Cum apune soarele peste supărări?

Nu ne culcăm nervoşi şi fără să fii discutat problema pe principiul “să nu apună soarele peste ceartă” sau ne culcăm aşa cum suntem, chiar dacă înghiţim un pic în sec, fiindcă mâine, probabil, supărarea va fi mult atenuată, iar lucrurile vor arăta cu siguranţă altfel? În primul caz poate discuţia e mai aprinsă, dar mai reală, cu o tendinţă mai mare de a scoate la suprafaţă tot gunoiul de sub preş şi a-l discuta şi analiza, fără perdele, fără multă atenţie la celălalt. Dar, e oare gunoi acolo sau doar colţul preşului e un pic ridicat că s-a împiedicat cineva de el în graba de zi cu zi? În al doilea caz discuţia va fi, poate, mai calmă sau nu va exista fiindcă nu va mai avea sens. Poate vom fi atenţi la ceea ce spune celălalt sau vom da importanţă modului în care vorbim, nu doar conţinutului discuţiei. Poate doar ne vom întâlni dimineaţa la cafea sau după-amiaza, la finalul programului de lucru, şi ne vom lua în braţe înainte să zicem orice. Dar, oare asta e fiindcă de la bun început cearta n-avea sens, sau va “ajuta” gunoiul să se-adune sub preş? Cum facem cu apusul soarelui şi certurile, în cuplu şi nu numai? Desigur, uneori aşa, alteori invers. Da’, totuşi, cum ne dăm seama care supărare e din prima categorie, şi care din a doua? Sau care e cea mai eficientă pentru ca barca noastră să nu se scufunde?

relation ship

Sursa foto: randomviking.wordpress.com

Reclame

„Eşti frumoasă!”

Notă: postare cu zahăr.

Mie nu mi-a spus nimeni niciodată că-s frumoasă de-atâtea ori cât am auzit acest lucru în anul ce-a trecut. Şi nu în sensul ăla de frumuseţe de Cosmopolitan sau mai-ştiu-eu-ce astfel de reviste (oricum nu deţin unelte de machiaj, deci, n-ar avea cum), ci în sensul ăla de “eşti frumoasă= eşti soarele de pe cer şi-mi place să gravitez în jurul tău şi mi’ drag de tine de nu mai pot”. Şi dacă eşti obişnuită să nu te crezi nu-ştiu-ce cosânzeană, să auzi şi să vezi pe cineva că se topeşte după tine şi că-ţi mai şi zice că eşti frumoasă fiindcă ştie că ţie nu-ţi place de tine şi-ar vrea să nu-ţi baţi capul cu asta, apăi, cineva-ul ăla e de ţinut aproape şi de strâns seara la culcare în braţe.

