#colectiv, dumnezei şi oameni

Au murit oameni azi-noapte într-un incendiu dintr-un club bucureştean numit, parcă ironic, #Colectiv, într-o lume care pare să nu mai aibă nicio intenţie să fie unită. Tineri. La un concert. Rock.

Mă simt vinovată, parcă, să scriu blog acum, despre asta… n-aş vrea să capitalizez pe experienţa unor oameni care ar fi putut fi… eu. Dar, nici să nu scriu nu pot. N-am cum şi nimeni altcineva n-ar trebui să accepe să nu vorbească împotriva instigării la ură în numele Dumnezeilor în care credem. Fiindcă, despre asta, va fi vorba, până la urmă. Şi-mi asum şi vina aia pe care-o simt. Şi scriu.

Dincolo de oamenii morţi sunt familii, prieteni, vieţi schimbate pentru totdeauna. Dincolo de ei, un sistem neputincios în care securitatea şi sănătatea din România funcţionează cum pot, la intersecţia dintre oameni şi corupţie. Dincolo de sistem e plescăiala politică. Dincolo de plescăiala politică, sunt mărturiile îngrozitoare de la faţa locului, care, într-un fel, ca şi pozele cu victimele, dar nu în acelaşi hal, nu fac altceva decât să reproducă imagini patologice şi să atragă un soi de sentiment de entuziasm, dacă putem să-I spunem aşa, “vinovat” (dar, sigur, în acelaşi timp să informeze şi să creioneze realitatea prin ochii celor implicaţi direct, deci, nu prea poţi să le interzici… mărturiile; pozele trebuie interzise cu orice preţ, iar dacă motivele nu sunt clare, vă pot explica). Dincolo de mărturii, sunt oamenii care fac, ajută, pun mâna, donează sânge, oferă camere sau zboruri rudelor (că o fi oleacă de marketing aici, asta lăsăm pentru când suntem la ora de analiză mass-media şi marketing), oamenii care îţi arată că umanitatea nu e doar un concept, că există ideea şi practica unui efort colectiv de a îţi ajuta semenii dacă au nevoie. Dincolo de aceştia sunt cei care-şi dau cu părerea, ceea ce nu e rău. Însă, unii îşi dau cu părerea în cunoştinţă de cauză despre situaţia culturii şi sistemelor de prevenire a incendiilor în spaţii publice în România sau într-un mod decent şi solidar, cu apeluri la donare de sânge, cu remarci legate de standardele de protecţie contra incendiilor în locuri publice, iar alţii… alţii nu înţeleg ceva: oamenii nu sunt păpuşi de pluş fabricate la indigo, dar vieţile lor, ale tuturor, valorează la fel de mult, oricum şi le-ar trăi. Ei sunt cei care consideră că 27 de tineri au murit arşi, iar alţi aproximativ 180 sunt internaţi, în urma unui act al lui Dumnezeu, fiindcă sărbătoreau Halloween-ul şi ascultă rock, deci sunt satanişti. Nu ştiu alţii cum sunt, dar Dumnezeul meu sau orice zeu la care ne-om ruga, nu arde oameni pe un ring de dans, ascultând muzică. N-or merge la biserică (până la urmă, nici nu contează asta şi nici nu are sens să deschidem discuţia legată de Biserică/Biserici în România ca poate începem să numărăm banii BOR şi banii investiţi în spitale şi iese cu minus la cele din urmă), dar aia nu îi descalifică de pe poziţia de om. Ce gaură neagră trebuie să ai în minte şi în suflet să crezi că Dumnezeu pedepseşte copii care ascultă muzică rock, în loc să susţii eforturile de a-i salva sau ajuta pe cei rămaşi în urmă, fie că se zbat între viaţă şi moarte, fie că plâng oameni dragi, copii, fraţi, surori, iubiţi, iubite…? Ce credinţă în Dumnezeu naşte atâta ură? Fiindcă, despre asta e vorba, despre ură. Dumnezeul la care mă rog eu nu instigă la ură, nu critică, nu omoară, nu impune, ci înţelege, acceptă, e divers şi e blând.

Două surse aş cita aici şi le recomand, nu-s mainstream, ceea ce, poate, e mai bine. Una pentru autenticitate, iar celalată pentru sumarizare.

DSC_0814

În timp ce citeam ştiri despre aceste lucruri, de dimineaţă, cu toate telefoanele şi laptopul conectate la prize, la net şi la reţelele de socializare care propagă acte de solidaritate, umanitate, respect reciproc şi cunoaştere în acelaşi timp în care diseminează instigare la ură, discriminare şi fanatism, aflu că un avion cu 224 de oameni s-a prăbuşit în Egipt. Cel mai mic om, 10 luni. Ipotezele variază de la eroare tehnică la ISIS, care a revendicat “întâmplarea” şi a legitimat-o prin alt tip, dar în aceeaşi paradigmă, a actului de pedeapsă justificat religios.  Poate nu au doborât ei avionul, dar, oricum, cred că oamenii aceia trebuiau să moară din motive legate de Dumnezeul lor sau ce-au înţeles ei din acest Dumnezeu. Bat-o vina de interpretare a dumnezeilor, nu? Fiecare cu Dumnezeul lui, zic eu, dar ce lume e asta unde oamenii care aş vrea să cred că pot fi buni în mod autentic, că se nasc aşa, justifică moartea altor oameni prin Dumnezeii lor care pedepsesc pe cei ce nu-s ca ei…? Şi ce lume e aia unde începem să justificăm şi să acceptăm moartea celor care nu-şi trăiesc viaţa ca alţii? Mi-e groază că în loc să mă gândesc azi ce şi cum aş vrea să le povestesc copiilor mei cândva cât fain e în lumea asta, ce bună e mâncarea în Toscana şi ce frumos e să călătoreşti prin Italia, m-am gândit serios cum o să-i pregătesc cândva pentru atâta răutate şi cum o să fie nevoie să îi protejez de ea, cum îi voi educa să fie oameni, nu fanatici. Şi m-a apucat o teamă…

