Câteodată, îmi vine să mă pup pe burtoi

Mai ales când stau în pat seara şi realizez cât a mai crescut de ultima dată când m-am uitat la el… burtoiul şi broscoiul din el. Evident, n-am nicio trăire cu burtici şi chestii drăguţe şi sarcini plutitoare pe norişori. Nici nu am cum, la cât s-a vomitat şi nedormit în primele patru luni, singurul loc unde e bucurie maximă e în adâncul sufletului, că-n adâncul corpului e imposibil.

Da’ când am mişcat că m-a mângâiat o aripă de fluture pe interiorul burtoiului prima dată mi-a venit să mă pup cel mai tare. Şi m-am calmat şi s-a evaporat toată agitaţia de la jobul de la care abia dacă mi-am luat o săptămână de concediu pe an în ultimii patru ani pentru că-mi place şi pentru că cred că mai pot schimba şi contribui cu ceva; toată agitaţia de la pregătirile pentru nunta noastră cu ţuică şi turtă dulce şi trupă de cântări şi oameni apropiaţi; şi de la organizarea cununiei civile cu poze în parc şi câţiva oameni faini; toată agitaţia de la conştientizarea faptului că vom fi trei când nu ne mai prea aşteptam să fim mai mult decât doi; toată agitaţia de la oboseala incredibilă din mintea şi din corpul meu. S-au evaporat de la un sentiment cald şi pufos, cumva, şi tot ce-am mai putut gândi e că m-aş pupa pe burtoi atunci, în secunda aia. Iar eu nu-s genul de persoană pupăcioasă, dimpotrivă.

8whputlmggrpvookjpjqwyk0ycpu6jox_lg

Mi-a mai venit de-atunci să mă pup pe burtoi, de drag şi de nerăbdare, uneori când sunt singură acasă, dar şi altcândva şi altundeva.

Reclame

Amintiri din viitor: „Azi cred…”

Azi aleg să îmi amintesc şi să mai cred în:

-espresso băut în doi în cafenele italiene ca cea din imagine. Poza asta-mi aduce aminte de plimbat în ritm alert prin Genova în ianuarie şi de un număr infinit de espresso-uri pe care vreau să le beau în viaţa asta şi, mai ales, pe care vreau să le beau cu oameni.

Genova coffee

-puzzle-uri “rezolvate” şi faptul că dacă te joci Sudoku îţi antrenezi creierul şi poate amâni boli care te-ar face să uiţi că ai fost vreodată în genova.

-mâncare la mami, acasă, de unde se vede curtea pe geamul de la bucătărie. E un trandafir alb chiar aproape de colţul terasei, lângă fântână. Mie-mi place mai mult ăla din grădinuţă, care e alb-roz sau ăia de lângă casă, galbeni-roşiatici. Dar îl respect pe ăsta, că reuşeşte să stea înflorit mult mai mult ca ăia şi ne bucură. E perseverent, aşa. Şi statornic, ca o casă, ca şi sentimentul de acasă, că aparţii şi eşti în siguranţă.

-oameni care donează şi ajută şi sună şi scriu şi cheamă şi se-adună şi scandează şi cer şi câştigă şi discută şi donează iar şi ajută şi scriu şi cheamă şi se-adună. Oameni care fac, nu stau pe margine, actori, nu spectatori. În ei cred azi, a lor e lumea. Oameni buni, demni, faini, solidari.

-liniştea de cu zece minute înainte să sune ceasul dimineaţa, când te uiţi pe geam şi te gândeşti că mai poţi închide puţin ochii, dar eşti deja conştient/ă că a început o nouă zi.

-asamblarea de mobile de la IKEA, dar şi de şicanele stupide legate de faptul că asamblarea mobilei de la IKEA e un test al oricărei relaţii. Eu am avut doar confirmări plăcute şi de succes.

-unghii roşii şi eşarfe colorate, adunate din lume.

-încercări de creativitate când ştii că nu-i tocmai “cana ta de ceai”, da’ nici nu vrei să te laşi bătut/ă: căni adunate din lume în care poţi planta flori şi alte ierburi verzi.

-aerul rece de toama târziu, când ieşi dimineaţa afară şi inspiri prima oară. Sau cel de primăvara, pe seară, la sfârşit de aprilie, când miroase-a copaci înfloriţi.

-nasuri roşii de copii înfofoliţi iarna şi picioruşe grăsuţe care se văd sub hăinuţe de copil, vara.

-sticle de vin bun băute cu prietenii la taclale nesfârşite despre tot şi nimic, băute cu sfinţenie, ca un ritual, mai ceva ca mămăliga de la cina de seară din Moromeţii.

-Inboxul fără niciun e-mail necitit, fără niciun e-mail “cu steluţă” sau “cu steguleţ”.

