Bătaia NU e rupă din rai, dar mai e mult până departe

Învăţătorul meu bătea copiii… eu n-am avut “onoarea” şi, de obicei, o “luau” cei care proveneau din familii cu părinţi care nu ajungeau tot timpul la şedinţele cu părinţii, care aveau o situaţie materială mai puţin bună, etc. Eram şase în clasă, iar în sală învăţau clasa I, clasa a II-a, clasa a III-a şi clasa a IV-a, cu acelaşi învăţător, pe rând, unii făceau exerciţii, alţii citeau, alţii răspundeau la tablă. Iar iarna, uneori, trebuia să ducem lemne de-acasă ca să fie foc în sobă. Mi-aduc aminte ca azi că eram în clasa I şi colegul meu, Ovidiu, nu a adus lemne şi învăţătorul l-a scuturat până a căzut pe jos, oricum era plăpând şi timorat şi probabil abia aveau lemne acasă. I-a spus să nu vină mâine la şcoală fără lemne şi în pauză am fugit repede până la mine acasă şi i-am zis lu’ mami să-l aştepte când ieşim de la şcoală să-i dea lemne să ducă mâine la şcoală. Mai stătea şi-n capătu’ satului. Aşa s-a şi întâmplat, şi-a trecut şi iarna aia. Ştiu că la mine parcă a ţipat odată prin clasa a IV-a fiindcă am comentat ceva, nu mai ştiu ce, eram în dezacord cu ceva ce ne-a spus. M-am dus acasă în ziua aia şi i-am zis lu’ maică-mea să vină la şcoală că “domnu’nvăţător” a urlat la mine. Norocu’ meu că maică-mea: putea veni la şcoală oricând fiindcă avea afacerea ei acasă; o interesa ce se întâmplă cu noi şi ştia că dacă ai copii, tre să-i şi asculţi. Alţii n-au norocul ăsta.

Eu am fost în clasele I-IV la începutul anilor ’90, n-am făcut limbi străine că “dascălu’”, cum îi spunea lumea prin sat, nu ştia (am cumpărat în clasa a doua cărţi de franceză că aşa trebuia, dar nu am făcut ore de franceză), iar învăţătorul meu a fost acelaşi cu al tatălui meu. Între timp s-a spânzurat la el în casă, să-l ierte Dumnezeu, pe bune, să-l ierte, n-o fi fost om rău cândva, dar…

olitic,Aud în ultimele săptămâni de tot felul de cazuri ale unor copii bătuţi în ultimul hal prin grădiniţe din România, la oraş, nu la sat, chiar şi la particulare (chiar dacă neautorizate), nu la cele de stat, iar întrebarea pe care mi-o pun e: de ce se mai miră lumea de halul în care e o ţară în care părinţii dau bani ca să le bată cineva copiii cât timp ei sunt la lucru? În primul rând, la cât suntem, ca naţie, de dornici de a “fenta”, pot să înţeleg cum funcţionează astfel de instituţii fără aprobare sau cum s-a ajuns la situaţia în care părintele nu simte că trebuie să verifice şi răs-verifice autorizaţiile acestor instituţii când cauţi grădiniţă pentru un copilaş, la fel cum pot să înţeleg că există oameni care practică educaţia fără nicio autorizaţie.  Unii fentează sistemul de educaţie, alţii simt că fentează grădiniţele de stat sau grădiniţele private foarte scumpe, alţii, de fapt, toţi, se cam fentează pe ei înşisi. Apoi, ştiţi de ce, în anul 2016, ai bate un copil, care, vorba aia, nici nu-i al tău, în halul ăla (nu că dacă ar fi al tău, s-ar justifica, da?!)? Aţi zice că n-a auzit nimeni de abuz, de drepturi, de poliţie, de consecinţe (medicale pentru copil, penale pentru persoana în cauză, etc)? Într-o societate în care “bătaia e rupă din Rai” sau “eu te-am făcut, eu te-omor” sunt principii de educaţie încă valabile în creşterea copilului, nu înţeleg ce ne miră? Ăştia suntem, nişte ţărani dintr-un sat românesc al anilor ’90, cu manuale noi combinate cu altele vechi, cu nişte obişnuinţe vechi de educare, combinate cu un context nou, social, politic, economic, cultural. Doar cu alte pălării, de ani 2000… de la copii, la părinţi, la cadre didactice. Sigur, fiecare pădure cu uscăturile ei, veţi spune. Aşa e. Cei mulţi sunt altfel? Dar, dacă nu sunt. Dar, ce uscături, nu!!!???
bataia-i-rupta-din-rai_2337

