The Italian Job, partea… de sud

Eu am mai fost în Italia de două ori. Odată de începutul lui 2015, cu gagiul, pe ruta Torino-Milano-Genova. Şi-odată prin octombrie, la Siena, cu lucru’, şi mi-am deschis apetitul ce deja zăcea în mine, pentru Toscana. Oricum, de la prima întâlnire cu Italia, am decis că ea trebe străbătută şi cunoscută şi gustată detaliat, zonă după zonă. Aşa că atunci când am găsit nişte bilete de avion din categoria numită de mine “plezneală” (adică un zbor de la Timisoara înspre Bari costa cam cât un drum cu taxi din centru până la aeroport), n-am ezitat şi-am cumpărat două bilete dus-întors, deşi era o perioadă în care-mi venea să cumpăr doar “dus”. De aici ştiţi că-mi place să umblu de numa numa şi că găsesc ceva, un ceva, în orice loc în care calc, am părţi din mine lăsate peste tot pe unde-am fost şi-am luat câte puţin de peste tot.

Eu, personal, cu mers de accelerat (aţi prins gluma, nu?!), am aflat de Puglia dintr-un articol de ziar care zicea că restaurantul ăsta e printre cele mai interesante zece din lume ca locaţie… el fiind situat în Polignano a Mare, în Puglia, adică aproape în tocul cizmei italiene. Bârfă mică: o tipă care povestea cu nişte cunoscuţi în zona restaurantului zicea că tre să îţi vinzi un organ ca să mănânci acolo. N-aş putea să ştiu fiindcă nu e deschis la sfârşitul lui februarie.

În fine, de la prieteni care zburau la Bari, vedeam poze faine… dar nu din Bari, ci din regiunea Puglia. Însă, plezneala la zboruri e pentru Bari, deci, zici că mergi la Bari. Aşadar, cumpărat bilete de avion, extra-sezon că ştim noi cum e cu Italia turistică şi umflată la preţ, aruncat un ochi pe hartă, Monopoli stătea cel mai bine ca localizare în centrul regiunii pe care vroiam să o vizităm complet că deja făcusem nişte teme de turist informat (eu, că jumătatea ailaltă a noastră are încredere în mine), la 5 minute cu trenul de Polignano a Mare pe care-l stiu… aproape toţi. Aşa că am aterizat, am luat trenul din aeroport în Bari Centrale (10 euro dus-întors, de persoană), din Bari Centrale în Monopoli (6 euro dus-întors, de persoană), am ajuns la B&B-ul nostru şi-a început aventura. În zonă sunt foarte la modă cazările de tip Bed&Breakfast, în clădirile vechi, renovate fain. Sigur că găseam ceva mai ieftin mai la marginea oraşului, dar pentru un week-end getaway, am zis că ne putem face de cap cu cazarea. Poze din sala unde se servea micul dejun la demisol si de pe terasa de pe acoperiş mai jos.

Noi am prins ceva reducere când am rezervat, dar găsiţi mai multe informaţii aici. Proprietarii faini, vorbăreţi, foarte dispuşi să ajute, ne-au recomandat locurile cele mai bune pentru mâncat în Monopoli (şi au avut dreptate!), ne-au plimbat într-un tur scurt când am ajuns, foarte ok. Monopoli e un fost sat pescăresc şi, pe lângă faptul că e frumos cu străduţele lui micuţe, aici am mâncat bine rău, în două locuri, antipasti (“ale casei” sau “ale unchiului Ottavio”) care constau în şapte feluri de peşte şi fructe de mare gătite într-un mare fel. In ambele locuri aceste nebunii au costat 20 de euro/două persoane şi vă jur că te săturai din ele. Dar, desigur că noi am fost “boşi” şi ne-am luat în prima zi şi platou de peşte şi caracatiţă prăjită sau paste cu scoici şi peşte, ca să fie treaba treabă şi să ne convingem că nu există loc mai bun în care să mănânci PEŞTE sau orice altceva se găseşte în mare şi e comestibil. Despre pizza mai jos, nu am uitat de ea. E şi un loc cu îngheţată bună chiar în centru, artizanală, una avea gust de zahăr ars şi-a mers perfect cu un ristretto. Că tot veni vorba, când am plecat din România am vrut să beau un espresso şi am fost întrebată: lung sau scurt, în cană mare sau în cană mică? Şi n-am ştiut ce să răspund, jur… espresso e espresso… în Italia e clar… şi e şi mai bun de o mie de ori, ok?!. Ne-am dat şi cu nişte prosecco în seara aia, ca să ne punem capac după o zi de călătorie.

