Bătaia nu e ruptă din rai, da?!

Pentru unii, raiul nici nu poate exista, nu poate fi conceput…

Numele meu e Adrian. Am șase ani. I-am împlinit ieri. M-am trezit în dimineața asta și mă doare rău piciorul, aici, mai jos puțin de fund. Oare de ce mă doare piciorul? A, uite! Am o pată mare și mov acolo unde mă doare. Cred că de la pată mă doare. O să mă duc să o spăl ca să nu mă mai doară. Of, am vrut să o spăl și nu a ieșit nici cu săpun și mă doare și mai tare când pun mâna pe ea. Acolo m-a lovit tata aseară cu piciorul lui. El are piciorul mai mare decât al meu pentru că și el e mai mare decât mine. Dar nu cred că de la piciorul lui mă doare. Când m-am culcat, nu m-a durut și nu aveam pata. A apărut pata când dormeam. Mă duc să îi arăt pata lui mama.
– Mami, am o pată pe picior și mă doare piciorul.
– Ce pată?
– Uite!
– Te-ai lovit?
– Nu. M-am jucat frumos.
– Îți trece până mâine.
– Mă doare rău acum.
– Acuma te doare, dar mâine n-o să te mai doară.
Numele meu e Adrian. Am treizeci și trei de ani și vreau să spun ceva:
– Mamă, ai mâncat căcat! Mă doare și azi!

Nu cred că a scris cineva ceva mai bun despre violenţa domestică, partea aia “dedicată” copiilor, decâ ceea ce aţi citit mai sus, din “Cimitirul” lui Teleşcan. Că tot veni vorba, iar, de violenţă domestică împotriva copiilor, ca dealtfel în ultima lună cam tot odată la două zile, zic să contemplăm puţin subiectul ăsta, experienţa asta, dincolo de modul în care ea e banalizată în experienţele copiilor ca cel de mai sus, de chiar părinţi, unii prin faptul că le e reflex, alţii prin faptul că o ignoră. Ar trebui să se scrie un studiu “Banalizarea violenţei împotriva copiilor în familia românească”. Ar putea fi susţinut cu zicale din popor că doar discursul nostru ca neam, faţă de violenţa domestică de orice fel, dar mai ales împotriva copiilor, e unul de toată jena: “unde bate mama, creşte carnea”, “bătaia e ruptă din rai”, “eu te-am făcut, eu te-omor” şi aşa mai departe.

Pentru cine a devenit mai interesat de subiect în urma cazului B. (nu mă obosesc să scriu numele întreg fiindcă pentru mine e clar că există o procedură ce trebuie urmată pentru a se da o decizie, iar acea decizie o iau specialiştii, nu aproape-fanaticii religios care au impresia că au fost discriminaţi pe criterii de religie şi tot pe criterii de religie trebuie susţinuţi de “fraţii” şi “surorile” lor. Hai, pa, n-are nimeni treabă cu religia voastră acolo, la fel cum nu credem toţi că un copil “nedisciplinat” va ajunge un frustrat, ca fata care scrie imbecilităţi de acest fel aici, nu mai încercaţi să aruncaţi mingea în altă ogradă!)… ce ziceam? Ah, pentru cei interesaţi, Moise Guran face o analiză bună aici şi punctează clar ceea ce ar trebui să ne fie clar tuturor: violenţa domestică nu e un apanaj al sărăciei sau lipsei de educaţie, sau a traiului în zone pe care le asociem cu aceste probleme  (cazul României, de exemplu, în poza de mai jos), ci, dimpotrivă.