Sursa foto: www.tshirt-factory.ro

Reclame

Misoginism educat

E un ton pe care-ţi vorbesc misoginii, mai ales ăia aflaţi într-o poziţie superioară în vreo ierarhie în care poţi să fii şi tu, femeie, inclusă sau nu. Poate simplul fapt că sunt bărbaţi îi face să creadă că îţi sunt superiori, chiar dacă amândoi sunteţi miniştri sau agenţi de vânzări. E un ton, cum spuneam, un soi de pseudo-politeţe combinată cu “glumiţele” specifice şi terminologia arhicunoscută în care includem în mod obligatoriu cuvintele “domnişoară” (cu variaţiunile aferente) şi “Sărut mâinile”, întreruperea fiecărei fraze mai lungi şi impresia de monolog pe un ton infantilizator faţă de partenera de presupusă-conversaţie. Am trăit variantele astea. Le-am trăit şi pe cele mai “high-end”, precum şi pe cele mai nevinovate fiindcă vin din educaţia de-acasă şi nu numai referitoare la feminizarea şi masculinizarea anumitor meserii şi activităţi (de exemplu, “las că vin eu să asamblez mobila că-s bărbat şi tu nu ştii!”). Iar misoginismul se învaţă, se educă. Plus, misoginul nu e misogin destul dacă nu e şi fudul… şi universitar. Pentru cei interesaţi de misoginismul educat şi răspunsul femeilor educate, vă rog să aveti curiozitatea de a cerceta cazul Titu Maiorescu – Sofia Nădejde. E genial!

Prin perindarea mea în mediul universitar românesc şi european, ca studentă şi apoi ca cercetătoare şi apoi ca angajată (nu cadru didactic, dar bănuiesc cum stau lucrurile şi pe-acolo) am văzut multe şi m-am hotărât să le rezum mai jos, cu menţiunea că sunt adunate de prin cel puţin şapte universităţi româneşti şi europene unde am petrecut mai mult de o zi. Mai mult, recunosc aici că totul se bazează pe ce-am auzit eu, n-am înregistrat sau consemnat undeva şi nici nu intenţionez să fac publice instituţiile sau personajele fiindcă nu asta e scopul, ci faptul că misoginismul universitar există şi e nasol, în opinia şi experienţa mea, iar dacă am vorbi cu toatele mai clar despre el, cu subiect şi predicat, poate n-ar fi rău. Ce am observat e că sunt aceleaşi vechi stereotipuri misogine şi-aceleaşi discuţii de avut… la nesfârşit.