Italian fish

Asta era vineri după-amiază, că noi nu pierdem vremea, am aterizat si-am inceput aventura, n-am dormit sau ce-or face oamenii in concedii, chiar si scurte. Iar sâmbătă dimineaţa, fără să mai plănuim, am mers în gară şi am luat trenul următor spre unul din locurile pe care vroiam să le vedem în zonă. S-a nimerit Ostuni. 20 de minute, 6 euro dus-intors, de persoana. Aici am luat un autobus spre orăşel, din gară, care, ca norocu’ a plecat chiar la 5 minute după ce am ajuns noi că altfel cine ştie câte ore mai aşteptam… oamenii ăştia au orare foaaaarte relaxate de lucru sau inexistente în ceea ce priveşte transportul în comun în week-end. În aceeaşi zi am mai aşteptat o oră un autobuz, în Ostuni, care ar fi trebuit să ne ducă în Cisternini, de unde am fi putut ajunge în Alberobello… care era unul dintre locurile vizate de noi. Acel autobuz n-a mai venit. În fine, asta era pe la prânz, iar noi dimineaţa, după o excursie de vreo jumătate de oră cu trenul prin câmpuri de măslini şi vreo 10 minute cu autobuzul, am ajuns în Ostuni, care e un orăşel alb pe-un deal, la vreo câţiva kilometri de mare. E de prisos să mai descriu, aceleaşi străduţe albe, case faine, ghivece cu flori, haine atârnate la uscat, o cafenea drăguţă, unde desigur s-a servit un espresso şi s-a mâncat niţel.

Am aşteptat autobuzul de întoarcere în gară vreo oră, central, pe o banca, la soare, am urcat în tren şi-am zis că doar nu facem pauză de plimbare după-amiaza, ci ar fi cazul de-o nouă aventură. Aşa că am ajuns în Polignano a Mare in jumatate de ora. Nu-i vorbă, sunt aici nişte peisaje de vis, nu vezi oriunde un oraş care aproape cade în mare. Se vede investiţia în turism, de asemenea, dar pi shientru, cum s-ar zice, adică în centrul vechi atârnat, practic, pe stânci deasupra mării, e tot aşa, cu străduţe mici şi albe, ca-n Monopoli, ca-n Ostuni. Dar parcă mai multă agitaţie, iar nouă ne-a plăcut calmul din celelalte două, fiind extra-sezon. În Polignano am mâncat nişte înghe bună şi-am făcut nişte poze faine rău.