Şi mie mi’ drag de el, pfff, n-am cuvinte. Şi el e fain şi frumos, pe bune, chiar e. Dar, dacă mi-l scoteai acum câţiva ani în cale, n-aş fi ţinut neapărat să dansez cu el dintre toţi bărbaţii de la o nuntă. Nu cred că era prea plin de el atunci, dar cred că nu avea înţelepciunea şi umilinţa care te face să realizezi că uneori lucrurile nu depind de tine oricât de mult ai vrea. Ştiu sigur că nici el n-ar fi dansat cu mine. Nu cred că aş fi fost “genul” lui, mai nearanjată aşa, poate cu prea multe dume despre ce-i corect gramatical (jur c-am fost/sunt o tocilară cool!). Asta ne-a şi zis, de fapt, o prietenă comună, atunci: că nu s-ar fi gândit c-am avea ce împărţi. Că nu suntem unul genul celuilalt. Lui, cică i-a plăcut că mă distram cu gura până la urechi, fără să-mi pese de multe şi fără tocuri înalte (aşa mi-a zis, serios!). Mie mi-a plăcut că zâmbea mult după după câteva pahare şi dansa de mama focului. Evident, la suprafaţă, acum câţiva ani, când eram mai tineri, suntem amândoi siguri că nu ne-ar fi fost drag unul de celălalt. Ce bine că nu ne-am întâlnit atunci! Fiindcă am fi fost prea tembeli şi prea concentraţi pe ceea ce vrem să facem şi am fi văzut doar suprafaţa aia. Uneori zicem că viaţa noastră ar fi fost diferită, poate mai uşoară, acum, dacă ne întâlneam mai demult. Nu sunt aşa sigură. Chiar de e mai greu acum, eu cred că noi ne-am întâlnit la momentul potrivit, când am încetat să alergăm după ce e de făcut şi upă văzut oameni mai mult la suprafaţă şi ne-am creat sau dedicat timpul şi eforturile necesare să cunoaştem un om până-n adâncurile lui cele mai adânci. Nu-i lucru uşor şi uneori nu-i nici plăcut. Nu mi-a zis că-s frumoasă la început. Nu i-am zis că mi’ drag de el de nu mai pot în primele luni. Nici nu cred că ne-am iubit de-adevăratelea până când a trecut ceva timp din relaţia noastră, era şi greu la distanţă aşa, dar oricum. Ce e, însă, minunat, e că parcă la fiecare revedere ne mai îndrăgosteam odată, mai rău ca data trecută. Iar acum, jur că în fiecare seară când ne vedem după o zi întreagă, parcă se-ntâmplă iar şi iar şi iar. Aşa sper să fie întotdeauna, constant şi fără efort, să ne îndrăgostim din nou, mai tare, de fiecare dată când ne vedem. Fiindcă asta-nseamnă că pe măsură ce am tot mers înspre adâncul celuilalt am îndrăgit tot mai mult ce-am găsit acolo, am rezonat tot mai mult, a fost tot mai bine şi pe-aceeaşi lungime de undă, pe-acelaşi val.

Eu zic acum că noi avem cele mai faine poze de pe lumea asta, împreună suntem frumoşi, pe bune, mie-mi place de mine, iar lui îi place de el dacă e o poză în care suntem amândoi. Desigur că facem poze şi singuri sau cu alţi oameni, că sunt poze faine şi aşa mai departe. Dar noi, noi suntem într-adevăr mai frumoşi când suntem împreună. Cred că se ia de la unul la altul. Pozele alea în care suntem împreună, mai ales selfie-urile la care lucrăm împreună, unul ţine telefonul, unul apasă butonul, fără selfie-stick, fără trucuri, cu muncă sunt minunate. De fapt, aşa ies pozele cele mai faine şi poveştile cele mai reale. Unele selfie-uri sunt făcute după  ce ne-am ciondănit că el a trebuit să dea cu aspiratorul înainte să plece la lucru sau eu a trebuit să fac de mâncare după ce am ajuns acasă de la muncă. Oameni suntem. Sunt, însă, faine, fiindcă înainte şi după ciondăneală, el mai degrabă n-ar dormi decât să mă lase să mă mai obosesc şi cu făcut curat, iar eu i-aş da şi ultima firimitură de pâine din farfurie.

noi doi

Omul şi bradul de Crăciun

Câteodată, din ce în ce mai rar pe cum adaugi ani la vârsta ta, întâlneşti oameni cu care “eşti pe aceeaşi lungime de undă”… ăia sunt prietenii. Cu ei… faci chestii, te-aventurezi, te cunoşti, te înrădăcinezi în ei şi ei în tine. Iar câteodată, poate o singură dată, întâlneşti un om care e şi prieten, dar nu numai. Cu omul ăla, poate pentru un timp, poate pentru totdeauna (nu mă hazardez să fac previziuni şi sunt suficient de înţeleaptă să nu mai bag mâna-n foc pentru… viaţă), poţi să muţi munţi. Cu omul ăla fiecare zâmbet al lui e un motiv să ştii că faci ce trebuie, iar fiecare zâmbet al tău e un motiv să ştii că eşti lângă cine trebuie. Cu omul ăla poţi să fii tu, dar eşti şi conştientă că unele lucruri trebuie schimbate la tine. În discuţiile cu el îţi dai seama când ai pierdut din vedere pădurea şi te-ai împiedicat în copaci. El o să fie omul pe care şi prietenele tale îl plac, dar doar după ce l-au cunoscut şi după ce te-au văzut pe tine vorbind de el fără să fie de faţă. E cel cu care te cerţi în bucătărie şi te împaci în drumul spre dormitor dacă e un nimic sau cel cu care te cerţi în bucătărie şi staţi toată ziua acolo dacă e necesar. O să fie omul care îţi spune că eşti soarele, dar tu ştii că nu eşti perfectă ca un soare şi că trebuie să fii mai răbdătoare cu el, să fii macar pe jumătate la fel de bună pe cât e el cu tine, să fii mai deconectată de la lucru şi de la tine şi mai conectată la voi, fără scuze, fără reproşuri faţă de tine sau faţă de el, să te iubeşti şi să îl iubeşti, atât. Asta era, e omul care te face să vrei să te iubeşti şi pe tine în timp ce îl iubeşti pe el. Mai ales dacă n-ai prea avut timp sau n-ai prea fost interesată să te iubeşti pe tine înainte. Ăsta e omul cu care alergi toată dimineaţa de 30 noiembrie prin oraş după brad şi globuri fiindcă voi vreţi brad azi şi asta vă face fericiţi.