Cazuri raportate de abuzuri asupra copiilor

Mai mult, violenţa domestică e adesea rezultatul unei culturi osificate a educaţiei prin violenţă, a ascunderii frustrărilor sub covor sau sub o palmă, a masculinităţii definite prin putere fizică şi supunerea altora în acest mod, indiferent că e vorba despre cea împotriva femeilor, copiilor sau bătrânilor. Da, despre asta e vorba. S-a mai scris bine şi la obiect despre subiectul acesta în ultima vreme, de exemplu, aici… despre problema unor politici publice defectuoase în ceea ce priveşte familia, a unei sfere publice care se face că nu vede ceea ce are loc în privat sau că nu are cum să abordeze sfera privatului (pentru cui nu-i e clar, spaţiul privat oricum e politizat rău, nu vă faceţi că nu e doar atunci când e mai simplu şi e legat de o schimbare clară de paradigmă privind serviciile sociale, drepturile copiilor şi familia românească). Prin alte locuri/ Pe alte site-uri violenţa domestică s-a documentat bine de tot şi e înfricoşător ce s-a scris aici şi aici, ce au experimentat oamenii respectivi şi cât de grea e împăcarea cu sine sau cu restul lumii… sau neîmpăcarea. Luaţi şi vă auto-educaţi în ceea ce priveşte violenţa împotriva copiilor în România, mai ales cea de acasă, nu mai discut aici de cea de la şcoală, ce variază de la dascăli violenţi la fenomenul de bullying. Luaţi şi vă auto-educaţi să nu daţi palme, ci să găsiţi logica celei mai bune comunicări cu oamenii din jurul vostru, indiferent că au 2 ani sau 30 sau 80.

Palmele lasă urme adânci. Acum câţiva ani, după ce mă mutasem demult de-acasă, am discutat prima oară cu mama despre faptul că ne-a tras câteva palme când eram mici, cum mi-aduc aminte când am luat-o pe coajă mai nasol fiindcă soră-mea s-a murdărit pe stradă, era duminica şi era răcoare în casă când am ajuns la colţ după altoire; că ştiu toate detaliile sau că ştiu că tati doar ne-a luat odată de urechi în faţa maşinii de spălat. Vădit întristată, a explicat atunci ceea ce ştiam deja despre cât stres a înghiţit pe vremea aia şi cum e conştientă că din motivul ăla şi-a vărsat, nedrept, amarul în direcţia în care nu ar fi trebuit. N-o condamn deloc, nu ne-a bătut cu curea sau cu par, nu am avut parte de violenţă verbală vreodată, o fi fost mai dură în ceea ce priveşte şcoala şi temele bine făcute, în sensul că ne verifica atent şi constant şi nu-i scăpa nimic. Ştiu stresul ăla şi ştiu şi că noi am fost printre cei care au trăit în familii în care părinţii sunt exemplul de ce vrem să fim în viaţă, ca oameni, ca şi parte dintr-un cuplu, ca profesionişti, noi, copiii. Şi ştiu puţini copii cu astfel de relaţii cu părinţii lor. Şi nu e zi să nu îi zic la telefon “ce bine că familia noastră-i normală”. Nu-s o fană înrăită a cuvântului şi conceptului de “normalitate”, dar cândva, demult, aşa ne-am definit noi relaţiile din familie, într-o conversaţie, şi-a rămas ca leitmotiv, cu sensul de “familie faină, unde problemele se rezolvă, nu se crează şi recrează”. Ştiu şi că mama ei a fost o femeie care a crescut mai mult singură patru copii fiindcă soţul ei muncea departe. Şi că te poţi urca pe pereţi dacă nu-i “disciplinezi” şi-s patru. Dar, eu tot mi-am adus aminte că m-a bătut şi decenii mai târziu i-am amintit şi-am intrebat-o şi am vrut să înţeleg tot, din toate perspectivele, dar mai ales a ei, chiar dacă ştiu toate astea. Am mai vorbit cu prieteni şi multora le e clară fiecare palmă primită la fund. De unde trag concluzia că e un soi de interes general în generaţia noastră, cel puţin cei care vrem să ne cunoaştem mai bine şi să creştem frumos ca oameni, înspre a întelege greşelile părinţilor, aşa cum au fost ele, şi a nu le mai repeta. Mă bucură lucrul ăsta.

Reclame

Cât timp tu dormeai alţii faceau pole fitness sau jucau frisbee

Voi ce-aţi mai învăţat despre lume şi viaţă recent? Ce lucruri vi-au ajuns la urechi sau la ochi sau la alte simţuri şi vi s-au părut interesante? Eu, de exemplu, am aflat că în România “câştigă teren” o formă de fitness denumită “pole fitness”. Există informaţii aici şi nu, nu e un mod mai voalat de a ascunde faptul că înveţi să faci striptease, aşa că nu vă obosiţi să deschideţi link-ul dacă îl deschideţi cu idei preconcepute. Şi-am mai aflat de un sport care ia amploare pe la noi şi pe care-l recomand pentru că e un sport care am încredere că poate ajunge uşor un mod în care copilaşii care au nevoie de puţină mişcare după “ore” îşi pot petrece timpul în mod constructiv şi amuzant, “frisbee”. Sau în care adulţii se pot relaxa, sau înspre care foştii sportivi se pot orienta. Există mai multe locaţii din România unde grupuri mai mult sau mai puţin organizate au antrenamente de frisbee. În Timişoara un astfel de grup se numeşte Azvârlirea (mi s-a părut cool, poate le daţi un like).