Reclame

Sub plapumă

Câteodată, tot ce poţi să faci e să te bagi sub o plapumă şi să aştepţi să treacă furtuna,  să-ţi dai timp şi spaţiu, să le dai altora timp şi spaţiu. Câteodată, asta e ce ar trebui să faci, dar nu faci din încăpăţânare, din dorinţa de a îţi/le dovedi ceva, din neştiinţă, neştiinţa aia de a nu face diferenţa între bătăliile care au rost şi cele de la care trebuie să dai înapoi. Câteodată ai vrea să te bagi sub o plapumă, dar nu ai luxul ăsta şi mă refer aici, în primul rând, la situaţia materială a unora. Şi aş încuraja orice om să doneze o plapumă cuiva care are nevoie, sunt locuri unde se poate face asta şi cred că n-ar fi rău ca măcar odată în viaţă să donezi o plapumă; în ochii mei e cam ca atunci când plantezi un copac. Iar în al doilea rând, ma refer la situaţiile în care nu ai cum să te bagi sub plapumă şi să cauţi nişte linişte acolo… timpul e prea scurt, oboseala prea mare ca să ieşi de pe pilot automat sau nu mai ştii să faci asta şi ai ajuns o materializare a ceea ce unii numesc “the glorification of busy” în loc să fii o fiinţă care cunoaşte conceptual de “pauză”; sau, prea multă lume te caută în orice mod, în orice mediu, la orice oră şi nu ştii sau nu poţi să tragi plapuma şi peste ei. Da’, ce bine-ar fi să poţi să stai o zi sub plapumă. Şi să nu conteze că stai singur/singură sub plapumă sau că mai vine cineva sub plapuma ta. Sau că vă luaţi plapumele şi vă ascundeţi fiecare cu plapuma ei/lui, dar în acelaşi pat. Sau că aduni mulţi oameni sub plapuma ta. La alt mod figurat vorbind, toţi avem plapumele noastre, felul nostru propriu în care ne dăm “reset” şi până la urmă nici nu contează cum e plapuma, dar e important, in this day and age, să mai tragem plapuma peste noi din când în când, e sănătos. Şi cred că e bine ca atunci când ieşim de sub ea, fiindcă nu e bine, cred eu, să stăm mult sub plapumă, nemaigândind nimic, nemaivrând nimic- aia deja e altceva- să căutăm oameni, să fim cu oameni, iar apoi sa ne înfruntăm demonii de care ne-am ascuns sub plapumă.

DSC_0693

Până la urmă, vorba pereţilor din poză: “Life is beautiful” şi “The impossible just takes longer” (photo credit: Andra Stan, o cafenea din Glasgow, septembrie 2014).

„Wanderlust” sau cum să consumi călătorii

Sau să te laşi consumat/ă de ele. De-a lungul timpului, cu un scop sau altul, am umblat prin lume. Acum vreun an-doi chiar credeam că daca nu ies din ţară odată la cateva luni, ma usc; îmi trebuie nou, am nevoie să văd, să cunosc nou, să ies din rutină. Între timp am ajuns să apreciez şi rutina în felul ei. Dar nu în forme exagerate.

Cel mai îndepartat loc în care-am călătorit, ca distanţă faţă de punctul de origine, de casă, e Shanghai. Sau o fi Toronto? Am mai fost la Ekaterinburg (unde distanța dintre sǎraci și bogați sau dintre zgȃrie-nori și case dǎrǎpǎnate e atȃt de mare și de micǎ  ȋn același timp ȋncȃt am rǎmas șocatǎ) sau la Reykjavik, dar ele nu cred că  “se pun” în comparaţie cu cele două de mai sus. Nu ştiu. Ca distanţă ma refer. Nu sunt preferatele mele niciunul dintre cele patru, dar fiindcă am discutat azi cu cineva despre locuri în care am călătorit, cred că ar fi fain să nu uit ce-a/ce-am fost acolo şi să mai scriu despre asta. Din fiecare am luat ceva şi în fiecare am lăsat ceva. În Shanghai mi-am adus aminte de Toronto din cauza zgârie-norilor (doar că în Shanghai nu sunt doar în centru, pentru “business”, ci cartierele rezidenţiale au blocuri de 30 de etaje, cu apartamente mici care au ferestre mari; şi în Islanda sunt ferestre mari) şi de Ekaterinburg din cauza diferenţelor enorme dintre zonele sărace şi cele bogate. La propriu, în Rusia, aveai hotel de 5 stele lângă o gospodărie dărăpănată. În Ekaterinburg mi s-a părut că mâncarea e simplistă şi cam plictisitoare la gust, cumva la fel ca în Toronto şi Reykjavik, iar apoi, comparând cu alte ţări nordice în care am mai gustat una-alta, cum ar fi Norvegia, Finlanda (m-aș mai duce ȋn Finlanda la satul lui Moș Crǎciun :)) sau Scoţia, cred că motivul e clar: ingredientele sunt infinit mai puţine ca număr. De unde ierburi şi legume variate şi tot felul de “spices”? Poţi să ai mii de lacuri şi păduri şi linişte şi peisaje de toamnă şi de iarnă ca-n poveşti. Nu cresc ingediente pipărate în ele. Acum, deh, nu peste tot poţi încerca rădăcină de lotus murată ca-n Shanghai, dar nici nu trebuie să cădem în extrema celaltă, în Islanda poţi mânca peşte crud, afumat şi ţinut în pământ luni întregi… dacă tot vorbim de extravaganţe. Oamenii nordici, ȋnsǎ, sunt altceva. Ȋn Canada m-a ȋntrebat prima oarǎ cineva dacǎ mǎ descurc cȃnd m-a vǎzut cu harta-n mȃnǎ, iar ȋn Oslo barmanul dintr-un restaurant unde am poposit mi-a dat alune și nuci din partea casei cȃnd m-a vǎzut obositǎ și ȋnghețatǎ. Finlandezii, nu mai zic. Or bea ei mult, inclusiv cafea, or avea o țarǎ cu mii de lacuri, cu design și mȃncare simplǎ și s-or bucura ei de kebab mult dupǎ ce noi ne-am sǎturat de el, dar sunt oameni faini dacǎ se deschid… mai închişi la început, dar buni şi politicoşi, gata să dea o mână de ajutor, atenţi şi modeşti. Nu au stilul ăla american, observat doar înafara SUA, dar la americani de-acolo, în care fiecare hârtie mutată dintr-un loc în altul e o sarcină îndeplinită, un motiv de mândrie. Nordicii de care vorbesc eu tac şi fac. Un fel de ardeleni, nu? Arhitectura nordicǎ, la fel, o plǎcere minimalistǎ cu rezultate maxime.