12301735_10153059544841571_6579568302830022681_n

Fără reguli, fără piedici, cu dorinţă şi voinţă, aşa se ţin iubirile cu astfel de oameni şi-aşa se mută munţii cu ei. Câteodată, însă, nu reuşim să ne iubim şi pe noi în timp ce-i iubim pe ei. Dacă ei ar şti, însă, că noi n-avem nimic cu ei, ci cu noi înşine, şi că tot ce ne trebuie e să ne mai iubească puţin, cu răbdare, lângă bradul nostru de Crăciun.

Cum vrem să alegem oamenii

Cred că fiecare dintre noi avem idei mai clare sau mai puţin clare despre ce ne poate face să începem sau terminăm călătorii împreună cu cineva… orice fel de călătorii. Nu demult, o prietenă de-a mea mi-a spus că un criteriu e “dacă îi place sau nu salata de vinete”. Vorbeam atunci despre iubiţi/iubite. Sunt de acord, cred că şi eu aş vrea să putem mânca salată de vinete împreună. De fapt, eu, de exemplu, am nevoie de oameni cărora să le placă mâncarea şi linsul pe degete.

Aşa că am mai întrebat în dreapta-n stânga şi-am mai aflat una alta despre cum se gândesc oamenii că şi-ar alege partenerii sau ce şi-ar dori de la omul/ oamenii cu care să se potrivească (unii/unele au recunoscut că n-au aplicat criteriile cu pricina în decizia lor de orice fel, alţii/altele pare că au făcut-o). Includ şi lucruri pe care eu le consider importante.

  1. Să îi placă salata de vinete.
  2. Să îi placă supereroii… cu completarea că, pare-se, dacă respecţi şi îţi plac supereroii, de fapt, respecţi şi îţi place tot ceea ce reprezintă ei.
  3. Să fie iubitor/iubitoare de copii.
  4. Idem pentru căţei şi pisici.
  5. Să fie un om cu suflet bun.
  6. Să aibă simţul umorului.
  7. Să meargă în acelaşi ritm cu mine pe stradă, să ştim că putem ajunge amândoi în acelaşi loc, în acelaşi timp.
  8. Să ne bem cafeaua împreună.12064519_10152972772781571_1853229608_n
  9. Să avem obiceiuri care să fie doar ale noastre şi care să ne bucure.
  10. Să fie o persoană educată (aici unii au pus accent pe respect şi bun simţ, iar alţii pe diplome de studiu obţinute- e de discutat, dar e pe listă, se pare).
  11. Să fie harnic/harnică.
  12. Să avem obiective comune.
  13. Să nu fim dependenţi unul de altul.
  14. Să mă respecte şi să se respecte.

Observ că niciunul/niciuna dintre cei/cele cu care am discutat n-a adus vorba despre calităţi fizice în legătură directă cu standarde de frumuseţe, etc… ceea ce, sincer, mă bucură. Şi spune mult despre cercurile de oameni în care mă învârt. Oamenii faini oricum sunt frumoşi. Prin “fain” înţeleg ceea ce înţeleg clujenii prin acest cuvânt. Dacă nu e clar, vă rog insistent să vizitaţi Clujul. Adăugiri?