The Italian Job, partea… de sud

Eu am mai fost în Italia de două ori. Odată de începutul lui 2015, cu gagiul, pe ruta Torino-Milano-Genova. Şi-odată prin octombrie, la Siena, cu lucru’, şi mi-am deschis apetitul ce deja zăcea în mine, pentru Toscana. Oricum, de la prima întâlnire cu Italia, am decis că ea trebe străbătută şi cunoscută şi gustată detaliat, zonă după zonă. Aşa că atunci când am găsit nişte bilete de avion din categoria numită de mine “plezneală” (adică un zbor de la Timisoara înspre Bari costa cam cât un drum cu taxi din centru până la aeroport), n-am ezitat şi-am cumpărat două bilete dus-întors, deşi era o perioadă în care-mi venea să cumpăr doar “dus”. De aici ştiţi că-mi place să umblu de numa numa şi că găsesc ceva, un ceva, în orice loc în care calc, am părţi din mine lăsate peste tot pe unde-am fost şi-am luat câte puţin de peste tot.

Eu, personal, cu mers de accelerat (aţi prins gluma, nu?!), am aflat de Puglia dintr-un articol de ziar care zicea că restaurantul ăsta e printre cele mai interesante zece din lume ca locaţie… el fiind situat în Polignano a Mare, în Puglia, adică aproape în tocul cizmei italiene. Bârfă mică: o tipă care povestea cu nişte cunoscuţi în zona restaurantului zicea că tre să îţi vinzi un organ ca să mănânci acolo. N-aş putea să ştiu fiindcă nu e deschis la sfârşitul lui februarie.

În fine, de la prieteni care zburau la Bari, vedeam poze faine… dar nu din Bari, ci din regiunea Puglia. Însă, plezneala la zboruri e pentru Bari, deci, zici că mergi la Bari. Aşadar, cumpărat bilete de avion, extra-sezon că ştim noi cum e cu Italia turistică şi umflată la preţ, aruncat un ochi pe hartă, Monopoli stătea cel mai bine ca localizare în centrul regiunii pe care vroiam să o vizităm complet că deja făcusem nişte teme de turist informat (eu, că jumătatea ailaltă a noastră are încredere în mine), la 5 minute cu trenul de Polignano a Mare pe care-l stiu… aproape toţi. Aşa că am aterizat, am luat trenul din aeroport în Bari Centrale (10 euro dus-întors, de persoană), din Bari Centrale în Monopoli (6 euro dus-întors, de persoană), am ajuns la B&B-ul nostru şi-a început aventura. În zonă sunt foarte la modă cazările de tip Bed&Breakfast, în clădirile vechi, renovate fain. Sigur că găseam ceva mai ieftin mai la marginea oraşului, dar pentru un week-end getaway, am zis că ne putem face de cap cu cazarea. Poze din sala unde se servea micul dejun la demisol si de pe terasa de pe acoperiş mai jos.

Noi am prins ceva reducere când am rezervat, dar găsiţi mai multe informaţii aici. Proprietarii faini, vorbăreţi, foarte dispuşi să ajute, ne-au recomandat locurile cele mai bune pentru mâncat în Monopoli (şi au avut dreptate!), ne-au plimbat într-un tur scurt când am ajuns, foarte ok. Monopoli e un fost sat pescăresc şi, pe lângă faptul că e frumos cu străduţele lui micuţe, aici am mâncat bine rău, în două locuri, antipasti (“ale casei” sau “ale unchiului Ottavio”) care constau în şapte feluri de peşte şi fructe de mare gătite într-un mare fel. In ambele locuri aceste nebunii au costat 20 de euro/două persoane şi vă jur că te săturai din ele. Dar, desigur că noi am fost “boşi” şi ne-am luat în prima zi şi platou de peşte şi caracatiţă prăjită sau paste cu scoici şi peşte, ca să fie treaba treabă şi să ne convingem că nu există loc mai bun în care să mănânci PEŞTE sau orice altceva se găseşte în mare şi e comestibil. Despre pizza mai jos, nu am uitat de ea. E şi un loc cu îngheţată bună chiar în centru, artizanală, una avea gust de zahăr ars şi-a mers perfect cu un ristretto. Că tot veni vorba, când am plecat din România am vrut să beau un espresso şi am fost întrebată: lung sau scurt, în cană mare sau în cană mică? Şi n-am ştiut ce să răspund, jur… espresso e espresso… în Italia e clar… şi e şi mai bun de o mie de ori, ok?!. Ne-am dat şi cu nişte prosecco în seara aia, ca să ne punem capac după o zi de călătorie.

Italian fish

Asta era vineri după-amiază, că noi nu pierdem vremea, am aterizat si-am inceput aventura, n-am dormit sau ce-or face oamenii in concedii, chiar si scurte. Iar sâmbătă dimineaţa, fără să mai plănuim, am mers în gară şi am luat trenul următor spre unul din locurile pe care vroiam să le vedem în zonă. S-a nimerit Ostuni. 20 de minute, 6 euro dus-intors, de persoana. Aici am luat un autobus spre orăşel, din gară, care, ca norocu’ a plecat chiar la 5 minute după ce am ajuns noi că altfel cine ştie câte ore mai aşteptam… oamenii ăştia au orare foaaaarte relaxate de lucru sau inexistente în ceea ce priveşte transportul în comun în week-end. În aceeaşi zi am mai aşteptat o oră un autobuz, în Ostuni, care ar fi trebuit să ne ducă în Cisternini, de unde am fi putut ajunge în Alberobello… care era unul dintre locurile vizate de noi. Acel autobuz n-a mai venit. În fine, asta era pe la prânz, iar noi dimineaţa, după o excursie de vreo jumătate de oră cu trenul prin câmpuri de măslini şi vreo 10 minute cu autobuzul, am ajuns în Ostuni, care e un orăşel alb pe-un deal, la vreo câţiva kilometri de mare. E de prisos să mai descriu, aceleaşi străduţe albe, case faine, ghivece cu flori, haine atârnate la uscat, o cafenea drăguţă, unde desigur s-a servit un espresso şi s-a mâncat niţel.

