„Cicatrice” ale noastre, ale tuturor

Teleleu a făcut materialele acestea. Cicatrice. Cred că nu ar trebui să fie femeie sau bărbat în România care să nu le asculte, citească şi care să aştepte publicarea ultimei poveşti, despre violenţa domestică care ne tot prefacem că nu există, aia din familiile de “intelectuali”. Aş zice să nu uităm sau să ne informăm despre faptul că sărăcia şi nivelul de educaţie sunt doar catalizatori pentru acte de violenţă, dar nu condiţii sine qua non. Pa pagina lor de Fb, cei de la Teleleu spun asta despre povestea respectivă: “Au ieșit opt povești despre oameni din medii sociale diferite, care au în comun cicatrice invizibile și dureroase, mai greu de vindecat decât vânătăile, fracturile sau urmele de la curele. Mai avem o poveste de spus: cea a familiilor de “intelectuali”, acolo unde am descoperit cele mai mari abuzuri și traume.”

Mi-am adus aminte cu ocazia asta de “leliţa balcanică” şi faptul că în România cei mai educaţi dintre oameni, adesea, consideră că violenţa împotriva femeilor este o problemă a femeilor. Ȋn februarie 2010, ȋn Iași, Romȃnia, un bărbat a asaltat 12 femei cu un cuțit, ȋntr-o perioadă de cȃteva zile. Expertul criminalist, psiholog și profesor universitar, Tudorel Butoi, invitat ca specialist ȋntr-o emisiune a unui post de știri cu acoperire națională, și-a oferit opinia ȋn această privință. Astfel, la cererea reporterului: “la final, spuneți-ne, domnule criminalist, dacă femeile se pot apăra ȋn vreun fel”, Tudorel Butoi a răspuns:

Femeile pot si trebuie să fie prudente. Femeile trebuie sa stie cum se urcă in lift si sa nu ne napadeasca pe noi ca au fost violate in lift. Cand si cu cine. Sa stie sa umble pe carari care sunt luminate si care sunt populate. Sa nu se bata ca exploratorii in miez de noapte parcurile si sa vina apoi la adresa politiei ca au fost violate. Sa stie cu cine intra in discutie si cu cine acceptă relatii si asa mai departe. Comportamentul asta de lelita balcanica, din pacate, cu exceptia acestor victime … aaaa, care nu au dat dovada de el, este caracteristic pitipoancelor si aaaa  devin victime pentru ca sunt victime de tip provocator, mare majoritate din ele.” 

Pe scurt: – responsabilizarea femeilor: check; – auto-supravegherea femeilor: check;  – condiționarea dreptului la justiție: check; – definirea femeii neȋndreptățite: check; – victima deja ȋndreptățită: check; stereotipizarea femeilor potenţiale victime: check;   – învinovăţirea victimei: check; identificarea surselor violenţei în altă cultură, alt spaţiu geografic, aşadar excepţionalizarea ei şi îngrădirea surselor ei în acel spaţiu ale căror graniţe ni le imaginăm din descrierile stereotipice adiacente: check.

Până la urmă, crearea unei culturi a fricii asigură un anumit status quo, cât şi statutul bărbaților asupra femeilor. Mai mult decȃt atȃt, sintagma „leliță balcanică” utilizată de Tudorel Butoi este, pȃnă la urmă, una ȋncastrată ȋn relații de putere inegale de gen, precum şi de clasă socială. Trasează linia dintre femeile respectabile, ȋndreptățite, și cele neȋndreptățite, ce sunt deja marginale ordinii politice, dar care, mai mult, pot fi abuzate fără impunitate. Ideea conform căreia unele femei pot fi abuzate are de-a face cu construcția socială a leliței balcanice, ca și a potenţialului ei opus, o ne-leliţăbalcanică, ce nu atrage după ea violenţa bărbaţilor. Deconstruind semnificația „leliței balcanice” din perspectivă feministă, vorbim despre o ȋnțelegere a relațiilor de putere genizate sau socializate, culturalizate, economizate sau politizate ȋn sensul regulilor zilnice, obișnuite, care guvernează ceea ce poate fi spus, știut, făcut, și de către cine și cu cine, pentru a supravieţui, până la urmă.

