sfaturi despre mǎmicie sau ȋmi criticǎ alegerile (tot ce faci din secunda cȃnd ai aflat cǎ ești ȋnsǎrcinatǎ e o alegere dintre cel puțin douǎ variante de acțiune, care ȋți va atrage aplauzele celor ce „fac ca tine” și blamarea celor ce „fac altfel”). Mai putem adǎuga și anxietatea. Care anxietate? Aia legatǎ de faptul cǎ o viațǎ de om cam depinde de tine. Dacǎ mai punem si cele 20 de oase metaforice, rupte, oare nu putem vorbi de-a dreptul despre sindrom post-traumatic dupǎ vreo șase luni de mǎmicie și nouǎ de sarcinǎ? Zic și eu. Și nici mǎcar n-am menționat faptul cǎ mulți (nu toți!) se așteaptǎ sǎ fii ca ȋnainte, fizic și psihic, cȃt de repede și fǎrǎ mult ajutor (cǎ așa suntem construite noi, femeile, nu?!) și cǎ aproape toți cred, ȋn mod ERONAT, cǎ te naști cu informație despre: alǎptat, diversificare, iritații, tratamente pentru rǎcelile bebelușilor, sisteme de purtare ergonomice, activitǎți de tip Montessori și altele și altele. Dar e ok, ești ok, puțin obositǎ, dar ok, un pic irascibilǎ, dar ok. E o minune faptul cǎ ai dat viațǎ unui om și orice experiențz negativǎ de dupǎ acest moment, ȋn conexiune sau nu cu copilul, e ștearsǎ sau mǎcar atenuatǎ de faptul cǎ EȘTI MAMǍ.

Greșit. E minunat sǎ fii mamǎ, mai ales atunci cȃnd bebelușul tǎu ȋți zȃmbește sau ȋți spune „mami” sau  te ia ȋn brațe. Dar e ok și sǎ nu fii ok. Poți sǎ recunoști cǎ plȃngi ȋn baie cȃnd ai intrat la duș și deja s-a trezit, deci, dai cu apǎ 30 de secunde pe tine și asta e. Ești ȋndreptǎțitǎ sǎ te plȃngi cǎ ești obositǎ peste capacitatea de ȋnțelegere a multora. Ai toate motivele sǎ urli ȋntr-o pernǎ sau sǎ simți cǎ te-a pǎcǎlit cineva fiindcǎ nu ți-a spus ce ȋnseamnǎ, de fapt, mǎmicia, la ȋnceput. Dacǎ ți-ar fi spus, poate ziceai pas. Nu prea cred, dar e posibil. Cred cǎ nu ți-a spus fiindcǎ odatǎ ce ajungi la „level expert” (și o sǎ ajungi acolo!), uiți de unde ai plecat și vezi doar razele de soare. Dar norii au fost și ei acolo, la mai toate mamele. La unele sunt mai grei și mai gri, la altele trec cu vitezǎ mai mare, la altele sunt mai rari. Depinde de mulți factori situația cu norii ǎștia.

Ce e important, ȋnsǎ, aș ȋndrǎzni eu sǎ spun, e sǎ recunoaștem odatǎ cǎ mǎmicia are nori oricȃt de minunat ar fi sǎ fii mamǎ, sǎ vorbim despre asta și sǎ facem ceva sǎ abordǎm norii, clar și eficient.

Dacǎ am avea acces gratuit la consiliere psihologicǎ pe durata sarcinii și post-partum, ȋn, sǎ zicem, primele șase luni de viațǎ ale copilului, cȃte dintre noi am profita de asta? Cȃte dintre noi am avea de cȃștigat ȋn viața noastrǎ de familie, de cuplu, ȋn relația mamǎ-copil sau ȋn relația cu familia extinsǎ sau prietenii… sau ȋn relația noastrǎ cu propria noastrǎ persoanǎ? De ce nu e la fel de importantǎ o vizitǎ la psiholog ca cea la medicul ginecolog sau la cursurile de puericulturǎ? Ar trebui sǎ fie. Ar trebui sǎ facǎ parte dintr-un portofoliu de politici publice privind natalitatea și maternitatea o astfel de inițiativǎ. Dar, asta e, deocamdatǎ, doar o parere. Pȃnǎ una alta, strȃngem din dinți și, poate, dacǎ avem curaj, bani și cine mai știe ce altele, ne ducem de unele singure la psiholog dacǎ observǎm cǎ e cazul. Pentru asta, ȋnsǎ, ne trebuie alt tip de educație și de sinceritate cu sinele propriu și personal.

E destul cǎ mental load-ul unei mame e deja ȋntins pȃnǎ la marginile posibile ale tuturor listelor și listelor listelor. Mǎcar sǎ facem ceva cu norii.

Mǎmicia nu ar trebui sǎ fie despre supraviețuire, ci despre dezvoltare dincolo de ceea ce eram, ȋmpreunǎ cu un pui de om. Adesea parcǎ e despre supraviețuire fǎrǎ sǎ ne „plȃngem”… pentru cǎ, da, cine are nevoie de supereroi dacǎ o are pe mama? Dar dacǎ mama nu vrea sǎ fie superero, ci doar… mamǎ. E destul