Am aşteptat autobuzul de întoarcere în gară vreo oră, central, pe o banca, la soare, am urcat în tren şi-am zis că doar nu facem pauză de plimbare după-amiaza, ci ar fi cazul de-o nouă aventură. Aşa că am ajuns în Polignano a Mare in jumatate de ora. Nu-i vorbă, sunt aici nişte peisaje de vis, nu vezi oriunde un oraş care aproape cade în mare. Se vede investiţia în turism, de asemenea, dar pi shientru, cum s-ar zice, adică în centrul vechi atârnat, practic, pe stânci deasupra mării, e tot aşa, cu străduţe mici şi albe, ca-n Monopoli, ca-n Ostuni. Dar parcă mai multă agitaţie, iar nouă ne-a plăcut calmul din celelalte două, fiind extra-sezon. În Polignano am mâncat nişte înghe bună şi-am făcut nişte poze faine rău.

Dar, ne-am întors în Monopoli pentru cină. Concluzia zilei a fost, însă, că dacă eşti leneş şi mergi în sudul Italiei la Polignano, că de-ăla ai auzit, atunci pierzi. E de văzut tot pe-acolo. În seara aia am mâncat tot în Monopoli, dar alt loc, pizza şi un platou de brânzeturi lângă un vin roşu, din zonă. La noi un platou de brânzeturi e 25 de ron şi nu e mare lucru pe-acolo. La ei e 10 euro, adică vreo 45 de ron şi ne-am lins pe bot de bun ce-a fost şi-am şi stat lângă platoul ăla şi lângă vin la poveşti vreo oră. Pizza a fost italiană. E simplu şi e bun. Şi fiindcă ne propuseserăm deja ca Bari să-l lăsăm pe altădată, am zis că ziua ce-o mai aveam în week-end-ul nostru să fie dedicată încercării de a ajunge în Alberobello sau măcar în zona cu pricina, pentru a vedea vestitele căsuţe trulli. La sugestia unei doamne de la o agenţie ne-am pornit într-o duminică spre Cisternino. Ea ne-a spus că din gară trebuie să facem o plimbare până în sătuc. Lejer. Ne şi entuziasmaserăm fiindcă proprietarii B&B-ului ne spuseseră că e micuţ, dar fain şi cu multe chestii bune de mâncat. Până acum deja v-aţi dat seama că la noi asta e important. Ajunşi în gară, ne-am pornit. După vreo doi kilometri am aflat de la o staţie de benzină că sunt 12 kilometri din gară spre orăşel. Ne-am întors în gară. Dar era duminică. Aşa că am petrecut mult timp într-o gară goală în sudul Italiei. E o experienţă bună pentru a observa lucruri între doi oameni. Nu m-am supărat prea tare pentru faza cu gara. Ne-a mai şi calmat, prea eram doi turişti pe baterii. Nu m-a deranjat fiindcă am avut sentimentul ăla fain că oamenii se bucură de mâncare şi de timpul lor. În mod clar, pentru workoholismul cu care suntem atât de obişnuiţi şi pe care îl ridicăm în mod constant pe-un piedestal, poate fi enervant să vezi că oamenii ăştia au pauză de prânz. Dar la trattoria unde am mâncat în prima zi a venit să mănânce un localnic de 104 ani împreună cu ginerele lui. Zic şi eu. Am auzit şi poveşti cu sudul periculos al Italiei, şi poveşti despre italienii leneşi din sud. Nu pot spune că am experimentat nici una, nici alta, dar nici nu contrazic pe nimeni. Am văzut, din tren, şi peisaje triste cu clădiri părăsite şi un pic mai multă sărăcie. Sudul Italiei, însă, este plin de plantaţii de măslini şi miroase a ulei de măsline şi merită vizitat. Plus, ştiu foarte bine să facă turism oamenii ăştia. Astfel că, pentru turism şi mai ales pentru simţuri, e un “musai!”.

Două ore mai târziu ne-am întors în Monopoli şi după o plimbărică un pic înfometată, ne-am oprit să… mâncăm 🙂 a fost bun la unchiul Ottavio, de mai sus. Tot cu peşte, desigur. Aşa că am lăsat după-amiaza pentru relaxare şi plimbări şi îngheţată italiană şi espresso… şi nişte somn.

Călătoria înapoi spre casă a început cu un espresso în gară care a fost, desigur, mai bun ca orice espresso din România 🙂 Şi-am mai avut bani de-un ulei de măsline cu ierburi în el pe care l-am şi utilizat seara la o salată. Mie mi s-a părut decent totalul cheltuit, mai ales că nu am făcut economii, dar nici n-am cheltuit fără bun simţ, doar că ne-am simţit bine. În plus, aveam nevoie de toate astea ca de aer, atât separat, cât şi împreună.

DSC_0180

Şi-am ajuns acasă, unde ne aşteptau facturi în cutia poştală, “întreţinerea” la avizier şi Inboxul plin, iar afară ploua. Dar, cu poftă să plănuim următoarea aventură italiană. Poate revizităm ideea Siciliei sau poate revenim în Puglia să terminăm ce-am început sau poate mergem la Roma sau poate facem ce trebuie făcut cu Toscana. Ciao a tutti!

Reclame

Un gând despre &8222;The Italian Job, partea… de sud&8221;

  1. Pingback: „Wanderlust” sau cum să consumi călătorii | andra stan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s