Miercuri, cred, Guvernul a aprobat proiectul de lege privind ratificarea Convenţiei Consiliului Europei pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, „Convenţia de la Istanbul”. Convenţia conţine o definiţie a genului şi include ideea că există o categorie a genului, definită social, cultural, economic şi politic, care conferă roluri femeilor şi bărbaţilor.Aceasta defineşte violenţa împotriva femeilor şi cea domestică drept forme de discriminare şi încălcare a drepturilor omului şi propune crearea unor mecanisme de garantare a protecţiei victimelor, de prevenire, de conştientizare şi de combatere a acestui tip de violenţă. Două lucruri ar fi de menţionat: ar fi bine dacă retorica privind violenţa împotriva femeilor ar fi mai puţină decât acţiunile, dacă mecanismele de mai sus nu ar fi “guvernate” de principiul schimbării europene simulate în forme româneşti- ca legea privind combaterea violenţei domestice în România, care din 2003 când a fost votată în Parlament şi descrisă ca “cea mai europeană lege” de până atunci a României (de către Mona Muscă dacă nu mă înşel), până în 2012 nu a definit violenţa pe care o vizează, nu a inclus mecanisme de combatere, nu a “făcut” nimic altceva decât să recunoască faptul că violenţa domestică e combătută în România, din punct de vedere legal, desigur.

Am deviat de la violenţa domestică (ce nu se manifestă doar împtriva femeilor, cu cu precădere împotriva lor) la violenţa împotriva femeilor în general, dar reproducerea culturii fricii şi, mai mult, învinovăţirea victimei sunt la fel de frecvente. Nu se poate scrie şi aminti destul acest lucru, pentru informare şi conştientizare. Suntem încă departe în a fi făcut paşi mari înspre altă direcţie decât aceea de „şi-a cerut-o” când vedem, la propriu, violenţă împotriva femeilor. Săptămâna asta Lady Gaga a lansat un videoclip nou, la o melodie nouă şi e poate cel mai educativ lucru pe care l-aţi putea vedea, despre abuzul din campusurile universitare. Americane, într-adevăr, dar nu vă amăgiţi, nu e „doar la ei”, nicidecum. Unii au spus că e prea târziu, că a trecut momentumul pentru a aduce în opinia publică violenţa împotriva femeilor tinere, aia despre care nu vorbim, aia care nu e în ţări „necivilizate”, „needucate”, „sărace”, etc. Eu cred că niciodată nu e prea târziu pentru asta.

Şi închei cu faptul că în perioada aceasta la Facebook se discută despre introducerea unui „buton” de „Unlike”. Poate vi se pare că n-are a face una cu alta. Dar să ştiţi că violenţele sunt un continuum şi se leagă unele de altele în moduri în care poate nici nu vrem să ne gândim. Ceea ce a blocat discuţiile privind butonul cu pricina este marea problemă a „bullying”-ului în societatea americană în general, şi cu precădere în instituţiile de învăţământ. Însă, bullying-ul e ceva ce ţi se poate întâmpla uşor într-o relaţie, la tine acasă, la serviciu. Şi e violenţă. Şi e gravă. Şi se poate dezvolta în acte de violenţă mai grave din partea abuzatorilor/abuzatoarelor sau în acte de suicid ori depresie de partea persoanelor abuzate. Tot o formă de bullying e şi modul în care femeile ajung să creadă că nu sunt bune de nimic şi că orice li s-ar întâmpla, merită, atunci când se află într-o relaţie abuzivă. Şi, adesea, asta nu învaţă doar de la persoana cu care se află într-o relaţie. Ci şi de la părinţi, prieteni, vecini, cunoscuţi, colegi. La fel şi copiii abuzaţi în familiile lor. Deşi categorii diferite, în cele din urmă, abuzul are loc şi e perpetuat la fel, devenind un model de comportament… pentru copii. Iar modelele de comportament sunt învăţate atât de copiii bogaţi, cât şi de cei săraci. Ca să revin de unde am plecat cu blogul ăsta.