Am văzut studente doctorande care erau întrebate de către decan: “Şi, domnişoară, vă interesează un post de asistent când finalizaţi studiile, sau ne ducem cu doctorat la multinatională?”. Nu numai că se revine la un stereotip stupid legate de persoanele care ocupă funcţii în multinaţionale şi sunt femei, sau la altul legat de problema doctoratelor pe bandă din România, care, parcă, în cazul femeilor, or fi mai problematice decât in cazul băbaţilor, te pomeneşti, sau în cazul femeilor care lucrează în multinaţionale or fi mai supărătoare decât în cazul miniştrilor. Bine, nu mai vorbesc despre  ideea conform căreia, o femeie care lucrează într-o multinaţională şi una asistent universitar, cu doctoratul ăla al lor, sunt unul şi acelaşi lucru, ca persoane şi profesie, ca abilităţi şi cunoştinţe (desigur, inter-schimbabile). E treaba aia cu femeile care orice-ar face tot femei sunt, nu sunt ceea ce fac, fiindcă oricum fac munci care nu-s de-alea ce “fac diferenţa”… de-aia nu se face diferenţa între ele. Dada, încă n-am ieşit din epoca aia. Oare şi bărbaţii doctoranzi sunt întrebaţi dacă au ca scop să lucreze în multinaţionale? Si ce e rău in asta, frate/soro, poate mă pasionează ceva anume şi vreau să fac cercetare in domeniul ăla, iar apoi să lucrez pe bani mai multi decat în sistemul de învăţămant, la multinaţională, pe un job ok, unde să am idei creative şi inovative, tocmai fiindcă mi-am deschis orizonturile la doctorat? Treaba mea.

Am văzut ambasadori de ţări europene uimiţi în mod autentic de faptul că la conducerea unor facultăţi româneşti se află femei şi care şi-au exprimat susţinerea pentru drepturile omului şi femeilor, dar s-au întrebat imediat după aceea: “But at what cost for the families? Of course women are encouraged to pursue careers, but at what cost for our families?”. Pentru că, da, misoginismul nu are graniţe, iar femeile care au carieră sunt, automat, mame nashpa şi soţii nasoale, nu? Dar dacă s-ar împărţi munca de acasă în mod egal şi taţii şi-ar lua în serios responsabilităţile egale în creşterea copiilor, cum ar fi?

Am fost întrebată dacă sunt amanta lui X când m-am angajat şi am avut colege la doctorat care se presupunea că sunt amantele profilor lor coordonatori. Pentru că dacă eşti femeie, sigur ţi-ai desfăcut picioarele pentru tot ceea ce ai reuşit să atragi asupra ta, referitor la carieră. Nu trebuie să deschizi gura, n-are sens, nu vrea nimeni să vadă dacă ştii ceva, fiindcă s-ar putea să ştii şi ar trebui să îşi revizuiască preconcepţiile. Nu e fără scop pornografierea femeilor care ies din spaţiul privat şi ocupă tot mai mult spaţiu public, dacă vă opriţi puţin să vă gândiţi. Lucrurile astea se spun “în faţă”, dar mai ales “pe la spate”. S-or baza pe nişte situaţii şi profiluri prestabilite, născute din situaţiile cu pricina, dar s-au transformat într-o prezumţie de vinovăţie a oricărei femei care face orice altceva decât… să stea acasă. De parcă a afi amanta cuiva e o condiţie sine qua non a finalizării studiilor sau a angajării pentru orice femeie de pe faţa pământului. Zic să nu tratăm excepţiile ca o regulă, ok? Valabil şi pentru alte tipuri de instituţii publice sau pentru mediul privat, oi, oi, oi, câte poveşti de-astea din mediul privat ştiu! Ideea e că, dom’le, dacă n-ai văzut tu cu ochii tăi că aia e amanta lu’ ăla şi că pentru sex el i-a dat un job, ar trebui să taci. Altfel, du-te şi înscrie-te pe bullshitgenerator.com şi nu mai deschide gura decât acolo.

Mi s-a întâmplat şi să particip la întâlniri unde eram singura femeie din încăpere şi mi s-a cerut cafea imediat ce m-am aşezat pe scaun, deşi eu eram acolo pentru a prezenta un raport. Cum spuneam, desigur, dacă suntem la nivel înalt, femeia din cameră e, în mod sigur, secretara, că ce altceva să fie, nu? Şi, din nou, secretara e cea mai sub-apreciată persoană/funcţie din unele instituţii, de atâtea şi-atâtea ori, pe bune!!! Nu ştiu dacă aţi observat că eşti calificat şi ai funcţie de secretar, dar profesia e intens feminizată şi aşa a fost dintotdeauna. Ăsta e misoginism instituţional(izat) discursiv, aş zice.