Mental-Health

Cum am nǎscut un om

Am mȃncat un sandwich și am bǎut o cafea ȋn dimineața aia. Nu eram singurǎ acasǎ, ci cu viitorul tati drag. 41 de sǎptǎmȃni. Cu 10 zile ȋnainte, de 1 martie, aveam dilatație 2. Cu trei luni ȋnainte am avut primele contracții fiindcǎ am exagerat cu munca și a urmat un ultim trimestru greoi, fizic și psihic, cu temeri și dureri. Cu douǎ zile ȋnainte aveam dilatație 4, mergeam atȃt de greu cǎ nu știam dacǎ voi face urmǎtorul pas și mi se pǎrea cǎ pierd bebelușul pe drum. Atunci a avut loc decolarea membranelor. Am mers acasǎ cu certitudinea cǎ ȋn curȃnd vor ȋncepe și contracțiile regulate și va veni bebelucul mult așteptat. A urmat ȋncǎ o noapte, o zi și o altǎ noapte ȋn care nu au venit acele contracții peste mine, dar nici somnul n-a venit, ci doar durerile alea nenorocite ale oaselor și cȃteva contracții neregulate mai nasoale. Dupǎ ce-am mȃncat micul dejun, stǎteam ȋn pat și povesteam ceva, eram relativ ruptǎ de obosealǎ, mergeam ținȃndu-mǎ de pereți prin casǎ, dar ok. Cȃnd m-a „ȋnjunghiat” ceva ȋn burtǎ. Nu știu ce a fost. Sun-o pe doctorițǎ. Nu rǎspunde. Ce naiba se ȋntȃmplǎ? Ești ok? Nu, ceva se ȋntȃmplǎ. Ai contracții? Nu știu, e doar durere insuportabilǎ. Ce sǎ fac? Hai la spital! Mǎ duc sǎ aduc mașina. Fac un duș, sǎ nu merg nespǎlatǎ, iar la duș realizez, sunt contracții. Dintr-o datǎ, au ȋnceput contracțiile regulate, direct la 1-2 minute distanțǎ și foarte intense. Nimic nu era ca la cursurile prenatale, nimic nu a fost treptat. Dupǎ douǎ zile de pre-travaliu greoi, avea sǎ urmeze un travaliu intens ca un cutremur. Repede, ai adus mașina? Da, stai sǎ iau kit-ul pentru recoltare de celule. Omule, mǎ rup ȋn douǎ, grǎbește-te.* Ȋn mașinǎ am realizat cǎ nu m-am dat cu deodorant și la semafor soțul meu cǎuta deodorantul ȋn geantǎ fiindcǎ eu eram stresatǎ ca miros a transpirație cȃnd ȋmi nasc copilul. Ajungem, direct la camera de gardǎ, dilatație 7, schimbat repede, sǎ completeze cineva actele, o ducem sus ȋn sala de travaliu. Unde e soțul meu? De ce nu e aici? E un pic aglomerat azi, nu ȋl putem lǎsa ȋnǎuntru deocamdatǎ. Dar, noi naștem aici și ca sǎ poatǎ fi el prezent, vǎ rog. Medicul de garda vrea sǎ monitorizǎm bebelușul. Iisuse, nu mǎ pot ȋntinde pe pat, faceți ce știți și ce puteți cȃt stau pe minge. Bebelușul e ok. Bun, se poate vǎ rog o epiduralǎ (de parcǎ ceream un prosecco). Nu, e prea tȃrziu acum, ați ajuns tȃrziu pentru epiduralǎ. Dumnezeule, aici mor de durere, de ce sunt atȃt de violente contracțiile? (Da, știu, iar l-am gǎsit pe Dumnezeu numa cȃnd simt cǎ nu mai am soluții, ca aproape noi toți.) O sǎ vinǎ doamna doctor și discutați cu ea mai multe. O iau de mȃnǎ și o strȃng tare ȋn timpul unei contracții și ȋi zic cǎ aș bea niște apǎ cǎ mor de sete, ȋmi spune cǎ pot sǎ strȃng, cǎ e lȃngǎ mine, dar cǎ apǎ nu mai am voie. De ce Dumnezeu nu am voie sǎ beau apǎ? Iese din sala de travaliu și o tipǎ care era ȋn patul celǎlalt acolo, cu dilatație 1 și contracții ușoare, pe care-o știam de la cursurile prenatale, ȋmi dǎ ideea salvatoare: bea de la chiuvetǎ! Cȃnd sǎ beau, ca un animal (oricum, ȋn momentul ǎla rațiune nu mai existǎ), dar ce mai conta, intrǎ iar doctorița de gardǎ și-mi spune sǎ nu beau. Oricum, venea altǎ contracție. Ȋmi vine sǎ mǎ pun ȋn genunchi lȃngǎ pat. Doamne, iartǎ-mǎ pentru tot ce-oi fi fǎcut rǎu ȋn viața asta, mǎ rup ȋn douǎ de durere. Urmǎtorul lucru pe care mi-l aduc aminte e doctorița mea, doctorița de gardǎ și douǎ asistente lȃngǎ pat, eu ȋntinsǎ pe el, ȋi tot șoptesc unei asistente cǎ nu mǎ simt prea bine, ȋmi pune o mascǎ de oxigen pe fațǎ, aproape o rup jos. Mǎcar eram cu doamna doctor a mea. Cȃnd a venit ea m-am simțit ȋn siguranțǎ, știam cǎ, orice-ar fi, femeia aia „nu mǎ lasǎ”. Și e important sǎ ai ȋncredere deplinǎ ȋn medicul tǎu. Le spune asistentelor sǎ vinǎ soțul. Acum e loc și pentru el. El ȋmi spune sǎ respir. Știu ce trebuie sǎ fac, dar nu pot, un rǎgaz mic, sǎ-mi dea ceva sǎ treacǎ starea asta de leșin. Soare, respirǎ. Doctorița ȋi spune ceva, oare cȃnd a ajuns cǎ nu-mi aduc aminte… Asistentele ȋmi dau niște ciorapi ȋn picioare, apare un tip cu un scaun cu rotile și mǎ pun ȋn el, ǎștia mǎ duc ȋn sala de operație, Doamne, m-am chinuit atȃt și-acu mai trec și prin cezarianǎ?** Cȃnd urc ȋn lift cu brancardierul, ȋi spune soțului sǎ urce pe scǎri. Nici ȋn lift nu e loc pentru tata la naștere, ȋn țara asta, lua-v-ar dracu sǎ vǎ ia. Sau chiar avem noi ghinionul de pe lume. Pe masa de operație, contracție, cred cǎ am ȋnvinețit mȃna brancardierului, parcǎ-mi vine sǎ ȋmping, Iisuse, așa aproape sǎ fii fost? O asistentǎ mǎ ȋntreabǎ chestii, mǎ pune sǎ semnez ceva. Am mȃzgȃlit o chestie, habar n-am ce. Un val de calm, mǎ las pe spate. S-a fǎcut anestezia, medicul anestezist se așeazǎ lȃngǎ mine și ȋncepe sǎ ȋmi explice ce se ȋntȃmplǎ, ȋn timp ce mǎ ține de mȃnǎ. Da, se ȋntȃmplǎ asta „la noi”.*** Mǎ ȋntreabǎ dacǎ mi-e sete și mǎ uit la ea cu cea mai mare recunoștințǎ cȃnd ȋmi stoarce cȃțiva stropi de apǎ pe buze dintr-o compresǎ pe care a udat-o. Simt chestii. Mǎ atenționeazǎ anestezista sǎ mǎ uit ȋn dreapta ca sǎ-l vǎd pe cel mai iubit bebeluc. A și memorat numele de pe fișa mea. Asta ȋnseamnǎ sǎ fii un profesionist și un om, ȋn același timp. Ȋl vǎd. Apoi ȋl aud plȃngȃnd. Apoi cineva vine cu el spre mine, nu pot ridica mȃinile, dar mi-l lipește de obraz și atunci plȃnsul lui ȋnceteazǎ, ȋn timp ce mie ȋncep sǎ-mi curgǎ lacrimi. Nu știu dacǎ sunt mamǎ ȋncǎ, asta voi fi ȋn timp, dar am nǎscut un om. Am nǎscut pe 10 martie 2017, un bǎiețel de 3,760 kg. Patru luni, trei sǎptǎmȃni și douǎ zile mai tȃrziu, ȋntr-o miercuri dupǎ-amiaza, m-am hotǎrȃt sǎ ȋmi aduc aminte. E important sǎ nu uit, deși unele momente nu vreau sǎ mi le amintesc prea des, cred. Ȋn timp ce, totuși, altele, mi le amintesc zilnic și le vreau ȋn mintea mea non-stop 🙂 Ȋn ziua aia am simțit, pe searǎ, cȃndva, ca am superputeri. Ȋncǎ simt asta, chiar dacǎ cele mai multe zile sunt și dificile, ȋn același timp. Dar, existǎ o sursǎ adiționalǎ de energie interioarǎ care s-a instalat atunci ȋn mine și ȋmi dǎ puteri nemǎrginite. De mamǎ.