Cum s-ar zice, dincolo de viaţa de care unii se plâng, cu trezit, muncă, acasă, dormit şi reluare în ziua următoare, se întâmplă lucruri faine şi cool chiar lângă oamenii ăştia. De menţionat că atât frisbee-ul, cât şi pole fitness sunt sporturi recunoscute în multe ţări, au federaţii, campionate locale sau naţionale şi că lucrurile merg în direcţia aia şi-n România, în timp ce lumea se uită-n altă parte şi pierde toată distracţia (şi munca aferentă performanţei în orice domeniu).

Prima frază dintr-o carte

Pentru mine prima frază sau primul fragment dintr-o carte mă cam determină s-o las din mână sau să nu mă dezlipesc de ea până nu am citit şi ultima frază, respectiv ultimul fragment. Sigur că astfel de “apucături” pot fi înşelătoare (din “Fifty Shades of Grey”-ul românesc, “Fluturi”, n-am putut citi mai mult de un capitol deşi prima frază e chiar bună şi intrigă, însă restul e un amalgam de dialoguri de doi lei şi încercări eşuate de auto-biografie mai fantastică decât realitatea). Însă, îmi asum apucătura cu pricina, iar în anul în care voi încerca să citesc mai mult, pe bune, de-adevăratelea nu ca acum câţiva ani sau acum un an, o să însemnez aici prima frază din ce-am reuşit să citesc. Nu doar ca să ţin şirul, lung, sper, ci ca să vă motivez, poate, să le citiţi, să mă motivez să continuu şi să văd dacă la final de an mi-o plăcea ce-am citit. Dacă am răbdare pun şi-o frază de review.

Ianuarie: “Când se stinseră luminile, acompaniatorul a sărutat-o.” (Belcanto, Ann Patchett). Te prinde, e cu romantism, tragedie şi comedie pe-un fond de combinaţie japonezo-sud-americană în care se muzică de operă şi capitalism din “Lumea I” se combină cu nevoi şi mitraliere din “Sud”.

Februarie: “1. Setea noastră de destin nu este nicăieri mai puternică decât în viaţa noastră romantică.” (Eseuri de indragostit, Alain de Botton). Faină, sinceră, de-aia cu frământări pe care le recunoşti fiindcă le cunoşti.

Nu aduce ianuarie, ce aduce anul :)

În ianuarie 2011 mi-am rupt nişte oase din talpa dreaptă. A fost într-un mare fel, oase rupte ridicându-te de pe-un scaun, înainte cu patru zile să trebuiască să pleci în Istanbul să vizitezi prietene bune şi în mijlocul unui proiect de muncă de teren care-ţi aducea nişte bănuţi extra. M-am mutat acasă cu ai mei o vreme atunci. Lucrurile s-au schimbat în luna aia. Şi eu. Am realizat că există limite fizice şi-am devenit mai umilă.

În ianuarie 2012 m-am mutat în Budapesta, după ceea ce cred că a fost singura depresie din viaţa mea, reală, cruntă, finalizată cu ambiţia de a face lucruri pentru mine şi de-a continua ceea ce întrerupsesem cu ceva vreme în urmă, şi anume să fiu curioasă în ceea ce priveşte lumea şi mândră de mine. Am plecat cu maşina plină, lăsând Clujul în urmă, pentru trei luni, pentru un stadiu de cercetare. Iar de-acolo direct la Aberdeen, în Scoţia, tot pentru trei luni, cu acelaşi scop. Asta a schimbat lucrurile. Lunile alea şase au fost finalul procesului meu personal de ani de zile de-a mă simţi bine cu mine însămi, de-a mă îndoi de mine în paralel cu a fi mândră de mine, simplu.