Sau, preferata mea, nu e destul că eşti femeie, eşti şi tânără, iar atunci discriminarea se face pe aceleaşi principii, însă nu doar de către bărbaţi, ci şi de către femei. Oribil!

Sau faci parte dintr-un departament cu majoritate femei şi auzi că ţi se spune să le transmiţi “fetelor tale” x şi y. Ha?! Da’, ce-au ieşit de la mine din uter?! Sau sunt minore cumva şi le-am angajat aici la instituţie/firmă? Puţin respect, vă rog, şi mai uşor cu infantilizarea femeilor care trec pragul spaţiului domestic. Spune multe despre modul în care ne raportăm la femeile cu care lucrăm, modul în care ne referim la ele.

Mai e şi faza cu bărbaţii profesori universitari în majoritate, în timp ce la nivelul asistenţilor universitari majoritatea sunt femei. Unii spun că “sita cerne” şi că evoluţiile sunt bazate pe meritocraţie şi capacitate intelectuală. Ahahahahahah, ce glumă bună! Cum e cu majoritatea care au un copil cam pe când sunt asistent sau lector? Sau cu misoginismul din multele comitete şi comisii? Sau cu faptul că, pe bune, nu avem feminin pentru funcţiile/gradele academic (asistent, lector, conferenţiar, profesor)? Nici nu avem conceptele necesare pentru a… concepe… femei profesori universitari (sic!).

Nu mai am timp, dar, pe bune… mai uşor cu misoginismul pe holurile universităţilor. Spun asta pentru că am avut un an de zile în care un domn mai în vârstă mă saluta pe holul universităţii din a cărei comunitate făceam parte amândoi, doar când purtam fustă. Jur pe roşu! Şi nu uitaţi, ca-n orice fel de violenţă, fizică sau nu, agresorul e întotdeauna cel vinovat şi responsabil. Fusta mea nu trebuie să atragă salutul unui misogin, mă lipsesc de el lejer şi chiar mă bucur că nu trebuie să facă parte din universul meu sau eu dintr-al lui. Educat, educat, dar tot misoginism e, chiar dacă nu m-a fluierat nimeni pe stradă.

educational-system-comic

Sursa foto: Feminism Romania

 

 

Educaţie şi oameni curajoşi

În ziua în care în România parlamentarii şi-au votat pensii speciale, apoi au votat “din greşeală” o lege care interzice reclamele la medicamente, însă doar la televizor, iar apoi au fost luaţi la întrebări de ciobani legat de o lege stupidă, votată, care limitează numărul de câini per turmă, te-apucă râsul, şi-apoi plânsul. Şi-apoi te pui la treabă să educi oamenii mai mici şi mai tineri ca să evităm astfel de inepţii şi ignoranţe în viitor.

Se mai poate să schimbi lumi prin educaţie. Pentru cine nu crede asta, vă sugerez să aruncaţi o privire pe pagina  Global Teacher  Prize. E şi o româncă printre finaliştii de la nivel mondial. O cheamă Manuela Prajea. E şi o fostă colegă de-a mea de masterat, care a înfiinţat o şcoală pentru fete în cartierul de prostituate din Mumbai şi a schimbat vieţile unor copile care erau destinate şi ele unei vieţi în prostituţie. O cheamă Robin şi e o curajoasă. Despre ele ar trebui să scriem mult mult mult. Aşa sunt toţi oamenii care schimbă în bine vieţile copiilor şi tinerilor, prin educaţie, într-o lume în care educaţia e văzută ca un vehicul pentru acces pe piaţa muncii. Punct. Când de fapt, educaţia ar trebui să fie despre dezvoltare personală şi profesională în egală măsură. E păcat că-ţi trebuie curaj să faci ceea ce ar şi trebui să faci. Dar, ce bine că unii mai au curaj să facă asta, să meargă mai departe, să educe în/un spirit critic şi constructiv, nu să înveţe oamenii să acumuleze informaţie!