 

*Asta de la cineva care a avut oasele de la talpa piciorului rupte ȋn douǎ și tot a ajuns „pe picioarele ei” la spital. A fost de sute de ori mai intens acum. Nu știu dacǎ a ținut de dificultatea sarcinii, de pre-travaliul prelungi, de obosealǎ, de „violența” (așa am simțit-o) contracțiilor atunci cȃnd au devenit regulate, dar ȋn cei 32 de ani de viațǎ a mea nu am experimentat o durere fizicǎ atȃt de intensǎ.

**Nu cum am planificat, cred cǎ niciodatǎ nu e cum se planificǎ. Sigur cǎ am avut nenumǎrate pǎreri de rǎu cǎ nu am nǎscut natural, din multe motive ce nu are sens sǎ fie ȋnșiruite aici, dar nu ȋmi pare rǎu cǎ s-a luat decizia bunǎ pentru bebelucul meu drag, mi-a confirmat asta medicul obstetrician, medicul neonatolog și medicul de gardǎ. Oricum, nu mai conteazǎ, cicatricile fizice și psihice se vindecǎ ele cumva, cȃndva, s-au și vindecat destul de mult și de bine. Da, am nǎscut prin cezarianǎ. La cald. Nu, nu e nimic ușor ȋn faza cu cezariana, NIMIC. Dar, au durut mai tare contracțiile decȃt orice durere post-operație, de zeci de ori, aia pot spune. Cel puțin la mine așa a fost. Adevǎrul e cǎ avem nevoie de centre pentru nașteri, cu moașe, cu calm, cu informare, pe langǎ spitale, care sǎ te ajute sǎ naști ȋn ritmul tǎu, nu pe bandǎ, cum tot aud cǎ se ȋntȃmplǎ.

***Din pǎcate, ȋn același spital, cȃnd explicam cǎ ȋncerc sǎ alǎptez, travaliu a existat, cǎ știu ca e lapte (chiar e!!!), etc, uneori mi s-a și dat peste nas cu „dacǎ era cineva acolo sǎ vǎ tragǎ douǎ palme nu fǎceați cezarianǎ la finalul travaliului”- medic neonatolog la „vizitǎ”, altul decȃt cel cu care am nǎscut și care e acum medicul nostru pediatru și e cea mai fainǎ- sau „ei, nu e lapte acum, doua-trei picǎturi de colostru” (mda, am „muls”- nici mie nu-mi place termenul- cu disperate mai mult de douǎ-trei picǎturi și numa ca sǎ ȋi arǎt asistentei cu pricina).