Şi câte-ar mai fi de scris…

Reclame

Lista mea din octombrie în octombrie

Defect dobândit la şcoală şi la muncă deoarece de când mă ştiu mă învârt în mediul universitar: în septembrie îmi vine întotdeauna să fac rezoluţii pentru noul an. Fac o listă aici, 31 (13, doar că invers) lucruri de făcut şi simţit până în octombrie 2016, ca să fie cu noroc. Le-aţi mai văzut, nu-s eu specială, dar e lista mea, poate vă inspiră, poate vă place.

  1. Să termin de colorat cartea… de colorat (da, am carte de colorat şi abia ce-am început, dar îmi place mult şi e în acelaşi timp foarte diferit  şi foarte asemănător cu tot ceea ce însemna coloratul acum în jur de 25 de ani). Şi să încep să fac din nou integrame ca atunci când eram mică şi eram obsedată de ele.
  2. Să călătoresc pe o insulă (alta decât Marea Britanie, acolo ştiu c-o să călătoresc). De fapt, planul e să călătorim pe o insulă, cel puţin în doi. DSC_0128
  3. Să reîncep să citesc aşa cum ar trebui, adică mai des, mai mult, mai bun pentru mine ca om, nu ca profesionist, mă-nţelegeţi. Încerc să revin la obiceiul ăsta de vreo câţiva ani, mi-e şi ruşine să recunosc, dar nu reuşesc. Nu că ceea ce citesc nu-mi place sau nu mă pasionează, dar e diferit. Ca să trec de la relaţii internaţionale în învăţământul superior sau interesul mai de demult în studii de gen şi tot ceea ce le intersectează, la ceea ce vreau, mi-am cumpărat mie Alice in Wonderland, iar iubitului meu, Micul Prinţ. Ca să o luăm de la început, dar în alt fel.
  4. Să merg zece mii de paşi pe zi, în medie, măcar în jumătate din zilele de până peste un an.
  5. Să învăţ din greşelile de la job pentru a face din acest an cel mai bun an de până acum, nu doar pentru mine, ci pentru cei pentru care lucrez (şi care nu sunt angajatorii, ci beneficiarii muncii mele, la propriu, studenţii, în caz că existau dubii).
  6. Să îmi dau demisia de la job vara viitoare, după ce voi finaliza proiectele începute şi mă voi asigura că echipa mea minunată se va descurca minunat în continuare. Oricum se descurcă, doar că eu nu sunt pregătită să renunţ la proiectele noastre.
  7. Să iau pauze.
  8. Să nu mă mai enervez la lucru atât de mult. Sunt atâtea motive pentru care să mă bucur acolo că n-are niciun sens să mă enervez, ştiu aia. Trebuie să şi pot, nu doar să ştiu. Să nu mai aduc supărarea de la lucru acasă.
  9. Să gătesc mai mult, mai variat şi mai bun.
  10. Să mă bucur în continuare de brânză, ciocolată, cireşe şi vin. DSC_0136
  11. Să instalez un fotoliu în balcon… unde să citesc, desigur. E ultima piesă din puzzle-ul care începe să arate foarte fain şi care e apartamentul meu.
  12. Şi să fac loc în dulapuri pentru încă nişte haine, nu neapărat ale mele.
  13. Şi un espressor aş mai vrea. Dacă se poate. Dar, fotoliul în primul rând.
  14. Şi să plantez verdeţuri în cănile strânse de prin lume.
  15. Şi să fac brad în mijlocul casei mele.
  16. Şi să-mi instalez discoball-ul.
  17. Să nu-mi mai cumpăr haine decât în măsura în care vând sau donez dintre cele pe care le am. Haină pentru haină.
  18. Să îi suprind mai des pe oamenii dragi, pe-ai mei din familie, pe prieteni, pe colegi.
  19. Să merg pe alte continente. Sau măcar pe un continent nou. e16562151f567fac83278e4e47abde40
  20. Să beau cafea bună şi să zic în fiecare dimineaţă “Bună dimineaţa, soare!”.
  21. Să nu mai vreau să schimb vieţi sau viaţa mea, ci să merg înainte fără să mă împiedic de impulsul ăsta şi să fac ce pot ca să ajut vieţi, să mă ajut pe mine, să le fac mai bune, să le aduc ceva nou, să le dau ceva de la mine şi să primesc ceva, dacă mi se dă, sau să învăţ ceva din intersecţia mea cu ele, vieţile celorlalţi.
  22. Să văd şi să simt marea.
  23. Să merg la cursuri de dans.
  24. Să reiau cursurile de portugheză.
  25. Să încep să pregătesc cartea aia ce-ar trebui să iasă din teza de doctorat.
  26. Să mai pun tapet. Mi-a plăcut şi-aş mai vrea.
  27. Să zbor cu un balon cu aer cald. Sau să fac scufundări. Nu ştiu sigur care.
  28. Să merg măcar la un concert live, mare, din-ăla mare cu multă lume şi distracţie.
  29. Să slăbesc 7 kilograme. Nici mai mult, nici mai puţin. Pentru asta trebuie să mă cântăresc. Am nişte bănuieli, dar, totuşi.
  30. Să beau un pahar de apă dimineaţa când mă trezesc.
  31. Şi, desigur, să (mă) scriu în continuare pe blog… sârguincios, terapeutic, ca să nu uit ce trăiesc. Am eu o teamă că o să (mă) uit mai încolo.