În Shanghai, însă, m-am simţit cam cum m-am simţit în Istanbul când găseam şosete de cumpărat pe stradă şi aveam nu-ştiu-câte “spices” pe masă, iar fiecare parter de bloc în zonele rezidenţiale era plin de magazinuţe şi restaurante înghesuite. Plus-minus cenzura. Unele mai murdare, altele mai curate, ca peste tot aş zice. E cu oameni. Ca Lisabona. Reale, autentice, cu de toate, ca un platou. Şi umezeala e similară, dar infinit mai accentuată în Shanghai… unde se adaugă şi poluarea groaznică. Nu e uscat ca-n Budapesta sau Varşovia, unde bate vântul de nu te vezi. Bine, acolo cred că e bine că nu e umezeală fiindcă ar creşte seminţele extremismului naţionalist, respective ale Bisericii Catolice tradiţionale şi s-ar nenoroci frumuseţe de oraşe. Eu m-am simţit bine în ambele, cam ca acasă (proximitate geografică şi, poate social-economică sau politică?) şi-am stat ceva şi-ntr-unul şi-n celălalt. Dar, au problemele de mai sus şi nu-s chestiuni uşor de înghiţit. Nu se compară nimic cu aerul de Scoţia sau Islanda după ploaie, dar nici să porţi mască pe faţă ca să poţi să umbli prin oraş! Oamenii, la fel, mi-aduc aminte de turci fiindcă dacă le pari uşor “din Vest” sunt fascinaţi de tine şi vor să afle mai multe. Asta-mi place. Fiindcă şi eu vreau să aflu mai mult şi uite-aşa cunosc poveşti faine faine. Am prietene turcoaice minunate, iar în Shanghai am auzit o poveste cum cred că multe sunt, dar nu le cunoaştem despre felul în care fetele îşi schimbă singure destinul.

Născută în partea centrală a Chinei, şi-a convins părinţii că nu vrea să meargă la universitate în oraşul natal sau să se căsătorească imediat după aceea, deşi ei sunt mai “de modă veche”. S-a dus în schimb în Mongolia să facă facultatea pentru a vedea ceva diferit. Spune că a văzut, nu neapărat ce-şi imagina, dar diferit. A revenit în China pentru un masterat în Shanghai fiindcă e mai occidental decât Beijing şi fiindcă în Beijing totul e despre funcţionari publici, iar ei i se pare plictisitor. Se specializează în educaţie pentru persoane cu dizabilităţi, e interesată de discriminare şi nu crede în ideea de a fi proprietara unui apartament fiindcă te muţi mai uşor dacă stai în chirie, iar asta îţi permite un soi de mobilitate pe care crede că îl pierzi odată cu proprietăreala, din responsabilitate sau ceva de felul ăsta. Se pregătea să plece un an în Carolina de Nord, SUA, pentru studii, cu o bursă şi face voluntariat pentru organizaţia care i-a oferit bursa, nu neapărat de voie, ci la solicitarea lor, dar se bucură de orice ocazie să îşi exerseze engleza. Şi i-ar plăcea să predea, dar să schimbe locul de muncă odată la doi-trei ani şi, astfel, să vadă toată lumea. Între timp, părinţii au acceptat ideile ei despre viaţă, dar speră să nu rămână singură fiindcă dacă faci un doctorat şi nu ai prieten, s-ar putea să nu mai găseşti pe nimeni fiindcă băieţii încă au idei preconcepute despre faptul că trebuie să fie “superiori”. Dacă deja îl ai când începi şi e de acord cu asta, e mai bine. Nu îi place, dar nici să nu aibă un iubit din cauza ideilor ei nu-i prea convine. I-am explicat că pe parcurs o să-i fie mai clare nişte lucruri şi că e normal să te gândeşti de două ori la nişte treburi, dar nu la cele care te fac să te simţi împlinită. Sper s-o revăd cândva şi să reuşească să îşi creeze un cont de Facebook când ajunge în SUA, aşa cum îşi doreşte. Educaţia e ceva minunat. Accesul la educaţie, de asemenea. Să-ţi mai şi dai seama că e importantă pentru dezvoltarea ta personală, dincolo de cea profesională, într-un context care nu încurajează asta, e de-a dreptul eroic, aş spune.