 

… era o femeie de serviciu care ȋnvǎța femeile sǎ alǎpteze

Pentru a ne da seama ce norocoase suntem cǎ mǎmicim ȋntr-o erǎ a informației (știu, e și ceva nenoroc acolo, mai ales cǎ orice informație are și o contra-informație!) o sǎ redau aici cȃt pot de asemǎnǎtor cu realitatea, o conversație:

Ea: Și, cum dormiți noaptea? (ȋntrebare clasicǎ)

Eu: Așa și-așa. Nu suntem prieteni cu somnul nici noaptea, nici ziua, dar dormim trei reprize de cȃte doua-trei ore fiecare, ȋntre alǎptǎri. E ȋn regulǎ, deocamdatǎ, zic eu, pentru un copil alǎptat.

Ea: Ah, alǎptați? E bine. Dar cresc si cu lapte praf.

Eu: Da, sigur, cresc. N-am un plan pentru dupǎ șase luni, un an sper, ȋn funcție de copil, ce vrea sau de cum o sǎ meargǎ diversificarea, dar pȃnǎ atunci, la șase luni, da, exclusiv și la cerere.

Ea: Am alǎptat și eu vreo douǎ sǎptǎmȃni, cu chiu cu vai. Cȃnd am nǎscut eu (n.r. anii ’90), la spital era o femeie de serviciu care ȋnvǎța femeile sǎ alǎpteze. Ea m-a ajutat și la spital, pȃnǎ mi-a „venit” laptele (n.r. laptele nu „vine” de niciunde, e deja acolo și se numește colostru, chiar și ȋn cazul operațiilor de cezarianǎ; foarte rar NU E lapte). Am primit și eu de la cineva din salon numǎrul ei și am sunat-o și cȃnd am ajuns acasǎ fiindcǎ dupǎ vreo douǎ zile, copilul plȃngea ȋntr-una și tot vroia sǎ sugǎ, dar nu mai avea ce. Mi-a spus cǎ sigur nu se saturǎ, sǎ ȋncep sǎ ȋi dau lapte praf cǎ ȋi e foame. Și cam acolo s-a terminat alǎptarea pentru mine.

Eu (cu voce tare): Ȋmi pare rǎu.

Tot eu (ȋn mintea mea): Ce bine cǎ am fost la workshop de alǎptare ȋnainte sǎ nasc și cǎ existǎ sfȃntul Internet și bloguri precum „Alǎpteazǎ”, iar eu am știut cǎ la o sǎptǎmȃnǎ avem puseu de creștere și cǎ se „trece” de la colostru la laptele propriu-zis și cǎ va fi crimǎ și pedeapsǎ, dar copilul se saturǎ chiar dacǎ nu pare și trebuie pus la sȃn non-stop, ceea ce am și fǎcut și-apoi a fost lin totul… pȃnǎ la urmǎtorul puseu, de care iar am știut cǎ existǎ și l-am identificat, așa cum am identificat și un ȋnceput de furia laptelui și am tratat-o sau un canal ȋnfundat și le-am tratat corespunzǎtor și rapid.

Tot eu (tot ȋn mintea mea): Oare unde erau medicii, asistentele și/sau consultanții ȋn alǎptare ȋn povestea asta ȋn anii ’90? Primele douǎ categorii sigur erau și ele acolo, ȋn spital. Oare unde sunt acum, ȋn poveștile de-acum? Oare ce sfaturi dau? Eu am primit atȃt ȋncurajǎri, cȃt și piedici ȋn spital, ȋn ceea ce privește alǎptarea. O vecinǎ de-a mea mi-a mǎrturisit cǎ abia al doilea copil, nǎscut acum doi ani, a fost alǎptat, la sfaturile unei „tanti” din zonǎ pe care o știa. La primul, acum 15 ani, a dat doar lapte praf, cǎ „așa se fǎcea”. E dificil sǎ alǎptezi, din multe puncte de vedere. Dar e bine sǎ ai opțiunea asta, ȋn mod real, oricȃt de ciudat ar pǎrea. O fi alǎptarea „naturalǎ”, dar alǎptatul „ȋți vine” natural, fǎrǎ dureri fizice sau psihice, dar dupǎ ce știi ce faci, adicǎ dupǎ ce te-ai informat legat de asta. Dacǎ vrei sǎ alǎptezi. Pentru cǎ nu e musai sǎ alǎptezi, chiar dacǎ ȋn opinia mea e cel mai bun lucru pentru un start bun ȋn viațǎ al copilului, din punctul de vedere al dezvoltǎrii și sǎnǎtǎții de toate felurile. Dar, da, existǎ alternative, bune, rele, cum or fi, fiecare isi asuma alegerile și ar trebui sǎ nu existe radicalism și criticǎ de dragul criticii ȋndreptatǎ ȋntr-o direcție sau ȋn cealaltǎ, ȋntre cine alǎpteazǎ și cine nu. Pǎrerea mea.

Alertǎ, alertǎ!