Dar, ne-am întors în Monopoli pentru cină. Concluzia zilei a fost, însă, că dacă eşti leneş şi mergi în sudul Italiei la Polignano, că de-ăla ai auzit, atunci pierzi. E de văzut tot pe-acolo. În seara aia am mâncat tot în Monopoli, dar alt loc, pizza şi un platou de brânzeturi lângă un vin roşu, din zonă. La noi un platou de brânzeturi e 25 de ron şi nu e mare lucru pe-acolo. La ei e 10 euro, adică vreo 45 de ron şi ne-am lins pe bot de bun ce-a fost şi-am şi stat lângă platoul ăla şi lângă vin la poveşti vreo oră. Pizza a fost italiană. E simplu şi e bun. Şi fiindcă ne propuseserăm deja ca Bari să-l lăsăm pe altădată, am zis că ziua ce-o mai aveam în week-end-ul nostru să fie dedicată încercării de a ajunge în Alberobello sau măcar în zona cu pricina, pentru a vedea vestitele căsuţe trulli. La sugestia unei doamne de la o agenţie ne-am pornit într-o duminică spre Cisternino. Ea ne-a spus că din gară trebuie să facem o plimbare până în sătuc. Lejer. Ne şi entuziasmaserăm fiindcă proprietarii B&B-ului ne spuseseră că e micuţ, dar fain şi cu multe chestii bune de mâncat. Până acum deja v-aţi dat seama că la noi asta e important. Ajunşi în gară, ne-am pornit. După vreo doi kilometri am aflat de la o staţie de benzină că sunt 12 kilometri din gară spre orăşel. Ne-am întors în gară. Dar era duminică. Aşa că am petrecut mult timp într-o gară goală în sudul Italiei. E o experienţă bună pentru a observa lucruri între doi oameni. Nu m-am supărat prea tare pentru faza cu gara. Ne-a mai şi calmat, prea eram doi turişti pe baterii. Nu m-a deranjat fiindcă am avut sentimentul ăla fain că oamenii se bucură de mâncare şi de timpul lor. În mod clar, pentru workoholismul cu care suntem atât de obişnuiţi şi pe care îl ridicăm în mod constant pe-un piedestal, poate fi enervant să vezi că oamenii ăştia au pauză de prânz. Dar la trattoria unde am mâncat în prima zi a venit să mănânce un localnic de 104 ani împreună cu ginerele lui. Zic şi eu. Am auzit şi poveşti cu sudul periculos al Italiei, şi poveşti despre italienii leneşi din sud. Nu pot spune că am experimentat nici una, nici alta, dar nici nu contrazic pe nimeni. Am văzut, din tren, şi peisaje triste cu clădiri părăsite şi un pic mai multă sărăcie. Sudul Italiei, însă, este plin de plantaţii de măslini şi miroase a ulei de măsline şi merită vizitat. Plus, ştiu foarte bine să facă turism oamenii ăştia. Astfel că, pentru turism şi mai ales pentru simţuri, e un “musai!”.

Două ore mai târziu ne-am întors în Monopoli şi după o plimbărică un pic înfometată, ne-am oprit să… mâncăm 🙂 a fost bun la unchiul Ottavio, de mai sus. Tot cu peşte, desigur. Aşa că am lăsat după-amiaza pentru relaxare şi plimbări şi îngheţată italiană şi espresso… şi nişte somn.

Călătoria înapoi spre casă a început cu un espresso în gară care a fost, desigur, mai bun ca orice espresso din România 🙂 Şi-am mai avut bani de-un ulei de măsline cu ierburi în el pe care l-am şi utilizat seara la o salată. Mie mi s-a părut decent totalul cheltuit, mai ales că nu am făcut economii, dar nici n-am cheltuit fără bun simţ, doar că ne-am simţit bine. În plus, aveam nevoie de toate astea ca de aer, atât separat, cât şi împreună.

DSC_0180

Şi-am ajuns acasă, unde ne aşteptau facturi în cutia poştală, “întreţinerea” la avizier şi Inboxul plin, iar afară ploua. Dar, cu poftă să plănuim următoarea aventură italiană. Poate revizităm ideea Siciliei sau poate revenim în Puglia să terminăm ce-am început sau poate mergem la Roma sau poate facem ce trebuie făcut cu Toscana. Ciao a tutti!

Reclame

„Wanderlust” sau cum să consumi călătorii

Sau să te laşi consumat/ă de ele. De-a lungul timpului, cu un scop sau altul, am umblat prin lume. Acum vreun an-doi chiar credeam că daca nu ies din ţară odată la cateva luni, ma usc; îmi trebuie nou, am nevoie să văd, să cunosc nou, să ies din rutină. Între timp am ajuns să apreciez şi rutina în felul ei. Dar nu în forme exagerate.