Revin… ziceam ceva de aer… cred că în Londra mai sunt moment când îmi vine să-mi ţin respiraţia, dar Londra compensează. Nu prin faptul că se impune, e măreaţă cumva. La fel e şi în Shanghai. Bine, ambele sunt  şi foarte mari. Nu e un fel de măreţie simbolistică doar, ca-n Bruxelles de exemplu, unde oraşul e clar, ca infrastructură, sub ceea ce reprezintă de fapt. Dar în Shanghai măreţia e pentru turişti mai mult. Oamenii locuiesc altundeva. În Londra… Londra se impune prin câte poţi face acolo, n-ai cum să te plictiseşti, e un amalgam de locuri şi oameni care vin acolo şi se-nghesuie să prindă metroul către o viaţă care de multe ori e doar un vis construit acum sute de ani, când mersul la Londra însemna o călătorie înspre centrul simbolic al pământului. Cred că şi pentru mulţi chinezi Shanghai-ul e similar ca simbolistică. Şi ca să fie conexiunile făcute complet, fiţi atenţi/atente: în Shanghai mi-am adus aminte de Italia cu atâtea motorete şi scutere care n-au nicio regulă de circulaţie. Bine, în Shanghai sunt infinit mai multe, cu şoferi infinit mai săraci probabil şi infinit mai inconştienţi.

Nu m-aş mai duce în Shanghai , dar aş mai merge în China, cred. Poate fiindcă am avut experienţe neplăcute rău cu cardurile bancare, cu furturi în aeroport, etc- rezolvate toate ok, dar nemaîntâlnite până acum; poate doar fiindcă nu mi-a spus prea multe înafară de încercarea cam eşuată de a poza a mai puţin comunism. La fel simt şi pentru Italia, unde nu m-aş mai duce în nord, dar aş mai merge în Italia de o mie de ori. Nu doar pentru cafea sau mâncare sau pentru strǎduțele pavate bǎtute de istorie, ca cele din Sienna. La Sienna am realizat și cȃt de ȋncǎrcate (nu doar de istorie) sunt universitǎțile ȋn comparație cu sistemele educaționale… nordice, cum ziceam, evident, ȋn nord e ceva ce-mi picǎ bine.. .

Sau pentru Spania, unde nu m-aş mai duce în Barcelona, dar aş mai merge în Spania, mǎ intrigǎ. Sau, pentru Portugalia, unde m-aş mai duce în Lisabona, fiindcǎ nu-s sigurǎ cǎ am gustat-o suficient de bine și de complet (și e pǎcat, e ca un Istanbul, real, gustos, frumos, imperfect), dar aş vrea si Portugalia toata. Sunt ţări de la care simţi că poţi să iei mai mult. Sau eu simt aşa. A fost minunat cât am luat, dar ştiu eu, am simţit acolo, ca pot mai mult. N-am acelaşi sentiment despre Germania sau Austria, respectiv Berlin sau Viena. Muzee cool, fost, văzut, plăcut, ok. La celelalte am rămas cu poftă de revedere. Şi nu cred că e pe principiul mediteraneean. Că în Grecia nu-mi mai vine să merg după ce-am fost în Atena şi Salonic şi prin staţiuni. Aş mânca masline şi brânză feta până aş muri, dar nu musai în Grecia. Sau aş face “road-trip-uri” până n-aş mai şti de mine, dar nu m-aş mai duce în Croaţia. Am cam văzut tot ce vroiam pe-acolo şi mi-a plăcut foarte mult ca experienţă turistică mersul printr-o ţară întreagă cu prieteni, mai ales lacurile de la Plitvice. La fel Praga sau Dublin sau Belfast. M-aş mai plimba pe străduţe în Praga, aş mai intra într-un bar în Dublin şi-aş mai face odată un “Black taxi tour” în Belfast, cea mai cool lecţie de istorie pe care am învăţat­-o vreodată. Dar nu m-aş mai întoarce. Poate în Irlanda per ansamblu, pentru malurile insulei.

M-aş mai duce în Islanda pentru peisaje, negresit, acolo e de mers pentru a vedea alt fel de peisaje. M-am simțit ca pe altǎ planeta cȃnd am fost. Și ca-ntr-un sat in Reykjavik, dar un sat cu o clǎdire de operǎ post-modernǎ 🙂 Nu ca aia din Oslo, deși ambele m-au impresionat, dar cu un feeling de familiaritate și relaxare ca ȋn Oslo, unde iarna, din centru, pleacǎ autobuze dimineața devreme cu oameni care vor sǎ meargǎ la schi pentru o zi ȋn apropiere și stau la coadǎ sǎ-și punǎ schiurile „la bagaje”. Și-n Glasgow pentru oameni și pentru clǎdirea Universitǎții, care m-a dus cu gȃndul la Hogwarts. Glasgow chiar are un slogan fain “Glasgow is people” şi e cel mai potrivit slogan pentru un oraş din câte am auzit vreodată. Edinburgh pentru peisaje, istorie, cer. Wroclaw-ul l-aş revedea. Polonia a fost prima mea casa departe de Romania, dealtfel. La fel, Budapesta. Oricȃnd, oricȃt de naționaliști și xenofobi ar fi, aici am „crescut” puțin și m-aș duce oricȃnd. Şi-aş mai vrea să merg în Maramureş dintre locurile nevizitate. Pe-asta n-o aşteptaţi, nu? Şi-n ţările baltice sau undeva unde marea e de cristal si plaja e fină. Sau orice loc unde marea are flux şi reflux puternic. Doar în Aberdeen am fost şi-am văzut și m-am plimbat mult pe falezǎ, lȃngǎ Marea Nordului. Bine, orice loc cu mare. Punct. Da. Deocamdată, cumpăr bilete pentru Sicilia şi-apoi mai vedem. Desigur, m-aş mai duce şi-n toate locurile din lume în care nu am fost…

Poză din Shanghai.