Cel mai dificil lucru din ultimele patru luni, trei sǎptǎmȃni și 10 ore (care coincid, culmea, cu viața fiului meu) ale vieții mele nu a fost nici nașterea (cred?!), nici alǎptatul, nici colicii, nici regresia somnului, nici puseele de creștere, nici vizita la UPU- Spitalul de Copii, nici tonele de scutece cǎcǎcite, nici lipsa somnului și a timpului alocat ȋn altǎ direcție decȃt cea a copilului. Nu e nici mental workload-ul de mamǎ (deși, ǎsta e pe-aproape, cǎci ne nenorocește pe noi, ǎștia mai organizați). Ci, a fost și este continua stare de alertǎ ȋn care trǎiesc. Am citit undeva, cȃndva, cǎ mamele proaspete, pȃnǎ aproape de vȃrsta de șase luni a copilului, dar uneori și dupǎ aceea, trǎiesc același nivel de stres ca un soldat aflat ȋntr-o zonǎ de rǎzboi datoritǎ acestei continue stǎri de alertǎ. Poate e mai dificil de gestionat la primul copil, cine știe. Dar, cu siguranțǎ are legǎturǎ cu faptul cǎ la fiecare pas trebuie sǎ fii pregǎtitǎ pentru ceva nou și cu siguranțǎ nu e lucru ușor sǎ trǎiești așa. E ca o picǎturǎ chinezeascǎ, asemeni unei voci interioare care trimite reminder-e constante legate de ideea cǎ o viațǎ de om depinde de tine și cǎ timpul tǎu e „luat ȋn chirie” pe suprafețe destul de mari de acest locatar. Mai mult, starea de alertǎ continuǎ chiar e continuǎ, nu ȋncepe și nu se terminǎ la marginea pǎtuțului copilului și a nevoilor lui. Somnul e ațipealǎ, mȃncatul e „pe fugǎ” sau „pe gȃndite”, dușul e cursǎ contra cronometru și așa mai departe. Copilul doarme dus și tu tot faci duș 🙂 ȋn 30 de secunde.

Uneori, nu știu dacǎ ne cere cineva sǎ fim ȋn alertǎ, ne punem noi automat, natural sau forțat, ori e ceva ce unele mǎmici trǎiesc, iar altele nu, fiind mai degrabǎ un mod de a mǎmicii (da, la mine, a mǎmici e verb!).

Combinatǎ cu invizibilul, dar, vai, atȃt de realul mental workload (a se citi „faptul cǎ odatǎ ce devii mamǎ trebuie sǎ fii atotcunoscǎtoare și atotorganizatoare, cel mai adesea, din oficiu, suplimentar, fǎrǎ renumerație- sic!- sau chiar fǎrǎ recunoaștere), e o bombǎ psihicǎ pe cale sǎ explodeze constant. Ce facem cu ea, atunci? Cu bomba de alertǎ mǎmiceascǎ? O dezamorsǎm cumva, ȋncet ȋncet, zi de zi, pȃnǎ mǎmicim fǎrǎ sǎ explodǎm, mental. Work in progress, atȃt pot sǎ spun.

alert

Copilul care doarme cu brațele larg deschise

Are 3 luni și 10 zile, iar cȃnd „cade” ȋn somnul adȃnc, ȋși deschide brațele de tot sau cel puțin pe jumǎtate. De fiecare datǎ, la fiecare somn, negreșit. Cu siguranțǎ crede de pe-acum cǎ poate sǎ zboare, ceea ce ȋi și doresc, chiar dacǎ uneori mai dau dume despre melodia lui R. Kelly, I believe I can fly. Sau poate va fi un om care va ȋmbrǎțișa lumea și viața toatǎ- a se citi, va cǎlǎtori, va avea prieteni fǎrǎ a discrimina, va gusta din tot. Oricum, parcǎ la fiecare somn (chiar dacǎ doarme rar) mi-e și mai drag de modul ǎsta al lui de a crește mare (bebelușii cresc și cu somn, pe bune!). Probabil cǎ vom ajunge sǎ creștem un om „bun” cum vrea tati lui drag, cǎ maicǎ-sa ȋși dǎ filme cum cǎ va fi fizician, ceea ce, de fapt, nu exclude și prima variantǎ, nu?! Poate toți copiii de trei luni dorm așa, nu știu, dar eu n-am mai vǎzut pȃnǎ acum copil sǎ le-ntindǎ așa larg la fiecare somn, ca și cum atunci cȃnd e mai vulnerabil se simte cel mai ȋn siguranțǎ. Asta mǎ face sǎ cred cǎ nu dǎm greș, deocamdatǎ, ca pǎrinți. Prind curaj, cǎ și-așa-i grea treaba asta cu mǎmicia.

Și-mi mai e drag felul ȋn care se face covrig pe dupǎ mine cȃnd ȋl așez pe perna de supt, ȋn poalǎ, și se ȋntȃlnește cu „gemenii”, prietenii lui cei mai buni de unde vine lǎpticul primit la cerere, aproape non-stop. Covrigul meu face atunci niște sunete, dintotdeauna aproape, care parcǎ s-ar traduce ȋntr-un „Abia aștept! Abia aștept! Abia aștept!” bebelușit, rǎgușit ȋn stilul Brian Adams și combinat cu zȃmbet de bucurie maximǎ bebelușeascǎ. Se mȃngȃie pe tȃmple și pe urechi cȃnd suge sau se joacǎ ȋn fel și chip cu degețelele. Strȃnge pumnii cu interes și pozeazǎ ca un kung-fu panda, se-ntinde de zici cǎ vrea sǎ se auto-dezmembreze și mai nou rȃde dupǎ ce scoate vȃrful limbii afarǎ din gurǎ și face bule de scuipat. Dupǎ ce suge lǎptic bun, adoarme ȋncet ȋncet, aproape ȋn extax, jur. Mai adoarme tot așa, dar ȋn pat, cu mamu’ lui lȃngǎ el sau ȋn brațe, pe ritmuri de „Love is all around”. Apoi ajunge ȋntotdeauna ȋn pǎtuțul lui colorat de cele cȃteva jucǎrioare pe care le deține, dar de care nu e interesat… ȋncǎ. Nu are multe fiindcǎ n-are sens sǎ aibǎ o tonǎ de jucǎrii, nu? Mai bine mai puține și mai bune pentru nevoile lui de dezvoltare și distracție.