Şi, că tot vorbim de oameni faini care pun preţ pe educaţie, luaţi şi vedeţi ce-a făcut un primar din judeţul Constanţa, conştient că investiţia în educaţie e una pe termen lung, dar incredibil de importantă şi cu rezultate/profit maxim pentru individ şi comunitate. Păcat că de multe ori astfel de oameni rămân nişte necunoscuţi sau că impactul lor e limitat. Ce fain ar fi dacă Ministrul Educaţiei l-ar chema să-l cunoască. Am fost ieri la o întâlnire unde se discuta despre viziune pe 10 ani, despre strategii făcute în baza unei viziuni. Am observat că mulţi dintre cei prezenţi aveau probleme mai mărunte, pe care vroiau să le rezolve şi nu puteau să iasă din plasa asta a problemelor cotidiene pentru a gândi pe termen lung. Nu îi condemn, eu îmi exersez constant capacitatea de visare în contextul în care orice vis trebuie “implementat” “conform legii” şi “în funcţie de resursele disponibile”, etc etc etc. Era vorba despre viziune într-o instituţie de învăţământ. Dar, cred că oamenii ăia curajoşi despre care vorbeam mai sus sunt cei care visează şi apoi se dedică transformării viselor în realitate în ciuda birocraţiei şi resurselor niciodată suficiente, parcă, pentru cei ce vor să schimbe status quo-ul. Fiindcă, uneori, educaţia e o problemă pentru cei ce vor să menţină lucrurile “ca-ntotdeauna”. Cei educaţi, pe bune, s-ar putea să găsească bubele status quo-ului. Şi-atunci?! Da’ ce fain ar fi să educăm numai oameni care gândesc critic şi constructiv şi pot să problematizeze status quo-ul. Şi ce fain ar fi dacă am fi mai mulţi curajoşi care să ne dedicăm unui proiect care să formeze astfel de oameni. Sistemele, din păcate, mai ales cel din România, dar nu numai, au cam eşuat în materie de educaţie de felul ăsta.

Discriminare şi greaţă

E: Soare, cum te mai simţi?

A: Tot greaţă. Mă mut lângă budă, serios. Cum o fost?

E: Ok, nimic deosebit. Ce fac ăştia la Voce?

A: Crecă o să meargă Smiley cu doi în finală. Ştii care?

E: Să nu-mi zici că ăia doi din Nigeria sau de unde îs?

A: Ba da! Super-tare, nu?

E: Să ştii ca e!

[La  TV se aude cum la Vocea României antrenorii pledează pentru nediscriminare de orice fel şi pe vot strict pe criterii de voce, pe bune]

E: Vezi? Despre asta-i vorba! Să vezi azi la sală! Doi cretini, în maieu, că ei vin la sală ca să-şi etaleze muşchii, nu să se antreneze, făceau mişto şi jigneau, cu voce tare, doi studenţi, arabi, am mai vorbit cu ei pe la sală, ştiu română, îs ok aşa. No, şi ăia doi deştepţi, începuseră să se agite că îi incomoda prezenţa arabilor la sală, că le-au mutat nu-ştiu-ce aparate, că n-au loc de ei. Ăia, săracii, s-au dus într-un colţ şi şi-au văzut de treabă, dar normal că îi înţelegeau pe proşti, că doar ştiu română bine, ţi-am zis că vorbesc română bine. Şi recepţionerele alea de la sală se simţeau prost când i-auzeau şi mie-mi venea să-i pocnesc.

A: Vai şi-amar.

E: Îţi dai seama. Cum zic alţii de noi pe unde umblăm la şcoală şi la muncă… n-au loc de noi. Aia ştim toţi, să n-avem loc unii de alţii.