IMG_2324

Later edit: mi-a scris cineva că mă laud în blogul ăsta. O fi. În mod sigur sunt mândră că-mi umblă picioarele, norocoasă că am aceste oportunităţi sau că mi le pot crea. Lăudăroasă nu prea sunt. Dar, cine suferă de wanderlust şi are oameni sau rămăşiţe de sine pe unde-a umblat, lăsate în urmă pentru a face loc să adauge ceva nou, aceia au înţeles.

Later later edit: N-am mai ajuns ȋn Sicilia (ceea ce nu e o pierdere comparativ cu faptul cǎ ȋn locul excursiei am fǎcut o nuntǎ și-un copil), dar e de menționat cǎ am ajuns ȋn sudul Italiei și-am avut patru zile de umblat și mȃncat ȋn doi ȋn Polignano a Mare-Monopoli-Ostuni. Delicioasǎ zona! Am dat detalii aici. S-a mȃncat bine și bun. Bun ca și cașcavalul mȃncat ȋn Amsterdam, unul dintre cele mai over-rated orașe ȋn care am fost. Nu cǎ nu e fain sǎ te plimbi pe canalele cu poduri de piatrǎ și sǎ treci de la vechiul oraș la pǎrțile mai noi, pe lȃngǎ terase pliiine de turiști, unde se servește bere bunǎ. Dar, over-rated așa, ca experiențǎ, fiindcǎ tot ce-i fain aici e „umbrit” de stereotipul „distracției”, „fumatului”. Cam cum treci la Milano cu vederea cafenelele mici și vechi fiindcǎ totul e despre fashion și despre Dom- musai de vǎzut, oricum, acest dom. Și de urcat sus pe acoperiș, pe multe multe trepte. Se vede fain, fain, ca-n orice turn de deasupra unui oraș. Mie-mi place sǎ vǎd orașe de sus, mai ales dupǎ ce le bat la pas pe jos sau pe strǎzi de scǎri ca cele din Dubrovnikul vechi, unde te pierzi ca-ntr-un labirint. Fie cǎ umblu de nebunǎ cu bagaje dupǎ mine ȋntre un tren și-un avion sau cǎ ǎla e concediul meu, sǎ mǎ pierd pe strǎduțe și sǎ descopǎr locuri și oameni e cel mai fain lucru din lume. Sau unul dintre cele mai faine. La Genova am umblat ȋn doi de dimineața pȃnǎ seara și a fost o descoperire fainǎ, cu vȃnt pe malul mǎrii, espresso ȋntr-o cafenea fainǎ și goalǎ pe-o strǎduțǎ pavatǎ și 20 de grade Celsius ȋn ianuarie. La Geneva, ceva mai la nord, am umblat doar eu ȋntr-o jumǎtate de zi, cu laptopul ȋn spate, pe repede-nainte, pe mal de lac, pe lȃngǎ clǎdiri importante sau pe strǎzi vechi vǎzute și din turnurile bisericii care vegheazǎ orașul. Totuși, m-am simțit mai bine pe malul lacului ȋn Lausanne, dacǎ e sǎ discutǎm plimbǎri și peisaje de pe lȃngǎ ape elvețiene. Oricum, ȋn țara asta douǎ lucruri sunt clare: e scump și e de vǎzut, adicǎ oriunde ȋți arunci privirea e o minune de peisaj (sau o ciocolatǎ bunǎ).

Consum umblatul prin lume, ȋmi iau energie din el, dar mǎ și consumǎ, las ceva din mine peste tot.

Oameni care au grija ta

„Am încredere în tine, sigur vei găsi o soluţie, iar dacă nu, rezolvăm împreună, nu se poate altfel!”

Ieri, adică alaltăieri, am fost mega-speriată, undeva într-un capăt de lume. Nu mai contează de ce, nu era ceva pentru care puteai învinui pe cineva anume, era un fel de ghinion combinat cu sisteme… educaţionale, instituţionale, politice, economice. Ştim cu toţii/toatele că sistemele te doboară dacă le laşi, dacă asta vor.

No, în panica mea, am sunat, am scris, am alarmat lume. Am primit soluţii de conectare la net, am primit hărţi la care nu aveam acces, mi s-au virat bani, mi s-au dat opţiuni suplimentare de virare a banilor, mi s-au ascultat supărări şi suspine pe toate mijloacele de comunicare posibile, s-au înjurat sisteme împreună cu mine, s-au dat sfaturi, s-au sunat bănci, s-au făcut strategii, s-au scris îmbărbătări. Titlul e o chestie pe care am auzit-o în această învălmăşeală. Între timp, situaţia s-a rezolvat şi mi-am adus aminte că atunci, pe moment, m-am gândit la ce înseamă ce-am auzit: 1. Că lumea are încredere că pot să găsesc soluţii şi că pot ieşi din situaţii limită (am învăţat în ultimii ani- e o chestie pe care mi-o repet adesea în această perioadă- că nimic nu e de nerezolvat, sau aproape nimic, dacă suntem sănătoşi şi dacă nu e legat de viaţă şi de moarte); 2. Că orice-ar fi, nu sunt singură. Acest al doilea punct mi se pare cel mai fain lucru din lume. L-am mai realizat, dar parcă acum e de nedescris cât e de fain şi cât de mult îl cam iau de-a gata, fără să-l apreciez cum ar trebui.