Doarme pe spate și acum parcǎ parcǎ se mai ȋntoarce și-n lateral cu puțin ajutor. N-are program de supt, nici de somn, nici de plimbare. Are program de voie bunǎ, musai, vrem sa rada zilnic, mult. Ȋn unele zile doar sugem (puseu!), ȋn altele dormim mai mult de douǎ ore ziua (Amin!), iar ȋn altele doar ne plimbǎm cu orele fiindcǎ ȋncercǎm sǎ-l creștem plimbǎreț și deja avem drumuri de sute de kilometri realizate (ȋn scoicǎ, desigur!) și cȃteva getaway-uri ȋn trei. Doarme pe mașinǎ dacǎ mașina se mișcǎ, fereascǎ Dumnezeu de semafoare roșii sau ambuteiaje, și dacǎ nu e obosit (ironic, nu?!). Ȋn mașinǎ uneori se cȃntǎ pe douǎ voci ca el sǎ fie relaxat. Doarme și ȋn sistemele de purtare utilizate pȃnǎ acum, fie ele wrap țesut, mei tai sau marsupi plus, de parcǎ au toate praf de somn pe ele. Nu doarme ȋn cǎrucior decȃt cu slujbe, iar la trezirea a doua sau a treia din timpul nopții, aia dintre trei și patru, rȃde de mama focului ȋn timp ce-l schimb. Nu doarme mult de felul lui, dar acum nici nu se mai agitǎ nimeni din acest motiv, ci doar umplem timpul cu altceva, ceea ce ne-a fǎcut sǎ nu mai cȃntǎm „Un elefant” pȃnǎ la epuizare. Ȋi mai plac plimbǎrile prin cartier și umbrele sau formele noi, scoate  capul din sistemul de purtareca un pui de gǎinǎ proaspǎt ieșit din nou și le privește pe toate cu interes.

De vreo douǎ sǎptǎmȃni gȃngurește din ce ȋn ce mai mult. Tot de-atunci, la sugestia aplicației „Wonder Weeks” (pǎrinți moderni, dom’le) ne ȋndeletnicim cu „avionul”. Care e mega-interesant. Nu amuzant, ci interesant. Bine, e un avion care chiar zboarǎ, nu se leagǎnǎ cum am vǎzut pe la alți pǎrinți care n-au ȋnțeles, cred eu, cǎ acest joc e menit sǎ ajute copilul sǎ descopere și sǎ ȋși dezvolte niște abilitǎți, nu sǎ tacǎ amețit (valabil și pentru legǎnatul ”agresiv”, cum ȋi zic eu). Tati ȋi zice „Salut!” dimineața și fața i se lumineazǎ fiindcǎ acum ne recunoaște și e fericit sǎ ne vadǎ. Mami ȋl drǎgǎlește ȋn pat ziua și rȃde cu hohot. E ținut ȋn brațe mult și nu ne pare rǎu și nici nu credem cǎ va fi rǎsfǎțat. Poate de-asta ȋși ține capul foarte bine pentru vȃrsta lui și se poate uita dupǎ tot ce i se pare interesant, fiindcǎ, sǎ vǎ spun, e curios foc.

Problemele lui cele mai mari sunt cele cauzate de sistemul digestiv ȋncǎ nematurizat- a se citi „beșinuțele”. Colicii au rǎmas ȋn urmǎ și se pregǎtește, probabil, de primii dințișori. Bǎlește ca un cǎțeluș și molfǎie tot ce prinde. I se mai spune Urlǎțel, Țȃcǎ sau Broscoi Mic. Uneori chiar și Luca. Zȃmbete larg de sub ochii albaștri foc, ca peruzeaua și iți dǎ energie cu zȃmbetul lui. Alteori plȃnge de mama focului din motive pe care trebuie sǎ le ghicim, ȋncǎ. Are Michelin-uri pe piciorușe și mȃini și niște obraji „lucrați” și dolofani, iar degețelele ȋi seamǎnǎ cu niște crenvuști numai buni de mȃncat. Dar mami nu lasǎ multǎ lume sǎ se apropie de ele fiindcǎ și le bagǎ ȋn gurǎ ȋntr-una. Așa fac copiii, așa descoperǎ la trei luni de zile, nu trebuie sǎ primeascǎ suzetǎ sau palme peste mȃini pentru a se dezvǎța.

Are pǎlǎrie, la fel ca mami și ca tati, și un album cu „Micul Prinț” pe copertǎ, unde mami adaugǎ ȋntr-una poze din aventurile lui și-ale familiei „Pǎlǎrie”. Are tricouri (cumpǎrate mai mult de alții, cǎ noi ne-am deșteptat la timp și am cheltuit banii pe ce trebuia, aviz amatorilor!) cu mesaje cool, e aproape hipster. Iar ȋn fiecare lunǎ, pe 10, e ziua lui, suflǎm ȋn lumȃnǎrile de pe un tort și ne facem un selfie, deja e tradiție. E blond copilul nostru care doarme cu brațele larg deschise și e ca un soare mic.

Foto de la o lunǎ jumate.