Concluzia serii: când n-aveau englezii şi elveţienii loc de românii care ba trăiau din impozitele plătite de ei, ba le furau locurile de muncă, n-am conştientizat că buba e că ăia n-aveau loc de noi, n-am învăţat nimic din asta decât că ăsta e modul de a ne purta cu ALŢII, să n-avem loc de ei, să îi marginalizăm, să îi discriminăm, să îi tratăm ca pe depozitele gunoiului nostru de frustrări şi să îi transformăm pe ei în gunoi ca să părem noi mai breji- prin teorii academice se numeşte orientalism şi înca vreo câteva alte lucruri, dar nu intrăm în detalii academice, ok? Dar, există şi o parte bună a poveştii. E tot cu un soi de auto-educare a României. Una făcută la televizor. Dacă am învăţat să nu-i suportăm pe alţii, putem învăţa şi să îi apreciem. Iacă-tă că la Vocea României, în finală, sunt doi tipi din Nigeria şi Coasta de Fildeş. Africani. Da. Muzica. Şi Smiley. Odată cu valul de ignoranţă şi rasism născut din ignoranţa aia, care a învăluit Europa şi România odată cu criza refugiaţilor, se mai întâmplă şi lucruri bune. Oamenii mai sunt educaţi, cu televizorul, că talentul nu ţine cont de culoare şi de naţionalitate, că oamenii din România care preţuiesc muzica nu sunt doar românii şi că, dincolo de clişeul care e, totuşi, valabil, cu arta care deconstruieşte graniţe, oameni suntem cu toţii, niciunii mai buni ca ALŢII. Sper ca cei din generaţia în care mulţi nu văd dincolo de orizonturile sălii de sport şi a muşchilor etalaţi din frustrare (şi nu mă înţelegeţi greşti, eu preţuiesc oamenii care merg la sală pentru a se întreţine, pentru a îşi întreţine sănătatea, etc), să fie curând mai puţini decât cei din generaţia care-l ascultă pe Smiley şi îl consideră un model de om. Cel puţin vor învăţa că discriminarea nu e altceva decât un lucru care îţi provoacă mai multă greaţă decât o viroză intestinală. Punct.

Cancer la sân, mirese copil şi educaţie

A început luna octombrie. Prin “Vest” e “Breast Cancer Awareness Month”, adică, mai pe şleau, luna în care ar fi bine să conştientizăm că în ceea ce priveşte sânii, nu e suficient să fim atenţi/atente la mărimea lor, ci e necesar să fim atenţi/atente la potenţialul lor de a dezvolta cancer. Dincolo de criticile pe care le mai primesc astfel de iniţiative devenite tradiţii prin unele locuri, eu cred că o lună în care să vedem pe toate gardurile (online) informaţii despre depistarea şi tratarea cancerului la sân, cât şi despre existenţa lui în vieţile multora dintre noi, nu e un lucru rău. Să nu uităm că până nu demult aveam tendinţa să ascundem această problemă sub covor, sub pat sau după perdea (mai ales problemele definite (ne)drept ale femeilor). Dincolo de faptul că, poate, vă puneţi o fundiţă roz în piept, poate vă convingeţi sau convingeţi pe cineva să meargă la un control pentru detectarea cancerului la sân.

breast-cancer-awareness-pink-ribbons-conceptual-tree-eps-file-vector-organized-layers-easy-editing-33609239