Am un sistem (alt fel de sistem, care te ridică!) de susţinere construit din oameni, pus la punct de-a lungul timpului, puternic şi cool, un izvor de resurse emoţionale şi materiale, dacă e nevoie, pe care nu îl pot descrie în cuvinte. E bine pus la punct şi loial şi întotdeauna prezent şi o să-mi dau nişte credit pentru asta. Dar, cel mai mult, o să le dau credit lor, nodurilor din sistemul meu bine pus la punct, care-mi aduce aminte cât sunt de puternică atunci când uit şi care e acolo să mă ridice când nu pot singură, oamenii mei. Încerc să îmi dau seama cât de multă energie îmi iau, de fapt, de la ei şi dacă nu cumva nu le dau înapoi la fel de mult. Eu îi văd ca o reţea în care toţi comunică şi cu mine şi între ei, schimbă energii şi, mai mult, transformă energii negative în energii pozitive. Ce fain e să ai oameni în jur, oamenii tăi! Şi să fii şi tu printre oamenii lor.

Realizez asta în timp ce trei prietene încearcă să-mi dea soluţii pentru nesomn în miez de noapte. Doar ca să mai susţină odată cele de mai sus. Şi mai realizez asta în timp ce încerc să ies dintr-o stare de supărare şi oboseală din-aia adunată bine şi cimentată şi mai bine, ca să mă motivez să iau cu asalt turistic unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii pentru trei sfert de zi, cât a mai rămas din timpul meu liber aici după peripeţiile de mai sus, care mi-au „mâncat” celelalte trei sferturi pe care le mai aveam la dispoziţie. Deh, timpul este, până la urmă, limitat, oricât am vrea să nu fie aşa. Dar eu încă n-am ratat vreo secundă de călătorit până acum, cum n-am ratat o secundă de văzut şi cunoscut locuri noi. Presupun, aşadar, că e ok dacă voi face un duş, îmi voi comanda un mic dejun şi un taxi ca să câştig timp şi mă voi pornit într-o aventură pe repede-înainte în Shanghai. O să-mi pun şi mască. Nu una de om fericit. Aia, de fapt, sunt. Nici una de om liniştit, mai am puţin până acolo, e nevoie de înţelepciune pentru linişte. Ci una împotriva aerului poluat. Paşi mărunţi. Zen!

Am o cunoştinţă care scrie mult despre self-care. Iniţial mi se părea că nu-i de mine, că-s prea ocupată pentru asta, că îmi vine şi mie rândul. O prostie. Rândul îl faci tu, îl fac eu. „Ai grijă de tine!” nu e doar o aliniere de vorbe.  Uneori trebuie să ai tu, nu alţii, ei sunt doar soluţia de rezervă. Încă un prieten care îmi tot atrage atenţia că dacă nu am grijă de mine, spiritual şi fizic, tot ce fac e degeaba. Eu, cel puţin, dar cred că şi mulţi alţii (nu ştiu dacă ţine de „cultură”) au ideea asta a trăitului pentru alţii, nu pentru ei inşişi. Pentru copii, pentru părinţi, pentru partenerii de viaţă, pentru prieteni, pentru job… Un fel de sacrificiu al sinelui pentru celălalt ca stil de viaţă, în orice tip de relaţie inter-umană. Şi e complet greşit. Celălalt vrea să fii tu fericit în timp ce tu vrei să fie el fericit şi ambii sunteţi/suntem pregătiţi să ne sacrificăm pentru această fericire… a celuilalt. Când, de fapt, suntem nişte tembeli care ar trebui să găsească relativ uşor balansul fericit între fericirea noastră şi a celorlalţi. Până, la urmă, e şi păcat de atâta fericire netrăită.

Roman fluviu cu diplome, echivalare, studii în străinătate şi România

Mai săptămâna trecută preşedintele României, la o gală organizată de o asociaţie a unor studenţi români din străinătate (îi spun asociaţie, ei îşi spun ligă, cred că e clară diferenţa de direcţie între mine şi ei în anumite privinţe) care au un scop ce mă interesează profund- revenirea românilor tineri în ţară, mai ales a celor plecaţi să studieze, să se formeze în străinătate-, spunea că statul roman trebuie să acţioneze în direcţia aducerii lor acasă. S-a menţionat acolo nevoia unor mecanisme clare de a asigura transferul din mediul universitar străin pe piaţa românească a muncii. Desigur, în acord cu direcţia politică a Preşedintelui, preocupat dintotdeauna de Diaspora, acesta putea părea încă un discurs de bătut pe umeri tineri care au intenţii nobile de a salva România cu ştiinţa acumulată prin alte locuri. Sunt semi-ironică aici fiindcă fiind şi eu printre cei care, nu doar odată, au plecat la studii şi s-au întors, care a şi pus umărul la treabă ulterior, chiar în sistemul de stat, pe salariu de doi lei în comparaţie cu ce i s-a oferit prin alte locuri, dar cu speranţă şi dorinţă, nu cred că tre să vină preşedintele să te convingă să vii acasă. Dacă vrei să vii, vii. Ceea ce cred, însă, e că n-ar fi rău ca acea recunoaştere a ceea ce ai făcut cât ai fost plecat (menţionată de Iohannis în discursul lui) să se facă… şi să se facă într-un mod care să nu îi transforme pe cei care au avut curajul şi dramul de ignoranţă (eu îi spun viziune) să plece să studieze altundeva, în nişte amărâţi care trebuie sa îşi dedice resurse serioase de timp şi bani pentru a fi umiliţi de instituţii publice care n-ar fi rău să îi felicite pentru ce-au făcut… sau măcar să îi trateze ca pe nişte oameni, nu ca pe nişte vite.