Grey’s Anatomy

No regrets… and begin!

Mă uit la Grey’s anatomy din anul 2 sau 3 de facultate. Asta înseamnă că ne-apropiem de un deceniu. Titlul e ultima frază din primul episod al sezonului 12. Dar eu am început pe la sezonul 3. Am nenumărate citate din Grey’s pe care le ştiu pe de rost, cu care am rezonat şi rezonez în continuare, am prieteni şi prietene cu care am împărţit dramele şi discutat “întorsăturile” care nu ne-au convenit. Prin anul 4 de facultă, în semestrul al II-lea, vinerea dimineaţa înainte de cursuri, la cafea, cel mai cool om din grupul de prieteni de-acolo era ăla care reuşise să se asigure că are episodul pregătit de vizionare când se termină orele; la prânz îl vedeam şi îl discutam pe messenger (da, messenger!), iar seara îl mai discutam odată în oraş. Mă uit la multe alte seriale şi ştiu că e un mod de a trăi câteva zeci de minute alte probleme, de a evada din obişnuinţa ta în excepţionalul lor (fiindcă oamenii din filme nu au zile obişnuite, nu?! ). Unele dintre ele sunt mai bune decât Grey’s de o mie de ori din diferite puncte de vedere (actori, scenariu, etc).

Eu nu mă uit la Grey’s ca la un serial, e un soi de relaţie a mea pe care o am cu un lucru… fiind de felul meu fidelă, mi-e foarte greu să renunţ la orice, oameni, lucruri, obişnuinţe… iar când o fac, o fac de tot. Fidelă şi hotărâtă, nu cred că e necesar să gândeşti prea mult deciziile pe care le iei şi nu mă răzgândesc. Cred sincer că nu pică nimic din cer, dar mai cred şi că deja ştii ce vei alege când e să faci o decizie din secunda doi, vorba aia. Procesul de luare a deciziei e un mod de a de răzgândi sau de a-ţi justifica decizia…deja luată. Aşa zic eu. Bine, eu mai şi zic că ar fi bine să ne cunoaştem pe noi înşine foarte bine şi să fim sinceri… tot cu noi înşine. Deci, nu vorbesc aici despre luarea deciziilor în adolescenţă, ci atunci când deja ai avut timpul necesar să te acomodezi cu tine şi recunoşti, măcar noaptea, ce-ţi place şi ce nu-ţi place la tine. Am, aşadar, o relaţie lungă cu Grey’s… e un obicei care-mi place, ceva constant, care apare vinerea pe fusul nostru orar; care începe în fiecare an în septembrie; care, ca toate serialele americane de success, abordează temele recurente şi importante în viaţa socială, politică, economică şi culturală americană (pun pariu că  nu vă uitaţi la seriale de multe ori şi vă gândiţi ce problemă a abordat episodul ăsta, dar ar trebui; dramele personajelor principale sunt, de fapt, secundare). E un obicei, mă relaxează, mă bucură.