Mi s-a părut o coincidenţa de bun augur pentru a atrage atenţia unei alte problem faptul că exact la începutul lunii octombrie am văzut o altă campanie online despre o altă problemă pe care nu doar o genizăm şi-o “alocăm” arbitrar femeilor, ci şi unor ALTE culturi. Căsătoria copiilor. Pe la noi asociată cu etnia romă, dar foarte răspândită în multe state ale lumii. E o tradiţie ce afectează în număr covârşitor fetele tinere şi conform statisticilor UNICEF cam 15 milioane de fete ajung anual să se căsătorească înainte de vârsta de 15 ani. Dincolo de dezbaterile dintre drepturi culturale versus drepturile copiilor în care, în ceea ce priveşte această chestiune, mă alătur taberei “drepturile copiilor”, vă întreb: voi ce făceaţi la 15 ani? Eu sunt pentru drepturile copiilor, drepturile fetelor… la educaţie, la alegerea partenerului de viaţă, la cunoaşterea opţiunilor lor, la protecţie împotriva abuzurilor sexuale corelate cu căsătoriile premature, la tot ceea ce poate aduce un zâmbet sincer pe feţele unor fete de 15 ani din toată lumea, fiindcă eu, la 15 ani:

  • am început şi-am terminat primul an de liceu
  • m-am hotărât să las deoparte visul de a mă face ghid de turism fiindcă Geografia n-a mai fost atât de faină la liceu
  • am tzucat un coleg la o petrecere de sfârşit de an şcolar (sau a fost la 16 ani, nu mai ştiu sigur)
  • am fost în primele mele tabere, la mare şi la munte. La munte am colectat deşeuri de pe un traseu montan. Au fost şi ultimele tabere, nu mai ştiu de ce
  • am luat un doi la a doua oră de limba română din clasa a IX-a, deşi ulterior am luat doar 10, cred, pe tot parcursul liceului, şi-am şi mers la olimpiadă la română vreo câţiva ani. Profa a crezut că mi-a scris altcineva tema
  • mă gândeam că o să mă căsătoresc la 25 de ani şi o să am doi copii până la 30 de ani. Nu prea concepeam ce va să vină după 30 de ani. Nici nu s-au întâmplat aceste lucruri, da’ nici rău nu a fost.
  • şi altele 🙂

E actual subiectul mireselor copil, dezbaterile din jurul lui, de asemenea. Va mai fi de actualitate. Mai ales acum când criza europeană a refugiaţilor ne-a arătat că multiculturalismul şi inter-culturalitatea sunt în criză şi par să nu supravieţuiască.

Nu uitaţi să le spuneţi fiicelor voastre până la 15 ani că există cancer la sân, cancer de col uterin, cancer ovarian, să le deconstruiţi miturile despre berze şi “joaca de-a mama şi de-a tata”. Educaţia sexuală salvează vieţi, pe bune! La fel şi informarea şi conştientizarea cu privire la aceste tipuri de cancer. La fel şi educaţia. (punct) În privinţa cancerului la sân trebuie să ne educăm, pur şi simplu. În privinţa mireselor copil trebuie să ne educăm referitor la culturi şi diferenţe, iar apoi să combatem eficient nedreptatea care li se face când devin mirese cât sunt încă fetiţe, susţinând în paralel dreptul lor a educaţie, la dezvoltare personală şi profesională, de la fetiţe la femei tinere.

‪#mylifeat15 #endchildmarriage
http://www.girlsnotbrides.org/about-child-marriage/

Photo credit: http://www.dreamstime.com/

Food… for thought

DSC_0817

Asta din poză e, pe bune, o informaţie legată de faptul că la etajul 3 al unei clădiri dintr-un campus universitar dintr-un oraş din Scoţia există o cantină… şi că tre să mănânci ca să poţi gândi, învăţa, etc. Despre faptul că sărăcia influenţează direct dezvoltarea fizică, psihică, personală şi profesională s-a scris mult. La fel şi despre faptul că fără educaţie, e dificil să combaţi săracia. Practic, ca să ajungi la alt nivel, trebuie să aibă cineva grijă de tine, iar apoi trebuie să ai tu grijă de tine, iar apoi trebuie să ai tu grijă de alţii… ca doar oameni suntem şi e bine să fim mai degrabă mulţi la nivelul 3, nu puţini. Citiţi aici despre oameni care ajută oameni să ajungă la nivelul 3.