În ianuarie 2013 m-am mutat de pe canapeaua soră-mii într-un apartament, sperând că noul meu loc de muncă pentru care am luat-o iar de la capăt în Timişoara, super fain pe dinafară şi chiar pe dinăuntru, dar mai degrabă chinuitor de plin de muncă şi responsabilitate şi mulţi oameni răi pe dinăuntru, de fapt, îmi va permite să plătesc chiria respectivă, după ce mi se va mări salariul, aşa cum mi se promisese. Era a treia mea lună la job şi lucram cu disperare câte 11-12 ore pe zi, nu făceam calcule clare, de oboseală, fiindcă eram ocupată să le dovedesc unora că îmi merit jobul, deşi, paradoxal, ei mă angajaseră (acum îmi vine să râd). Eram ocupată să lucrez, să iubesc ce fac şi să urăsc situaţii de tot soiul de-acolo, în egală măsură. Era perioada în care vedeam tabloul mai mare al carierei, restul nu conta. Se schimbaseră multe în ultimul an.

În ianuarie 2014 m-am mutat într-o garsonieră minusculă dintr-o zonă studenţească, unde intra miros de shaorma pe geam de câte ori îl deschideam fiindcă salariul de mai sus nu se mărise decât cu o firimitură, încă eram motivată, asta nu se schimbase, fiindcă vroiam să schimb lumea şi chiar se vedea asta. Dar, gustul satisfacţiei şi tabloul ăla mare al carierei avea miros de shaorma. Lucrurile trebuiau să se schimbe, eu deja mă schimbasem şi acum vroiam schimbare în termenii şi condiţiile mele, nu ca în lunile ianuarie din anii trecuţi.

Ianuarie 2015 a fost prima lună petrecută în apartamentul meu, unde puteam bate cuie câte voiam, pe care-l voi plăti în următorii 30 de ani.  Am început luna ianuarie din 2015 în Italia, mai la soare, c-un om fain, cred c-a fost de bun augur. Apartamentul l-am mobiliat şi renovat din ore şi joburi care se adăugau aceluiaşi job pe care-l făceam cu la fel de mult drag şi interes şi rezultate şi colegi faini şi oameni care acum îmi cereau părerea, nu îmi dădeau ordine doar de dragul de-a da ordine. Lucrurile parcă se schimbau în alt ritm, al meu. Nu-mi mai aduc aminte cum am reuşit să găsesc apartamentul, într-un moment când aveam un job full-time şi două part-time sau project-based, în acelaşi timp. Dar mă respect pe mine pentru asta. S-au schimbat multe în 2015, dar nu la lucru de data asta. S-au găsit oameni, au început drumuri împreună.

Ianuarie 2016 pare să fie o lună în care e greu să mă motivez să mă dau jos din pat dimineaţa şi mă cuprinde constant un sentiment de lehamite. Mai e vreme să scap de el, suntem abia în 9. Sunt nişte lucruri de care trebuie să scap anul ăsta, clar. Ce e diferit la luna asta de ianuarie, faţă de cele 5 de dinainte, e că acum îmi umplu nopţile nu cu griji legate de ce fac, aşa, mai mult ad-hoc, ci cu griji şi planuri şi idei legate de ceea ce voi face, ceea ce vreau, ceea ce am nevoie… nu cu griji legate de ce fac, ci de ceea ce sunt. Luna asta sper să mă pregătească pentru un an fain şi bun, ca toamnele alea care dau struguri din care iese un vin bun, despre care vorbeşte lumea ani la rând mai apoi.

Vrând nevrând lunile mele ianuarie din ultimii cinci ani au fost extrem de importante şi au cântărit mult în ceea ce sunt, abia acum imi dau seama. Nu e rău să pui lucrurile în perspectivă, ba e chiar revelator cumva, productiv, bun pentru suflet, vorba aia. Eu mă bucur c-am făcut-o, mai ales cu o lună ca ianuarie. Nu fiindcă sunt luni de început de an, ci fiindcă sunt nişte luni în care s-au întâmplat lucruri, plănuite şi neplănuite, care au lăsat amprente. Iar mie nici nu-mi place luna ianuarie în mod deosebit şi nici nu prea m-am gândit la ea până acum. Pare să fie o lună importantă, însă. Măcar de-ar ninge un pic, am face un om de zăpadă şi ne-am îngrijora mai puţin la noapte.

ianuarie

Seri de iarnă cu soluţii pentru nefericiri mărunte

Câteodată, tot ce poţi să faci într-o seară de iarnă, a unei zile de iarnă uşor şi mărunt nefericite (fiindcă, da, iarna lucrurile stau oleacă mai închise aşa, nu-s colorate ca-n alte anotimpuri), e să [alegi cel puţin trei dintre opţiunile disponibile mai jos]:

  • Faci o listă cu cărţile pe care plănuieşti să le citeşti iarna asta/anul ăsta pe bookdepository.com sau pe elefant.ro, astfel încât să le poţi cumpăra şi devora visual şi mental cât de curând, fiindcă orice om tre să aibă un plan de citit şi-un buget pentru asta, pe cât posibil.
  • Faci o baie caldă cu săruri de baie cu iasomie şi petale de trandafiri, fiindcă orice om tre să aibă prieteni care să-i deschidă ochii către aşa ceva şi tre să asculte de acest prieten (8 ianuarie- National Bubble Bath Day, by the way)
  • Faci o a doua baie? :))         bubble bath
  • Te holbezi la tavan o vreme ca să nu fie nevoie să-ţi tragi două palme, iar apoi încerci să aduni nişte gânduri pozitive şi te concentrezi pe ele, fiindcă orice om are zile bune şi zile rele, uneori cu motiv, alteori pur şi simplu, dar e mai bine să te culci fără să te îngrijorezi, ci cu speranţă.
  • Colorezi în cartea de colorat, pentru adulţi, pentru copii, carte de colorat să fie, fiindcă orice om trebuie să descopere puterea culorilor.
  • Îţi faci un ceai bun sau torni nişte vin într-un pahar, fiindcă orice om trebuie să se hidrateze corect, după reguli legate de sănătate fizică şi mentală, dar şi de bun simţ. Ştii ce să faci după ce bei ceaiul/vinul
  • Seriale, seriale, seriale, filme, filme, filme, fiindcă dacă sunt ce trebuie, orice om se poate deconecta şi are dreptul să facă asta la un film.
  • Cărţi, cărţi, cărţi, fiindcă orice om tre să mai călătorească şi prin lumi pe care le construieşte împreună cu autorii pe care-i citeşte, ştiţi voi, ca regizorii care lucrează cu un scenarist.
  • Pupăceşti şi fii pupăcit (cu acordul părţilor, da?!), fiindcă orice om are dreptul la o pupăceală aşa cum trebuie în nopţile lungi de iarnă şi nu numai. Sau drăgăleşti un copilaş, dacă-l ai, în loc de sau pe lângă pupăceala iniţială.
  • Schimbi impresii despre oameni şi viaţă sau bei o bere, în funcţie de stereotipuri de gen şi preferinţe, cu prietenele/prietenii, fiindcă orice om are dreptul la o bârfă bună cu oamenii lui, ascunsă sub alte denumiri.
  • Ciocolată, îngheţată sau orice dulce şi sărat bun, chiar şi fructe dacă sunt din categoria zmeură-căpşuni-cireşe, sau ceva deosebit pentru papilele gustative, fiindcă orice om trebuie să îşi răsfeţe şi simţul gustului, mai ales în zilele în care i s-au anesteziat alte simţuri şi simţăminte.
  • Uzi flori, ştergi praf, reorganizezi dulapuri, pui lenjerie nouă pe pat, fiindcă orice om e alt om când lucrurile-s în ordine şi curate, nu?
  • Faci un plan pe ziua de mâine fiindcă orice om e mai liniştit dacă are un plan de atac cu monştrii care i-au nefericit ziua de azi, ca să câştige bătăliile de mâine.
  • Dansezi sau faci o plimbare sau te duci la sală, fiindcă orice picioare de om merită şi trebuie să fie mişcate pentru a îmbujora obrajii, elimina energii negative şi produce endorfine.

 