Anul ăsta a fost primul an în care nu am ştiut când începe sezonul, nu am văzut niciun promo. Sigur, s-au schimbat actori, nu mai e ce era. Dar nici rău nu e, să ştiţi. Ca orice fan fidel, găsesc ceva ok în continuare în ce văd în episoadele Grey’s. Bine, mai e şi faptul că eu văd ceva ok în aproape tot, dar asta e altceva. Ce nu-mi place e că nu am ştiut când începe, am oricum din ce în ce mai puţine obiceiuri “pentru mine”. Pe de altă parte, lucrurile s-au schimbat mult de-acum nouă ani când am început. Nu mai pot prioritiza deschiderea sezonului de Grey’s. Şi asta e ok. Fiindcă după ce m-am supărat pe asta, m-am uitat la primul episod din sezonul 12. Şi m-am bucurat şi m-am simţit bine. De unde trag concluzia că nu toate lucrurile se schimbă. Unele rămân la fel. Cam ca prietenele cu care mă văd deseară. Şi ele au început să se uite la Grey’s acum nouă ani. Şi ce bine e că deseară le-oi asculta discutând despre ce le-a plăcut şi ce nu. Aşa că fără să mă simt vinovată că n-am lucrat sâmbăta, deşi e o grămadă de făcut şi mare parte chiar îmi place, că n-am reuşit să vorbesc cu ai mei suficient săptămâna asta, că nu am luat nişte sacouri de la curăţat sau că n-am cumpărat pâine, o să încerc să nu mai uit de lucrurile care mă fac să mă simt bine, mărunte sau mai puţin mărunte.  Şi-o să mă mai uit odată la episodul cu pricina şi-apoi o să ies în oraş. Grey’s anatomy forever! Deconstructing the glorification of busy.

Get over yourselfie!

DSC_0130

Săptămâna asta a “umblat” o ştire prin ziare conform căreia în ultimul an au murit mai mulţi oameni făcându-şi selfie-uri decât muşcaţi/mâncaţi de rechini… în toată lumea. Reiau asta aici fiindcă, pe bune, cred că limitele absurdului s-au depăşit şi cineva ar trebui să introducă un curs de self-esteem şi self-worth în curricula şcolară… fiindcă, înţeleg, e super să-ţi faci poze, să faci poze (sunt înnebunită după asta!), să împărtăşeşti cu restul lumii ceea ce faci (în mici sau mari accese de narcisism, dacă e s-o zicem aşa cum e)… dar să mori ca victimă colaterală a propriului narcisism şi/sau a nevoii de apreciere, mi se pare că spune multe. Despre cât de multă nevoie avem de acceptul celor din jur, pentru a ne simţi bine, pentru a ne simţi demni, pentru a ne simţi într-o comunitate, pentru a nu avea sentimentul că suntem respinşi sau neluaţi în considerare. Selfie-ul a devenit un soi de punere a sinelui pe harta… facebook (sau altele). Însă, toate astea, pentru o secundă. Binele, demnitatea, comunitatea, consideraţia de o secundă. Pentru că, get over yourselfie, fie că ai în fundal o cascadă sau mobila de bucătărie, like-ul pe care îl vrei îţi va fi oferit tot într-o secundă. Nu îmi face sens nicicum să rişti să mori pentru asta, dar, poate-s eu mai ciudată. Sau poate n-ar fi rău să învăţăm că self-esteem-ul şi acceptarea venită de la tine însăţi pentru tine sunt lucrurile la care ar trebui să lucrăm, pentru care ar trebui să riscăm. Azi, pe stradă, am auzit o femeie explicând: “n-avem încotro, îi luăm smartphone, are toată lumea din clasă, vrei să râdă de ea?!”. Păi, normal, hai să-i cumpărăm ceva ca să aibă cu ce-şi face selfie-uri, să fie acceptată în rând cu lumea. Ce mai contează că poate, doar poate, e atât de micuţă încât n-o să fie atentă (şi poate, doar poate, nici părinţii, oameni şi ei) la măsurile de securitate de pe paginile de socializare şi vreun pedofil îşi va face o l..ă uitându-se la poza ei (ca să nu duc scenariul mai departe). În loc să încercăm, în ciuda presiunii imense, cred, mă şi înspăimântă gândul că poate o s-o trăiesc şi eu, de a creşte un copil care să aibă cu ce şi să îşi facă selfie-uri, să creştem unul care să aibă alte activităţi, care să înveţe că poate să facă parte din alte tipuri de comunităţi (al prietenilor care înoată, care desenează, care cântă la instrumente, nu ştiu, nu mă pricep atât de bine). Un copil care să ştie că e minunat, că ştie să facă altceva decât selfie-uri şi care apare în poze cu alţi oameni, reali. De la ce pornisem? Nu mai ştiu, oricum, aş zice jos cu selfie-ul, dar nu e realist. Dar, pot să zic că n-ar fi rău să mai dăm jos din valoarea selfie-ului, cumva. Idei? Nu mai vorbesc aici despre cum ne transformăm noi înşine pe noi într-un spectacol care e cu playback. Asta e tot ce vrem de la şi putem face cu noi? Playback-ul nu e fain şi nu e real. Nici vis nu e. E o făcătură menită să mascheze. Suntem faini şi fără selfie, şi fără măşti!