Cel mai îndepartat loc în care-am călătorit, ca distanţă faţă de punctul de origine, de casă, e Shanghai. Sau o fi Toronto? Am mai fost la Ekaterinburg (unde distanța dintre sǎraci și bogați sau dintre zgȃrie-nori și case dǎrǎpǎnate e atȃt de mare și de micǎ  ȋn același timp ȋncȃt am rǎmas șocatǎ) sau la Reykjavik, dar ele nu cred că  “se pun” în comparaţie cu cele două de mai sus. Nu ştiu. Ca distanţă ma refer. Nu sunt preferatele mele niciunul dintre cele patru, dar fiindcă am discutat azi cu cineva despre locuri în care am călătorit, cred că ar fi fain să nu uit ce-a/ce-am fost acolo şi să mai scriu despre asta. Din fiecare am luat ceva şi în fiecare am lăsat ceva. În Shanghai mi-am adus aminte de Toronto din cauza zgârie-norilor (doar că în Shanghai nu sunt doar în centru, pentru “business”, ci cartierele rezidenţiale au blocuri de 30 de etaje, cu apartamente mici care au ferestre mari; şi în Islanda sunt ferestre mari) şi de Ekaterinburg din cauza diferenţelor enorme dintre zonele sărace şi cele bogate. La propriu, în Rusia, aveai hotel de 5 stele lângă o gospodărie dărăpănată. În Ekaterinburg mi s-a părut că mâncarea e simplistă şi cam plictisitoare la gust, cumva la fel ca în Toronto şi Reykjavik, iar apoi, comparând cu alte ţări nordice în care am mai gustat una-alta, cum ar fi Norvegia, Finlanda (m-aș mai duce ȋn Finlanda la satul lui Moș Crǎciun :)) sau Scoţia, cred că motivul e clar: ingredientele sunt infinit mai puţine ca număr. De unde ierburi şi legume variate şi tot felul de “spices”? Poţi să ai mii de lacuri şi păduri şi linişte şi peisaje de toamnă şi de iarnă ca-n poveşti. Nu cresc ingediente pipărate în ele. Acum, deh, nu peste tot poţi încerca rădăcină de lotus murată ca-n Shanghai, dar nici nu trebuie să cădem în extrema celaltă, în Islanda poţi mânca peşte crud, afumat şi ţinut în pământ luni întregi… dacă tot vorbim de extravaganţe. Oamenii nordici, ȋnsǎ, sunt altceva. Ȋn Canada m-a ȋntrebat prima oarǎ cineva dacǎ mǎ descurc cȃnd m-a vǎzut cu harta-n mȃnǎ, iar ȋn Oslo barmanul dintr-un restaurant unde am poposit mi-a dat alune și nuci din partea casei cȃnd m-a vǎzut obositǎ și ȋnghețatǎ. Finlandezii, nu mai zic. Or bea ei mult, inclusiv cafea, or avea o țarǎ cu mii de lacuri, cu design și mȃncare simplǎ și s-or bucura ei de kebab mult dupǎ ce noi ne-am sǎturat de el, dar sunt oameni faini dacǎ se deschid… mai închişi la început, dar buni şi politicoşi, gata să dea o mână de ajutor, atenţi şi modeşti. Nu au stilul ăla american, observat doar înafara SUA, dar la americani de-acolo, în care fiecare hârtie mutată dintr-un loc în altul e o sarcină îndeplinită, un motiv de mândrie. Nordicii de care vorbesc eu tac şi fac. Un fel de ardeleni, nu? Arhitectura nordicǎ, la fel, o plǎcere minimalistǎ cu rezultate maxime.

În Shanghai, însă, m-am simţit cam cum m-am simţit în Istanbul când găseam şosete de cumpărat pe stradă şi aveam nu-ştiu-câte “spices” pe masă, iar fiecare parter de bloc în zonele rezidenţiale era plin de magazinuţe şi restaurante înghesuite. Plus-minus cenzura. Unele mai murdare, altele mai curate, ca peste tot aş zice. E cu oameni. Ca Lisabona. Reale, autentice, cu de toate, ca un platou. Şi umezeala e similară, dar infinit mai accentuată în Shanghai… unde se adaugă şi poluarea groaznică. Nu e uscat ca-n Budapesta sau Varşovia, unde bate vântul de nu te vezi. Bine, acolo cred că e bine că nu e umezeală fiindcă ar creşte seminţele extremismului naţionalist, respective ale Bisericii Catolice tradiţionale şi s-ar nenoroci frumuseţe de oraşe. Eu m-am simţit bine în ambele, cam ca acasă (proximitate geografică şi, poate social-economică sau politică?) şi-am stat ceva şi-ntr-unul şi-n celălalt. Dar, au problemele de mai sus şi nu-s chestiuni uşor de înghiţit. Nu se compară nimic cu aerul de Scoţia sau Islanda după ploaie, dar nici să porţi mască pe faţă ca să poţi să umbli prin oraş! Oamenii, la fel, mi-aduc aminte de turci fiindcă dacă le pari uşor “din Vest” sunt fascinaţi de tine şi vor să afle mai multe. Asta-mi place. Fiindcă şi eu vreau să aflu mai mult şi uite-aşa cunosc poveşti faine faine. Am prietene turcoaice minunate, iar în Shanghai am auzit o poveste cum cred că multe sunt, dar nu le cunoaştem despre felul în care fetele îşi schimbă singure destinul.