Faţa nevăzută a lucrurilor

Cele mai bune articole pe care le-am citit vreodată despre cât de problematică e abordarea cazurilor de viol şi cât de lung e drumul de la momentul în care persoana care supravieţuieşte unui astfel de abuz are curajul să facă o plângere şi momentul în care omul  care a abuzat-o pe această fiinţă e liber. Omul acesta care violează alţi oameni trebuie pedepsit oricare ar fi motivele care l-au adus în stadiul în care decide să facă acest lucru. Da, omul, nu monstru, ci om, e un om la fel ca şi persoana pe care a abuzat-o şi nu trebuie să îi scuzăm acţiunile prin astfel de referinţe care-l fac să pară un soi de fiinţă de tipul “neom”, la fel cum nu ar trebui să ne referim la viol ca la un subiect de banc, de exemplu, fiindcă îl transformăm, prin discurs, în ceva derizoriu, uşor exagerat, cu personaje ireale, din basme cu un monstru. E real, totul, sunt oameni, sigur că au existat motive, aşa inumane cum par ele, motivele au existat, iar fapta a avut loc. Iar pedepsirea acestui om e responsabilitatea statului şi a societăţii, în cele din urmă, în care are loc. Da, omul trebuie pedepsit, nu trebuie scuzat, direct sau indirect, pentru că e om… la fel ca şi persoana care a supravieţuit abuzului său. Da?! Pedeapsa nu trebuie să vizeze persoana care supravieţuieşte (exclud cazurile în care după ce s-a verificat, fără a învinovăţi “victima” iniţial, şi s-a concluzionat că acuzaţia a fost falsă).

Nu fac rezumatul articolelor pentru că sunt prea bune, mult prea bune, ca scriitură şi reportaj, cât şi prea reale şi dureroase şi necesare. Sunt despre un sistem care e, din cunoştinţele mele, cam general valabil ca mod de gândire şi de lucru în ceea ce priveşte abordarea abuzurilor sexuale de către poliţie; despre învinovăţirea victimelor; despre lipsa de resurse şi de interes într-un segment criminal care e greu de digerat şi de disecat şi de înţeles mai ales dacă Poliţia este, la fel ca şi statul, masculinizată, patriarhală şi misogină- nu de tot, desigur, dar (de)mult; despre dedicaţia unora şi felul în care ea dovedeşte adesea că sistemul e lacunar şi, indirect, ajută oamenii criminali, nu oamenii abuzaţi; despre cât de umilitor e pentru persoanele care supravieţuiesc să fie abuzate şi de acest sistem, cu neîncrederea lui, cu ignoranţa lui, cu misoginismul lui. Poate şi pentru că primii sunt adesea bărbaţi, iar cei din urmă sunt adesea femei şi copii. Ce moştenire îngrozitoare a unor sisteme cu relaţii de putere inegale între femei şi bărbaţi. Tot despre asta e vorba, chiar dacă votăm cu toţii/toatele în multe ţări ale lumii.

Aveţi răbdare, ambele articole sunt lungi, dar merită să fie citite mai mult decât multe cărţi care sunt în topuri de vânzări. Sunt recente şi reale şi arată că şi în presă mai există oameni care nu văd violul doar ca pe un subiect care face rating în mod patologic (dacă implică persoane publice sau dacă e ceva îngrozitor), ci ca pe o realitate de zi cu zi, care nu se finalizează odată cu terminarea abuzului propriu-zis, ci continuă, în ciuda exemplelor de bune practici, care există, cu complicitatea, uneori, a poliţiei sau a altor instituţii ale statului care încă refuză să recunoască dimensiunea acestei probleme sau o minimizează intenţionat fiindcă ar deschide mult prea multe alte cutiuţe cu probleme. Violul poate fi, până la urmă, şi o metaforă ce încapsulează multe dintre abuzurile şi inegalităţile pe care feminismul şi nu numai, chiar bunul simţ, le-a scos din sfera privatului..

An unbelievable story of rape-  T. Christian Miller, ProPublica and Ken Armstrong, The Marshall Project

To catch a rapist- Kathy Dobie

„Eşti frumoasă!”

Notă: postare cu zahăr.

Mie nu mi-a spus nimeni niciodată că-s frumoasă de-atâtea ori cât am auzit acest lucru în anul ce-a trecut. Şi nu în sensul ăla de frumuseţe de Cosmopolitan sau mai-ştiu-eu-ce astfel de reviste (oricum nu deţin unelte de machiaj, deci, n-ar avea cum), ci în sensul ăla de “eşti frumoasă= eşti soarele de pe cer şi-mi place să gravitez în jurul tău şi mi’ drag de tine de nu mai pot”. Şi dacă eşti obişnuită să nu te crezi nu-ştiu-ce cosânzeană, să auzi şi să vezi pe cineva că se topeşte după tine şi că-ţi mai şi zice că eşti frumoasă fiindcă ştie că ţie nu-ţi place de tine şi-ar vrea să nu-ţi baţi capul cu asta, apăi, cineva-ul ăla e de ţinut aproape şi de strâns seara la culcare în braţe.