12028973_10152950918341571_328973165_n

[poze adunate de pe ziduri… pe aceeaşi temă]

Mie-mi plac aeroporturile

Mie-mi plac aeroporturile. Nu mă deranjează vânzoleala din ele, nu am nicio problemă cu faptul că semnifică, simultan, aşteptare şi acţiune, venire şi plecare, dormit pe jos şi magazine “de firmă”. Cel mai probabil tocmai “in-between-ul” ăsta îmi place. Îţi poate da un sentiment de posibilitate, oportunitate, deschidere, potenţial, nou. Asta dacă nu eşti copleşit/ă de sentimentul celălalt, de teamă, de nesiguranţă. E ca-n viaţă, vorba aia, o alegere între una şi ailaltă cale. Aia în care speri şi aia în care ţi-e frică. Cam aşa şi cu aeroporturile, tot ca-n viaţă, ori alegi să iei ce-i mai bun din ele, ori, dacă ai (ne)norocol să tot păşeşti în ele, nu va fi simplu. Eu iau următoarele:

  • Posibilitatea să arunc cu privirea, să mă uit după oameni, să mă gândesc la poveştile lor, să mi-i imaginez, de unde vin, unde se duc, la figurat;
  • Cafenelele- dacă ştii cum să cauţi, nu sunt toate mai scumpe decât alea la care ieşi în oraş şi de multe ori îs mai interesante.
  • Scrisul e-mail-urilor în aeroport în timp ce afară aterizează şi decolează avioane- e aproape de meditaţie pentru mine. Mai ales că în aeroport îmi place să scriu prietenilor/prietenelor.
  • Cumpăratul de cadouri. Constatarea mea e că adesea nu are sens să cumperi cadouri dintr-un loc deoarece de multe ori în aeroport poţi găsi: multe magazine de multe feluri cu lucruri de tot soiul, turistice şi mai puţin turistice. Eu mi-am cumpărat eşarfe faine din aeroporturi, parfumuri şi cosmetice îmi cumpăr aproape exclusiv din aeroporturi, cadouri mărunte la fel, toate la reduceri de-alea pe bune, vederi nu mai vorbesc… ceea ce mă aduce la…
  • Scrisul vederilor pe genunchi înainte de îmbarcare, aproape de încheierea unei experienţe pe care vrei s-o împărtăşeşti, dar nu după ce ai incheiat-o, cât e încă “proaspătă”.
  • Posibilitatea să nu răspund la telefonul de lucru fiindcă am o scuză bună şi posibilitatea să o sun pe mami şi să vorbim liniştite fiindcă… am o scuză bună să lungesc conversaţia pentru că am timp.
  • Cafeaua şi ziarele din aeroporturile germane, wifi-ul gratuit din aeroporturile mici şi tabletele de la mesele de aşteptare din aeroporturile canadiene.
  • Librăriile din aeroporturile mari, alea în care ai timp să răsfoieşti în pace cărţi fiindcă dacă ai intrat în ele în mod sigur ai timp suficient.