La Centrul Naţional pentru Recunoaşterea şi Echivalarea Diplomelor lucrurile nu se schimbă. Vorbesc în continuare din experienţa personală. Acum 6 ani am depus un dosar pentru echivalarea unei diplome de master- cetăţean român, cu masterat în străinătate, doritor de înscriere la studii în continuare. Trebuie să depui un dosar cu documente, ce include: copii legalizate de tot soiul, plata unor taxe, copii simple, etc. Îl poţi trimite prin curier. Nu mai ţin minte cât dura pe vremea aia această echivalare. Cert e că dacă nu mi se făceau concesii la admiterea de la doctorat, nicio şansă să primesc echivalarea la timp. Cazul meu nu e unic. Practic, în teorie, trebuia să mai aştept un an dacă nu mi se făcea acea concesie prin care diploma mea era luată în considerare pe ideea că e eliberată de o universitate aflată în n topuri internaţionale, că la admitere s-a confirmat prin e-mail şi telefonic că mi s-a eliberat diploma respectivă, mie, x-uleasca. După câteva luni am primit şi confirmarea că mi se echivalase diploma de masterat cu ceva existent în România. O porcărie. De ce m-aş duce în străinătate să studiez ceva ce pot studia în România, de exemplu? Poate tocmai asta nu vreau. În fine. Pentru a ridica atestatul eu sau cineva pe care însărcinez cu o procură ar trebui să prezinte, în carne şi oase şi hârtie, diploma în original. Aceasta a fost întoarsă de pe o parte pe alta de către o persoană care a verificat, jur, doar numele de pe ea şi am primit astestatul cu pricina. De menţionat că tărăşenia costă: legalizări, minim un drum la Bucureşti, taxă de echivalare.

Iau spre exemplu, în continuare, un român care a studiat la nivel de licenţă în Italia, stat din Uniunea Europeană, sistemul Bologna, credite ECTS (European Credit Transfer System), alea alea, nu glumim aici… şi vrea să revină în România să îşi continue studiile de master. Ca şi în România, nu primeşte diplomă imediat după examenele de final. Să zicem, are o adeverinţă undeva la începutul lunii iulie. Universităţile din România organizează sesiuni de admitere in iulie şi, poate, în septembrie, când e vorba doar de unele şi cam numai de locuri cu taxă. În condiţiile în care autonomia universitară nu permite în România ca universităţile să “recunoască” în baza unor informaţii ce ar putea fi primite de la Centrul menţionat mai sus sau în baza unor reguli clare diplomele candidaţilor din state ale UE, acest om trebuie să îşi echivaleze studiile şi să prezinte la admitere o hârtie în plus (acel atestat de recunoaştere şi echivalare) care îi permite, vezi Doamne, accesul la învăţământ în România… fiindcă statul român a pus ştampila pe ce-a făcut copilul ăla pe nu-ştiu-unde. Iar eu întreb, dacă termenul de procesare al unui dosar (care pentru Italia conţine inclusiv diploma vizată cu Apostila de la Haga-dacă aveţi răbdare, daţi un google search) de echivalare la CNRED e de 45 de zile, ce sesiune de admitere mai prinde omul ăla în România şi cum îl stimulăm noi mai exact să vină acasă? Sigur că e la mintea cocoşului, universităţile trebuie să găsească soluţii, să îşi sprijine candidaţii, dar să nu încalce legea. La fel de la mintea cocoşului ar fi să evoluăm din epoca maşinii de scris şi să avem recunoaştere automată pentru anumite diplome din anumite ţări, sau un sistem electronic de trimitere a documentelor sau sesiuni de formare la CNRED pentru universităţi… ar fi multe de făcut pentru oamenii despre care vorbea domnul preşedinte, pentru a nu-i mai trata ca pe nişte potenţiali suspecţi de fraudă (doar despre aia e vorba), ci ca pe nişte oameni cu meritul de a fi absolvit un program de studio în învăţământul superior european. Eu am urmat cursuri la master într-o universitate din UE, dar cu sediul înafara UE. Aşadar, complicat. La admitere s-a ţinut cont de diploma, foi matricole şi un proiect. Toate doar traduse, scanate şi uploadate într-un sistem online, direct la universitate. Cu tot cu drumul, taxele, curierul, legalizarile, dacă nu eşti din Bucureşti, o recunoaştere/echivalare te costă cam 600 de RON minim, poate chiar până într-o mie. Poate te sprijină universitatea unde vrei să te înscrii dacă au un birou de relaţii internaţionale ok. Dacă nu, eşti on your own. Şi dacă nu au biroul ăla de relaţii internaţionale cool şi in touch with reality, şansele să participi la sesiunea de admitere din iulie sunt minime, la fel şi cele la un loc bugetat. E groaznic, domnule preşedinte Iohannis! Da’ e în regulă, suntem în legătură cu Diaspora şi îi cunoaştem problemele. Păcat că doar le cunoaştem.

De ce şurubelniţa fostului e întotdeauna inutilă şi de proastă calitate?

Îmi povesteşte o prietenă că iubitul ei s-a dus să cumpere alte şurubelniţe când l-a rugat să o ajute cu ceva prin casă pe motiv că şurubelniţele deja existente nu erau bune de nimic. Erau şi cumpărate de fostul prieten, pe deasupra… şi se ştia asta. Mi-am adus aminte că şi mie mi-e foarte uşor să zic cât de aiurea e tot ce-a făcut vreodată vreo fostă. Bine, acum, dacă e să fim sinceri, sigur că ele-s toate nişte grămezi de aiurea în comparaţie cu mine, dar nu despre asta e vorba 🙂