Micul Print-382

 

Rǎutǎți gratuite pentru mǎmici obosite :)

Pentru cine credea cǎ mǎmicile primesc doar priviri grijulii și vorbe drǎguțe sau de ȋncurajare la ȋnceput de drum, mai jos se poate gǎsi o scurtǎ trecere ȋn revistǎ a unor chestiuni auzite sau vǎzute de o proaspǎtǎ mǎmicǎ ce scrie acum ȋntre douǎ legǎnǎri și trei schimbǎri de scutece:

– „tre sǎ fie fain sǎ stai doi ani acasǎ pe banii contribuabililor”. Da, pe naiba?! Acasǎ? Pǎi iarna sunt la munte, iar vara sunt la mare din indemnizația de mǎmicit, doar nu-s proastǎ sǎ stau acasǎ, deh, mǎ jignești. Da, la mare fac aerosoli cu copilul dimineața la cinci, iar la munte ȋl car ȋn spate ȋntr-un sistem de purtare dacǎ vreau sǎ vǎd și altceva decȃt pensiunea la care stǎm. Ȋn plus, ma relaxez, cel puțin ȋn primele șase luni, cam cȃt un soldat pe front. Caut studiul. Nu mai vorbesc de faptul cǎ ulterior voi fi mai eficientǎ la job și plǎtitǎ mai puțin. Deci, nu mǎ plǎtesc contribuabilii destul, aș putea spune, mai ales dacǎ al meu copil o sǎ le ofere servicii peste vreo cȃteva zeci de ani sau o sǎ le plǎteascǎ pensia.

– „parcǎ nici n-ați trǎit ȋnainte sǎ aveți copii, atȃtea dume dați despre sensul vieții cu copil”. Ce sens? Viața cu copil n-are sens, e un mare haos. Dar, da, capǎtǎ noi perspective și dimensiuni existența unui om care a nǎscut și crescut un alt om, aia așa e. Dacǎ ai o problemǎ cu oamenii cu perspective multiple sau mai multe decȃt tine dintr-un astfel de motiv, nu mǎ supǎr dacǎ mǎ ignori.

– „dupǎ o lunǎ/o jumǎtate de an/un an o sǎ te plictisești maxim și o sǎ vrei sǎ te ȋntorci la muncǎ”. Haha! Din ziua doi ȋmi venea sǎ mǎ ȋntorc la muncǎ. Aș fi dat orice sǎ nu fiu țintuitǎ de un pat de spital cu ditamai operația și sǎ fiu, ȋn schimb, la birou. Au trecut trei luni și-o sǎptǎmȃnǎ, parcǎ m-am plictisit ȋntr-o dupǎ-amiazǎ. Sau nu. Cred cǎ am confundat oboseala cu plictiseala. Nu e ca și cum stau cu copilul ȋntr-o camerǎ și ne uitǎm unul la altul pȃnǎ picǎm de plictisealǎ. Ziua mi-o dedic pe bune activitǎților care ȋl privesc sau privesc cǎsuța/viața grupului de aventuri ȋn trei care este. Iar noaptea mǎ informez legat de cele de mai sus. Nu e deloc plictisitor. Da, abia aștept sǎ mǎ ȋntorc la muncǎ, fiindcǎ-mi place ce fǎceam, dar ȋmi place la nebunie și ce fac acum, chiar dacǎ e presǎrat cu colici, pusee de creștere, erupții dentare. Ieri, de exemplu, am cǎutat zboruri pentru primul concediu ȋn strǎinǎtate ȋn trei, am verificat opțiuni de cazare, am revenit dintr-un mid-week getaway la munte, am spǎlat haine, am fǎcut curat, am bǎut un pahar de vin, am discutat vȃnzǎri de mașini, am citit cȃteva pagini dintr-o carte, am culcat, spǎlat și schimbat un copil de cȃteva ori. Le-am fǎcut cu cine trebuie și nici cǎ aveam cum sǎ mǎ plictisesc.

– „dacǎ nu stai acasǎ doi ani, cȃt e maximul, nu ești o mamǎ bunǎ/responsabilǎ, trebuie sǎ stai cȃt mai mult cu el la ȋnceput”. Sigur cǎ nu sunt o mamǎ bunǎ/ responsabilǎ. Ȋmi beau cafeaua dimineața dintr-o canǎ cu „super-mom” ca sǎ mǎ motivez. Sunt doar o mamǎ care face ce poate și ce vrea. Ea. Inclusiv sǎ aibǎ o carierǎ. Știai cǎ un copil a cǎrui mamǎ lucreazǎ are oportunitǎți de dezvoltare mai multe decȃt unul a cǎrui mamǎ e casnicǎ. Uite, eu plǎnuiesc sǎ ȋi ofer copilului meu oportunitǎțile alea. Revin și cu un link cǎtre studiul cu pricina. Sǎ fii mamǎ nu e „a full-time job”, treci peste, e un mod de a fi. Punct. Jobul e altceva. Da, e un efort fizic și psihic intens, dar nu e un job, e mai mult.

– „nu te-am pus eu sǎ faci copii și sǎ nu mai poți sǎ faci x sau y”. Sigur nu m-ai pus tu și sigur pot orice dacǎ am putut sǎ fac un copil. X sau Y probabil nu erau suficient de interesante/importante pentru mine :))

– „o sǎ mai faci sex la Sfȃntu Așteaptǎ”. Bunǎ asta! Cu siguranțǎ fac mai des decȃt tine dacǎ te freacǎ grija de așa ceva. Ia și citește aici.