Născută în partea centrală a Chinei, şi-a convins părinţii că nu vrea să meargă la universitate în oraşul natal sau să se căsătorească imediat după aceea, deşi ei sunt mai “de modă veche”. S-a dus în schimb în Mongolia să facă facultatea pentru a vedea ceva diferit. Spune că a văzut, nu neapărat ce-şi imagina, dar diferit. A revenit în China pentru un masterat în Shanghai fiindcă e mai occidental decât Beijing şi fiindcă în Beijing totul e despre funcţionari publici, iar ei i se pare plictisitor. Se specializează în educaţie pentru persoane cu dizabilităţi, e interesată de discriminare şi nu crede în ideea de a fi proprietara unui apartament fiindcă te muţi mai uşor dacă stai în chirie, iar asta îţi permite un soi de mobilitate pe care crede că îl pierzi odată cu proprietăreala, din responsabilitate sau ceva de felul ăsta. Se pregătea să plece un an în Carolina de Nord, SUA, pentru studii, cu o bursă şi face voluntariat pentru organizaţia care i-a oferit bursa, nu neapărat de voie, ci la solicitarea lor, dar se bucură de orice ocazie să îşi exerseze engleza. Şi i-ar plăcea să predea, dar să schimbe locul de muncă odată la doi-trei ani şi, astfel, să vadă toată lumea. Între timp, părinţii au acceptat ideile ei despre viaţă, dar speră să nu rămână singură fiindcă dacă faci un doctorat şi nu ai prieten, s-ar putea să nu mai găseşti pe nimeni fiindcă băieţii încă au idei preconcepute despre faptul că trebuie să fie “superiori”. Dacă deja îl ai când începi şi e de acord cu asta, e mai bine. Nu îi place, dar nici să nu aibă un iubit din cauza ideilor ei nu-i prea convine. I-am explicat că pe parcurs o să-i fie mai clare nişte lucruri şi că e normal să te gândeşti de două ori la nişte treburi, dar nu la cele care te fac să te simţi împlinită. Sper s-o revăd cândva şi să reuşească să îşi creeze un cont de Facebook când ajunge în SUA, aşa cum îşi doreşte. Educaţia e ceva minunat. Accesul la educaţie, de asemenea. Să-ţi mai şi dai seama că e importantă pentru dezvoltarea ta personală, dincolo de cea profesională, într-un context care nu încurajează asta, e de-a dreptul eroic, aş spune.

Revin… ziceam ceva de aer… cred că în Londra mai sunt moment când îmi vine să-mi ţin respiraţia, dar Londra compensează. Nu prin faptul că se impune, e măreaţă cumva. La fel e şi în Shanghai. Bine, ambele sunt  şi foarte mari. Nu e un fel de măreţie simbolistică doar, ca-n Bruxelles de exemplu, unde oraşul e clar, ca infrastructură, sub ceea ce reprezintă de fapt. Dar în Shanghai măreţia e pentru turişti mai mult. Oamenii locuiesc altundeva. În Londra… Londra se impune prin câte poţi face acolo, n-ai cum să te plictiseşti, e un amalgam de locuri şi oameni care vin acolo şi se-nghesuie să prindă metroul către o viaţă care de multe ori e doar un vis construit acum sute de ani, când mersul la Londra însemna o călătorie înspre centrul simbolic al pământului. Cred că şi pentru mulţi chinezi Shanghai-ul e similar ca simbolistică. Şi ca să fie conexiunile făcute complet, fiţi atenţi/atente: în Shanghai mi-am adus aminte de Italia cu atâtea motorete şi scutere care n-au nicio regulă de circulaţie. Bine, în Shanghai sunt infinit mai multe, cu şoferi infinit mai săraci probabil şi infinit mai inconştienţi.