set-10-surubelnite-izolate-stanley-0-62-573

Când m-am angajat la jobul de acum erau multe lucruri în aer, multe lucruri rămase în urmă, mulţi oameni necoagulaţi într-o echipă, multe iniţiative neluate de nimeni. A fost foarte greu, plecam de la lucru doar ca să ajung acasă şi să redeschid e-mail-ul de lucru. Drept e, şi domeniul era unul care luase avânt relativ recent, iar aşteptările erau mari. Oricum, primul an a fost unul de “ajuns la zi”, la ziua aia pe care mi-am imaginat-o eu ca fiind prima zi. Şi mi-am vărsat de multe ori amarul de fostul manager şi pe ce-a lăsat în aer, cu ce-a rămas în urmă, cu modul în care n-a construit o echipă, cu iniţiativele pe care nu le-a luat. Însă, adesea, n-am conştientizat diferenţele majore dintre noi, de viziune şi de abilităţi şi de putere. El era un manager crescut organic, eu eram cineva în care s-a investit cumva. N-am conştientizat nici că e uşor să îţi creezi capital prin comparaţie. Aşa îi spun eu. Recunosc, îi datorez o parte din capitalul de acum. Atât prin ceea ce n-a făcut, dar mai ales prin ceea ce am putut justifica în începuturile mele poate stângace prin faptul că nici el nu s-a omorât sau prin ceva ce eu percepeam ca fiind nefăcut, dar care, în viziunea altora era făcut… de către el. Apoi am început să nu-l mai contest, nici să-l mai amintesc, decât rar de tot. Am mai crescut şi nu mai sunt nesigură şi nici nu mai vreau să mă construiesc prin comparaţie cu alţii/altele. Mă mai compar numai cu mine, care-am fost şi care vreau să fiu. E meschin şi patetic să facem altfel. Şi e, în acelaşi timp, de înţeles. Şi încrederea se construieşte şi uneori se suplineşte cu ce se poate. Oameni suntem.

Important e să ne dăm seama că poate poate fi justificată la început cumpărarea altor şurubelniţe, dar dincolo de asta, mai departe, e important ce ştim să facem cu şurubelniţa în general, cât de bune sunt de fapt ale noastre în comparaţie cu cele dinainte şi la ce le putem utiliza şi pe acelea. De aruncat, oricât le-am arunca, fizic, ele au construit ceva înaintea noastră. Şi nu e suficient doar să le înlocuim. Se numeşte maturizare prin raportarea la tine însuţi, prin cunoaşterea limitelor şi potenţialului tau de a fi şi de a face, nu prin comparaţie cu alţii şi acoperirea nesiguranţelor cu ce-au fost şi ce-au făcut alţii. E şi acesta din urmă un pas, însă e primul. Nu e acceptabil să fie al doilea sau oricare altul, părerea mea.

Foto credit: http://www.cel.ro/scule-de-mana/set-10-surubelnite-izolate-stanley-0_62_573-l/poze

Regulamente, fete, femei, reguli

Într-o zi în care am citit cum o fetiţă româncă a fost trimisă acasă de la şcoala fiindcă nu avea fustă neagră, ci neagră cu flori albe, iar aşa ceva e împotriva regulamentului şcolii; mi-am adus aminte că, recent, am citit un articol scris despre un tată al unei fetiţe din SUA care s-a schimbat în echipamentul de sport din geantă şi plângea când a aşteptat-o tatăl la finalul zilei fiindcă i s-a atras atenţia că nu are voie cu rochiţă cu bretele „spaghete” la grădiniţă… deoarece e împotriva regulamentului.

Mă-ntreb cât timp o să mai reglementăm fiecare centimentru de haină şi de piele şi de păr al fetelor şi femeilor, fiecare gest al lor şi, mai mult, mă intreb câtă lume se întreabă de ce facem asta. Mă mai întreb şi de ce la şcoală fetele trebuie să se auto-supravegheze pentru a nu fi “pedepsite” pentru ţinuta lor, fiind trimise acasă şi private de dreptul la învăţătură, la fel cum înafara şcolii, cultura populară le cam determină să se auto-supravegheze pentru a nu fi… “pedepsite” pentru ţinuta lor. Fie că nu au acces într-un club sau că sunt violate din cauza rochiţei prea scurte, fie că nu au voie să iasă din casă fiindcă nu poartă vestimentaţia potrivită sau sunt atenţionate la birou fiindcă nu sunt îmbrăcate adecvat, femeile sunt private de dreptul lor la libertate de exprimare şi/sau mişcare, la protecţie, sunt “pedepsite” pentru ţinuta lor. Iar ele învaţă că există acest concept şi această practică a pedepsirii ţinutei lor încă de mici, de la şcoală, după cum vedem din exemplul de mai sus. Şi internalizează această posibilitate a pedepsirii, iar ulterior sunt educate sau se auto-educă în sensul auto-supravegherii ţinutei lor astfel încât să respecte regulile (cui?). Astfel, ele evită pedeapsa la care au potenţialul de a fi supuse, potenţial naturalizat social, dar creat artificial, dezvoltat, sedimentat, osificat prin perpetuarea acestor practici şi internalizarea lor în corpul, comportamentul şi mintea oricăreia dintre noi. Nu mai vorbesc aici de faptul că “pedepsindu-le” de la momentul când sunt fetiţe până la maturitate şi chiar mai încolo, le infantilizăm în mod constant. Pedeapsa e pedeapsă, iar sentimentul de ruşine adânc inoculate prin educaţie e acelaşi fie că e vorba de rochiţa cu bretele “spaghete”, fie de costumul gri de la birou.

Hai să deschidem ochii odată şi să vedem cât de mult limităm potenţialul creativ al femeilor prin impunerea regulilor legate de vestimentaţie, cât de mult le limităm modul în care se raportează la ele înseşi dacă orice bucată de piele trebuie ascunsă în locurile publice (şcoală, serviciu, parc), dar trebuie făcută publică în locurile “private” (baruri, cluburi, etc). De ce e atât de greu să vedem că regulile nu sunt făcute pentru a le proteja pe ele sau pentru a le asigura libertatea şi accesul egal, ba dimpotrivă. Pentru cine nu ştie, e violenţă: structurală, culturală, epistemologică, genizată.

girls