– „s-au dus vacanțele și getaway-urile”. Da, s-au dus. Acum am vacanțe și getaway-uri. Wait. What?! Da, am un copil de trei luni și am fost deja cu el ȋn douǎ excursii la bunici și douǎ excursii la munte și pe clisura Dunǎrii. Pȃnǎ la un an deja sunt planificate: o excursie ȋn Maramureș și una ȋn strǎinǎtate. Dar, cine știe ce mai apare ȋntre ele. Nu mǎ mai duc la Londra sau Budapesta sǎ mǎ vǎd cu prieteni, și mǎ culc seara mai repede. Da, nu pot spune cǎ mǎ mega-relaxez, dar oricum și anterior copilului tot obositǎ mǎ ȋntorceam din orice fel de concediu. Dar nu s-a dus nimic, niciunde. Ba da, noi ne-am dus, ȋn trei, peste tot. Despre beneficiile cǎlǎtoriilor cu copii oricȃt de mici o sǎ scriu curȃd cu vȃrf și ȋndesat. Drept e cǎ mi-e greu sǎ merg cu cǎruciorul pȃnǎ ȋn centru fiindcǎ trotuarele sunt zone de rǎzboi, practic, dar cȃteodatǎ facem un getaway și pȃnǎ acolo.

– „bine ar fi sǎ slǎbești, dar nu cred cǎ mai ai cum”. Mda. Nu mi-am bǎtut capul prea mult niciodatǎ, dar știu prea bine cum e sǎ ai stima de sine ȋn Groapa Marianelor ȋn ceea ce privește aspectul fizic dupǎ naștere. Am cum, fiindcǎ am un kilogram ȋn plus fațǎ de cȃt aveam ȋnainte de sarcinǎ de la o lunǎ de dupǎ venirea pe lume a bebelușului. Tot ȋn Groapa aia am ajuns. Deci, slǎbitul ǎsta nu e nushce mare brȃnzǎ, altele sunt problemele post-naștere și e bine sǎ le conștientizǎm și sǎ le gǎsim soluții, nu sǎ le ascundem sub „problema kilogramelor”. Aș ȋnlocui dieta post-sarcinǎ, aproape generalǎ, cu ceva ședințe la psiholog, poate chiar acoperite de asigurarea de sǎnǎtate.

– „bǎrbații nu schimbǎ scutece, o sǎ o iei razna singurǎ la capitolul ȋngrijire copil”. Nu ȋnțeleg, nu cunosc, ȋmi pare rǎu pentru tine, al meu face asta.

– „nu mai posta poze pe Facebook cu copilul cǎ o sǎ ți-l deoache lumea sau o sǎ ȋși facǎ pedofilii o labǎ uitȃndu-se la poza lui”. Mda… pozele sunt pe vreun cloud ȋncǎ de cȃnd erau ȋn facere, sunt sigurǎ, iar postarile mele sunt pentru prieteni, care sunt, la rȃndul lor, singurii cu acces la ele, fiindcǎ trǎiesc, din fericire, o viațǎ care a adunat ȋn ea oameni din multe colțuri ale lumii care vor sǎ știe ce fac și pe care vreau sǎ ȋi informez. Departe de mine gȃndul sǎ iau ȋn derȃdere orice chestiune de securitate ciberneticǎ, siguranța informației sau pornografie infantilǎ. Dar, oricine a citit puțin, știe cǎ nu pe un profil de Facebook „deschis” doar prietenilor, și-ǎia puțini, ȋncep problemele.

Ar mai fi, poate mai revin cȃnd o fi timp.

Later edit:

„ții copilul ȋn brațe prea mult și o sǎ-l rǎsfeți, iar ție o sǎ-ți nenorocești spatele!”. Mulțumesc de ȋncurajǎri ȋn a-i arǎta copilului cǎ ȋl iubesc și cǎ sunt „acolo” pentru el… cum ar și trebui sǎ fiu. Din nou, s-a demonstrat științific, google it, cǎ un copil care primește afecțiune se dezvoltǎ mai bine din punct de vedere cognitiv. De asemenea, nu știu alții cum sunt, dar ideea aia cǎ bebelușii trebuie lǎsați sǎ mai și plȃngǎ e cam de pe vremea cȃnd era Nicǎ mic copil. Ȋnvechitǎ, deci. Eu trǎiesc ȋn prezent, nu la 1900 ȋn ceea ce privește aspecte legate de afecțiunea arǎtatǎ copilului. Iar pe cei de-s fani „ferberizare” sau „cry it out” ca metode de „dresaj” al copilului ȋn ceea ce privește adormitul singur, ȋi propun de-acu pentru ceva similar ca pedeapsǎ cu cei care abuzeazǎ copii, fizic și psihic.

„trebuie sǎ-i dai copilului sǎ mǎnȃnce din timp”. 1. Diversificarea se face, cu foarte puține excepții, dupǎ șase luni, sper cǎ la aia te refereai cu „din timp”. 2. Nu-s BLW-istǎ (google it!), dar nici nu cred ȋn a-i da copilului murǎ-n gurǎ, la propriu, la fel cum nu cred ȋn a-i da murǎ-n gurǎ nici la figurat. Definiția parentingului la mine e „exemplificǎ și oferǎ opțiuni!”. Copilul va mȃnca dacǎ mǎ vede mȃncȃnd și pe mine cu el, la fel cum va face x sau y dacǎ mǎ va vedea pe mine fǎcȃnd aia. Dacǎ e vizibil „deranjat” de modul meu de a face lucrurile, e bine sǎ ȋl „ascult” și sǎ ofer variante care sǎ aibǎ același rezultat. Uneori, copilul știe. Dacǎ ȋmi „aratǎ” cǎ ora 8 e ora la care dorește sǎ se culce și doarme mai bine dacǎ ne punem atunci la somn, cu o eventualǎ orǎ de somn ȋn plus dimineața, nu trebuie sǎ ȋl oblig sǎ se culce la 7 fiindcǎ scrie ȋn nushce carte cǎ trebuie sǎ se culce la 7 la vȃrsta aia. „Din timp” e un termen atȃt de relativ cǎ nici nu mǎ obosesc sǎ ȋl comentez.

PARENTING