Nu m-aş mai duce în Shanghai , dar aş mai merge în China, cred. Poate fiindcă am avut experienţe neplăcute rău cu cardurile bancare, cu furturi în aeroport, etc- rezolvate toate ok, dar nemaîntâlnite până acum; poate doar fiindcă nu mi-a spus prea multe înafară de încercarea cam eşuată de a poza a mai puţin comunism. La fel simt şi pentru Italia, unde nu m-aş mai duce în nord, dar aş mai merge în Italia de o mie de ori. Nu doar pentru cafea sau mâncare sau pentru strǎduțele pavate bǎtute de istorie, ca cele din Sienna. La Sienna am realizat și cȃt de ȋncǎrcate (nu doar de istorie) sunt universitǎțile ȋn comparație cu sistemele educaționale… nordice, cum ziceam, evident, ȋn nord e ceva ce-mi picǎ bine.. .

Sau pentru Spania, unde nu m-aş mai duce în Barcelona, dar aş mai merge în Spania, mǎ intrigǎ. Sau, pentru Portugalia, unde m-aş mai duce în Lisabona, fiindcǎ nu-s sigurǎ cǎ am gustat-o suficient de bine și de complet (și e pǎcat, e ca un Istanbul, real, gustos, frumos, imperfect), dar aş vrea si Portugalia toata. Sunt ţări de la care simţi că poţi să iei mai mult. Sau eu simt aşa. A fost minunat cât am luat, dar ştiu eu, am simţit acolo, ca pot mai mult. N-am acelaşi sentiment despre Germania sau Austria, respectiv Berlin sau Viena. Muzee cool, fost, văzut, plăcut, ok. La celelalte am rămas cu poftă de revedere. Şi nu cred că e pe principiul mediteraneean. Că în Grecia nu-mi mai vine să merg după ce-am fost în Atena şi Salonic şi prin staţiuni. Aş mânca masline şi brânză feta până aş muri, dar nu musai în Grecia. Sau aş face “road-trip-uri” până n-aş mai şti de mine, dar nu m-aş mai duce în Croaţia. Am cam văzut tot ce vroiam pe-acolo şi mi-a plăcut foarte mult ca experienţă turistică mersul printr-o ţară întreagă cu prieteni, mai ales lacurile de la Plitvice. La fel Praga sau Dublin sau Belfast. M-aş mai plimba pe străduţe în Praga, aş mai intra într-un bar în Dublin şi-aş mai face odată un “Black taxi tour” în Belfast, cea mai cool lecţie de istorie pe care am învăţat­-o vreodată. Dar nu m-aş mai întoarce. Poate în Irlanda per ansamblu, pentru malurile insulei.