Sigur, aş putea să încep să spun ce nu-mi place, dar ce rost are, nu?! Aeroporturile tot faine vor fi pentru mine. Nu-s nici ele perfecte, dar îs faine. Mai ales când decizi că în ele, fiindcă tot ai plecat şi că există o posibilitate infimă să nu mai ajungi niciunde, îţi mai poţi face şi damblale… legitime, nu?!

12047449_10152959860691571_2018450690_n

p.s. Mie-mi place şi să mănânc în avion sau în aeroporturi…

Şi oamenii de lângă noi au nevoie de noi

Într-o discuţie recentă, am auzit o idee tare tare bună referitoare la oamenii care se duc să caute sensul vieţii făcând voluntariat în ţări îndepărtate, pe modelul umanitar american care oricum e mai degrabă consumerist şi capitalist, decât omenesc şi uman… Ei, şi era vorba despre cum e atâta nevoie de oameni, sprijin, ajutor la două străzi distanţă, în centre de îngrijire, în programe de sprijin al persoanelor defavorizate, în fiecare oraş şi orăşel. Dincolo de pragmatismul şi dimensiunea practică a ideii că nu e rău să ajuţi pe oricine (chiar e bine să dai orice ajutor, oricui, oricum), dar nu e musai să consideri că ai schimbat lumea doar dacă ai ajutat oameni a căror criză apare la televizor în detrimentul crizelor invizibile, care din diferite motive nu fac obiectul prezentării şi reprezentării publice…Centre de îngrijire paliativă, de exemplu? Iniţiative de şcoală după şcoală pentru copii din familii defavorizate, poate? Dincolo de asta, aş mai adăuga că sensul vieţii, sau scopul vieţii, sau cum vrei să-i spui motivului ăluia pentru care vrei să te trezeşti dimineaţa bucuros că eşti om, nu e ceva îndepărtat. Dimpotrivă, e la doi paşi… de tine. Sau chiar la doi paşi în tine, numa să cauţi cum trebuie… cum s-ar spune, nu să cauţi pe cine să ajuţi, ci să cauţi să ajuţi. Aia e omenie. Restul e publicitate.

DSC_0152

Sper să avem cu toţii mintea limpede să nu considerăm că postarea asta e împotriva ajutorării oamenilor care au nevoie pe motivul “mai bine avem grijă de ai noştri decât de ai altora”. Dimpotrivă, e vorba despre cum ne raportăm la ajutorarea altora şi cum discriminăm între cui dăm ajutorul nostru, cine e demn de ajutorul nostrum… şi cine suntem noi să împărţim demnitate? E uşor să nu găsim balanţa atât de necesară atunci când suntem în poziţii privilegiate… iar iniţiativele umanitare stau de multe ori pe poduri de frânghii foarte fragile, cam ca-n poză.

Food… for thought

DSC_0817

Asta din poză e, pe bune, o informaţie legată de faptul că la etajul 3 al unei clădiri dintr-un campus universitar dintr-un oraş din Scoţia există o cantină… şi că tre să mănânci ca să poţi gândi, învăţa, etc. Despre faptul că sărăcia influenţează direct dezvoltarea fizică, psihică, personală şi profesională s-a scris mult. La fel şi despre faptul că fără educaţie, e dificil să combaţi săracia. Practic, ca să ajungi la alt nivel, trebuie să aibă cineva grijă de tine, iar apoi trebuie să ai tu grijă de tine, iar apoi trebuie să ai tu grijă de alţii… ca doar oameni suntem şi e bine să fim mai degrabă mulţi la nivelul 3, nu puţini. Citiţi aici despre oameni care ajută oameni să ajungă la nivelul 3.