Şi mie mi’ drag de el, pfff, n-am cuvinte. Şi el e fain şi frumos, pe bune, chiar e. Dar, dacă mi-l scoteai acum câţiva ani în cale, n-aş fi ţinut neapărat să dansez cu el dintre toţi bărbaţii de la o nuntă. Nu cred că era prea plin de el atunci, dar cred că nu avea înţelepciunea şi umilinţa care te face să realizezi că uneori lucrurile nu depind de tine oricât de mult ai vrea. Ştiu sigur că nici el n-ar fi dansat cu mine. Nu cred că aş fi fost “genul” lui, mai nearanjată aşa, poate cu prea multe dume despre ce-i corect gramatical (jur c-am fost/sunt o tocilară cool!). Asta ne-a şi zis, de fapt, o prietenă comună, atunci: că nu s-ar fi gândit c-am avea ce împărţi. Că nu suntem unul genul celuilalt. Lui, cică i-a plăcut că mă distram cu gura până la urechi, fără să-mi pese de multe şi fără tocuri înalte (aşa mi-a zis, serios!). Mie mi-a plăcut că zâmbea mult după după câteva pahare şi dansa de mama focului. Evident, la suprafaţă, acum câţiva ani, când eram mai tineri, suntem amândoi siguri că nu ne-ar fi fost drag unul de celălalt. Ce bine că nu ne-am întâlnit atunci! Fiindcă am fi fost prea tembeli şi prea concentraţi pe ceea ce vrem să facem şi am fi văzut doar suprafaţa aia. Uneori zicem că viaţa noastră ar fi fost diferită, poate mai uşoară, acum, dacă ne întâlneam mai demult. Nu sunt aşa sigură. Chiar de e mai greu acum, eu cred că noi ne-am întâlnit la momentul potrivit, când am încetat să alergăm după ce e de făcut şi upă văzut oameni mai mult la suprafaţă şi ne-am creat sau dedicat timpul şi eforturile necesare să cunoaştem un om până-n adâncurile lui cele mai adânci. Nu-i lucru uşor şi uneori nu-i nici plăcut. Nu mi-a zis că-s frumoasă la început. Nu i-am zis că mi’ drag de el de nu mai pot în primele luni. Nici nu cred că ne-am iubit de-adevăratelea până când a trecut ceva timp din relaţia noastră, era şi greu la distanţă aşa, dar oricum. Ce e, însă, minunat, e că parcă la fiecare revedere ne mai îndrăgosteam odată, mai rău ca data trecută. Iar acum, jur că în fiecare seară când ne vedem după o zi întreagă, parcă se-ntâmplă iar şi iar şi iar. Aşa sper să fie întotdeauna, constant şi fără efort, să ne îndrăgostim din nou, mai tare, de fiecare dată când ne vedem. Fiindcă asta-nseamnă că pe măsură ce am tot mers înspre adâncul celuilalt am îndrăgit tot mai mult ce-am găsit acolo, am rezonat tot mai mult, a fost tot mai bine şi pe-aceeaşi lungime de undă, pe-acelaşi val.

Eu zic acum că noi avem cele mai faine poze de pe lumea asta, împreună suntem frumoşi, pe bune, mie-mi place de mine, iar lui îi place de el dacă e o poză în care suntem amândoi. Desigur că facem poze şi singuri sau cu alţi oameni, că sunt poze faine şi aşa mai departe. Dar noi, noi suntem într-adevăr mai frumoşi când suntem împreună. Cred că se ia de la unul la altul. Pozele alea în care suntem împreună, mai ales selfie-urile la care lucrăm împreună, unul ţine telefonul, unul apasă butonul, fără selfie-stick, fără trucuri, cu muncă sunt minunate. De fapt, aşa ies pozele cele mai faine şi poveştile cele mai reale. Unele selfie-uri sunt făcute după  ce ne-am ciondănit că el a trebuit să dea cu aspiratorul înainte să plece la lucru sau eu a trebuit să fac de mâncare după ce am ajuns acasă de la muncă. Oameni suntem. Sunt, însă, faine, fiindcă înainte şi după ciondăneală, el mai degrabă n-ar dormi decât să mă lase să mă mai obosesc şi cu făcut curat, iar eu i-aş da şi ultima firimitură de pâine din farfurie.

noi doi