M-aş mai duce în Islanda pentru peisaje, negresit, acolo e de mers pentru a vedea alt fel de peisaje. M-am simțit ca pe altǎ planeta cȃnd am fost. Și ca-ntr-un sat in Reykjavik, dar un sat cu o clǎdire de operǎ post-modernǎ 🙂 Nu ca aia din Oslo, deși ambele m-au impresionat, dar cu un feeling de familiaritate și relaxare ca ȋn Oslo, unde iarna, din centru, pleacǎ autobuze dimineața devreme cu oameni care vor sǎ meargǎ la schi pentru o zi ȋn apropiere și stau la coadǎ sǎ-și punǎ schiurile „la bagaje”. Și-n Glasgow pentru oameni și pentru clǎdirea Universitǎții, care m-a dus cu gȃndul la Hogwarts. Glasgow chiar are un slogan fain “Glasgow is people” şi e cel mai potrivit slogan pentru un oraş din câte am auzit vreodată. Edinburgh pentru peisaje, istorie, cer. Wroclaw-ul l-aş revedea. Polonia a fost prima mea casa departe de Romania, dealtfel. La fel, Budapesta. Oricȃnd, oricȃt de naționaliști și xenofobi ar fi, aici am „crescut” puțin și m-aș duce oricȃnd. Şi-aş mai vrea să merg în Maramureş dintre locurile nevizitate. Pe-asta n-o aşteptaţi, nu? Şi-n ţările baltice sau undeva unde marea e de cristal si plaja e fină. Sau orice loc unde marea are flux şi reflux puternic. Doar în Aberdeen am fost şi-am văzut și m-am plimbat mult pe falezǎ, lȃngǎ Marea Nordului. Bine, orice loc cu mare. Punct. Da. Deocamdată, cumpăr bilete pentru Sicilia şi-apoi mai vedem. Desigur, m-aş mai duce şi-n toate locurile din lume în care nu am fost…

Poză din Shanghai.

IMG_2324

Later edit: mi-a scris cineva că mă laud în blogul ăsta. O fi. În mod sigur sunt mândră că-mi umblă picioarele, norocoasă că am aceste oportunităţi sau că mi le pot crea. Lăudăroasă nu prea sunt. Dar, cine suferă de wanderlust şi are oameni sau rămăşiţe de sine pe unde-a umblat, lăsate în urmă pentru a face loc să adauge ceva nou, aceia au înţeles.

Later later edit: N-am mai ajuns ȋn Sicilia (ceea ce nu e o pierdere comparativ cu faptul cǎ ȋn locul excursiei am fǎcut o nuntǎ și-un copil), dar e de menționat cǎ am ajuns ȋn sudul Italiei și-am avut patru zile de umblat și mȃncat ȋn doi ȋn Polignano a Mare-Monopoli-Ostuni. Delicioasǎ zona! Am dat detalii aici. S-a mȃncat bine și bun. Bun ca și cașcavalul mȃncat ȋn Amsterdam, unul dintre cele mai over-rated orașe ȋn care am fost. Nu cǎ nu e fain sǎ te plimbi pe canalele cu poduri de piatrǎ și sǎ treci de la vechiul oraș la pǎrțile mai noi, pe lȃngǎ terase pliiine de turiști, unde se servește bere bunǎ. Dar, over-rated așa, ca experiențǎ, fiindcǎ tot ce-i fain aici e „umbrit” de stereotipul „distracției”, „fumatului”. Cam cum treci la Milano cu vederea cafenelele mici și vechi fiindcǎ totul e despre fashion și despre Dom- musai de vǎzut, oricum, acest dom. Și de urcat sus pe acoperiș, pe multe multe trepte. Se vede fain, fain, ca-n orice turn de deasupra unui oraș. Mie-mi place sǎ vǎd orașe de sus, mai ales dupǎ ce le bat la pas pe jos sau pe strǎzi de scǎri ca cele din Dubrovnikul vechi, unde te pierzi ca-ntr-un labirint. Fie cǎ umblu de nebunǎ cu bagaje dupǎ mine ȋntre un tren și-un avion sau cǎ ǎla e concediul meu, sǎ mǎ pierd pe strǎduțe și sǎ descopǎr locuri și oameni e cel mai fain lucru din lume. Sau unul dintre cele mai faine. La Genova am umblat ȋn doi de dimineața pȃnǎ seara și a fost o descoperire fainǎ, cu vȃnt pe malul mǎrii, espresso ȋntr-o cafenea fainǎ și goalǎ pe-o strǎduțǎ pavatǎ și 20 de grade Celsius ȋn ianuarie. La Geneva, ceva mai la nord, am umblat doar eu ȋntr-o jumǎtate de zi, cu laptopul ȋn spate, pe repede-nainte, pe mal de lac, pe lȃngǎ clǎdiri importante sau pe strǎzi vechi vǎzute și din turnurile bisericii care vegheazǎ orașul. Totuși, m-am simțit mai bine pe malul lacului ȋn Lausanne, dacǎ e sǎ discutǎm plimbǎri și peisaje de pe lȃngǎ ape elvețiene. Oricum, ȋn țara asta douǎ lucruri sunt clare: e scump și e de vǎzut, adicǎ oriunde ȋți arunci privirea e o minune de peisaj (sau o ciocolatǎ bunǎ).