-un mesaj care te face să zâmbeşti când te uiţi la telefon şi-apoi te uiţi în jur şi devii serios, să mai tii fericirea aia câteva secunde numai pentru tine.

-un “mulţumesc”… pe stradă, la muncă, acasă.

-o ciocolată găsită din greşeală în alt sertar… după ce în cel de ciocolată nu mai era nimic de găsit.

-o carte tocmai descoperită.

-o discuţie interminabilă noaptea, până la momentul când nu mai poţi să “baţi” somnul.

-entuziasmul din secunda când cumperi un bilet de călătorie, de orice fel, oriunde.

Amintiri din viitor: „Dacă te-aş fi cunoscut acum cinci ani…”

În Barcelona m-am simţit copleşită. De ea, de Barcelona, ca oamenii din poza, mici de tot. De ceea ce lăsasem în urmă, la lucru. De călătoria pe care aveam s-o pornesc după ce plec din Barcelona. Dar, mai ales, m-am simţit flămândă de văzut şi cunoscut. Aproape că am pierdut din vedere dorinţa de a simţi ceva… nici nu prea era o perioadă în care vroiam să simt multe, din ceea ce-mi aduc aminte, dar ştiu că a fost perfectă o zi şi două seri avute la dispoziţie doar pentru plimbare prin oraş… am umblat până nu mi-am mai simţit picioarele. Fiindcă merită, dar şi fiindcă, uneori, e ok să te extenuezi ca să nu mai poţi simţi şi gândi. Iar dacă te mai şi extenuezi cu frumos şi interesant, deja e mai mult decât orice-ai putea vrea de la o zi… ok. Am avut un scop în ziua aia, să umblu şi să văd. Şi l-am atins. Singură. Aia a făcut gustul umblatului şi-al scopului atins, dulce-amar. Pentru că de data aia mi-aduc aminte că aş fi vrut să împart Barcelona, călătoritul, tot, cu cineva. Cred că, pe undeva prin lume, atunci, cineva şi-a dorit acelaşi lucru… deunăzi mi-a spus: “Dacă te-aş fi cunoscut acum cinci ani, dacă ne-am fi întâlnit atunci… am fi umblat lumea toată împreună”. E bine şi acum, avem timp; deşi, cred, niciodată nu va fi destul. Acum suntem doi, flămânzi să umblăm.

DSC_0011 (3)

Amintiri din viitor: „Don’t let anyone dull your sparkle”

După cum vă anunţam săptămâna trecută, cu puţină întârziere, dar cu mult interes şi multă deschidere, vă arăt nişte poze şi vă promit un gând de pe-atunci, pentru fiecare din ele, dar cu legături cu fiecare din clipele de-acum, mai ales clipele alea de schimbare, de voinţă, de dorinţă care se succed cu rapiditate în rândul multora în această perioadă. Pentru că totul se transformă, nimic nu dispare, o zi, o poză, o amintire din trecut, într-o viaţă de acum pentru un gând despre viitor… “Amintiri din viitor”.

DSC_0680

În Glasgow, oraşul al cărui slogan e “People are Glasgow”, mi-am adus aminte că şi în română avem o vorbă cu “omul face locul”… acolo, chiar aşa e. Niciunde în lumea asta  nu m-am simţit atât de apropiată de străinii de pe stradă ca în Glasgow. Poza e dintr-o cafenea unde erau angajaţi doar tineri cu autism, coordonaţi de doi oameni, soţ şi soţie, de vârsta a treia deja. A fost cel mai impresionant loc în care am fost, aş zice că a fost absolut “normal”, dar ar fi o aberaţie, nu aş vea să fie nimic, vreodată, normal şi nici nu cred în asta. E un concept… rău. Nimeni n-ar trebui să fie un fan al normalităţii. E plictisitoare şi inutilă, generalizează, esenţializează, universalizează şi e groaznic de discriminatorie. În România de azi văd în jur: că la o televiziune locală există o emisiune ce a împlinit un an, unde reporterii sunt tineri autişti; că într-un bloc dintr-un oraş românesc locatarii au distrus rampa pentru scaune cu rotile, deşi un vecin de-al lor utilizează scaunul cu rotile ca unic mijloc de deplasare; că tinerii cu handicapuri de orice fel se chinuie încă să aibă acces real şi susţinut la educaţie şi locuri de muncă, dincolo de formele legale şi iniţiativele cu iz “european”. Ar fi bine să nu uităm că modul în care ne tratăm unii pe ceilalţi e reprezentativ pentru societatea şi locul în care trăim, întotdeauna. Unele universităţi din România organizează şi susţin mobilităţi de studiu în străinătate pentru studenţi cu handicap, inclusiv cu însoţitor. Altele, nu. Am prieteni care studiază legătura dintre alimentaţie şi tratarea autismului. Doar oamenii cu o anumită “stare” economică îşi permit să le urmeze sfaturile. Suntem la început abia. Dar, trebuie, putem.