Consum umblatul prin lume, ȋmi iau energie din el, dar mǎ și consumǎ, las ceva din mine peste tot.

Borcanul cu certuri şi călătorii

download

Eu şi iubitul meu avem un borcan, al nostru, împreună, începând de săptămâna asta. E un borcan cu rele care vor sta la murat şi se vor face bune. “Două pietre tari” zice el. E o vorbă din popor, cică. Noi suntem. În borcan pune fiecare dintre noi câte o bancnotă de 100 de RON atunci când e responsabil pentru faptul că a ridicat tonul şi-a început o ceartă. Fiindcă nu ne certăm niciodată pentru ceva ce ne-aducem aminte exact a doua zi ca fiind o problemă, iar de cele mai multe ori râdem împreună după maxim o oră; şi fiindcă avem o regulă conform căreia nu ne culcăm supăraţi unul pe celălalt sau fără să ne fii cerut scuze, ne-am gândit ca dincolo de faptul că încercăm să înţelegem că toate astea sunt rezultatul firilor noastre şi-a stresului de toată ziua (care nu e mărunt în niciuna dintre părţi), să mai facem ceva productiv cu ele. Aşa s-a născut “borcanul”. În borcan strângem bani astfel “câştigaţi” (e un câştig, în cele din urmă, fiindcă noi credem că creştem mai mari ca şi cuplu cu fiecare ceartă) pentru călătorii. Dacă e vreun lucru care ne place, e să călătorim. Dacă am avea bani mulţi, i-am… călători 🙂 Dacă sunt doi oameni care merg în acelaşi ritm, apoi noi suntem ăia. Astfel, avem un borcan unde ce e mai rău din noi e materializat în ceva util pentru ceea ce ne place cel mai mult nouă, împreună. Poate că Freud ar avea ceva de zis despre cum vrem să ne auto-pedepsim sau să ne cumpărăm greşelile din relaţie cu bani sau… Eu n-am nimic cu Freud, dar treaba e clară: ne cunoaştem bine defectele şi vrem să ni le dregem împreună fără să punem o nuanţă complet negativă asupra efectelor lor asupra relaţiei noastre. Avem şi reguli: cine a pus ultima bancnotă în borcan, trebuie să îl dea celuilalt; acesta din urmă îl pastrează până când va fi cazul să îl înapoieze; banii rămân în borcan până la următoarea călătorie împreună şi pot fi utilizaţi strict pentru transport şi cazare înspre destinaţiile pe care ne dorim să le bifăm pe harta noastră. Eu am pus bani în borcan aseară. Tocmai am făcut pauză cam un minut să îmi aduc aminte de ce am pus banii în borcan. De-atunci ne-am mai zis de trei ori “te iubesc” şi noi nu zicem asta cu uşurinţă. Da, ne mai şi certăm (nu e chiar dragoste cu năbădăi), eu nu cred în relaţii de niciun fel în care nu există contradicţii şi contraziceri. Din ele iese cunoaştere de sine şi de celălalt, părerea mea. Iar atunci când ştii şi înţelegi de unde vine cearta, sincer fiind cu tine însuţi, ştii şi dacă e de călătorit în continuare împreună sau nu. Mie-mi place ideea borcanului nostru, cred că ne va educa puţin firile (până la urmă, 100 de RON nu e puţin, cel puţin nu în cazul nostru) şi cred că ne va arăta că din orice încercare sau hop putem să creştem un lucru bun, o experienţă faină, împreună. Sunt curioasă dacă banii care au început să fie strânşi în borcan vor fi cheltuiţi în Sicilia în martie sau aprilie la anul, dar sunt şi mai curioasă câţi vom strânge până atunci? 🙂 Cât vom construi… sau distruge?

Photo credit: http://www.123rf.com (chiar aşa arată borcanul nostru, minus banii).