… era o femeie de serviciu care ȋnvǎța femeile sǎ alǎpteze

Pentru a ne da seama ce norocoase suntem cǎ mǎmicim ȋntr-o erǎ a informației (știu, e și ceva nenoroc acolo, mai ales cǎ orice informație are și o contra-informație!) o sǎ redau aici cȃt pot de asemǎnǎtor cu realitatea, o conversație:

Ea: Și, cum dormiți noaptea? (ȋntrebare clasicǎ)

Eu: Așa și-așa. Nu suntem prieteni cu somnul nici noaptea, nici ziua, dar dormim trei reprize de cȃte doua-trei ore fiecare, ȋntre alǎptǎri. E ȋn regulǎ, deocamdatǎ, zic eu, pentru un copil alǎptat.

Ea: Ah, alǎptați? E bine. Dar cresc si cu lapte praf.

Eu: Da, sigur, cresc. N-am un plan pentru dupǎ șase luni, un an sper, ȋn funcție de copil, ce vrea sau de cum o sǎ meargǎ diversificarea, dar pȃnǎ atunci, la șase luni, da, exclusiv și la cerere.

Ea: Am alǎptat și eu vreo douǎ sǎptǎmȃni, cu chiu cu vai. Cȃnd am nǎscut eu (n.r. anii ’90), la spital era o femeie de serviciu care ȋnvǎța femeile sǎ alǎpteze. Ea m-a ajutat și la spital, pȃnǎ mi-a „venit” laptele (n.r. laptele nu „vine” de niciunde, e deja acolo și se numește colostru, chiar și ȋn cazul operațiilor de cezarianǎ; foarte rar NU E lapte). Am primit și eu de la cineva din salon numǎrul ei și am sunat-o și cȃnd am ajuns acasǎ fiindcǎ dupǎ vreo douǎ zile, copilul plȃngea ȋntr-una și tot vroia sǎ sugǎ, dar nu mai avea ce. Mi-a spus cǎ sigur nu se saturǎ, sǎ ȋncep sǎ ȋi dau lapte praf cǎ ȋi e foame. Și cam acolo s-a terminat alǎptarea pentru mine.

Eu (cu voce tare): Ȋmi pare rǎu.

Tot eu (ȋn mintea mea): Ce bine cǎ am fost la workshop de alǎptare ȋnainte sǎ nasc și cǎ existǎ sfȃntul Internet și bloguri precum „Alǎpteazǎ”, iar eu am știut cǎ la o sǎptǎmȃnǎ avem puseu de creștere și cǎ se „trece” de la colostru la laptele propriu-zis și cǎ va fi crimǎ și pedeapsǎ, dar copilul se saturǎ chiar dacǎ nu pare și trebuie pus la sȃn non-stop, ceea ce am și fǎcut și-apoi a fost lin totul… pȃnǎ la urmǎtorul puseu, de care iar am știut cǎ existǎ și l-am identificat, așa cum am identificat și un ȋnceput de furia laptelui și am tratat-o sau un canal ȋnfundat și le-am tratat corespunzǎtor și rapid.

Tot eu (tot ȋn mintea mea): Oare unde erau medicii, asistentele și/sau consultanții ȋn alǎptare ȋn povestea asta ȋn anii ’90? Primele douǎ categorii sigur erau și ele acolo, ȋn spital. Oare unde sunt acum, ȋn poveștile de-acum? Oare ce sfaturi dau? Eu am primit atȃt ȋncurajǎri, cȃt și piedici ȋn spital, ȋn ceea ce privește alǎptarea. O vecinǎ de-a mea mi-a mǎrturisit cǎ abia al doilea copil, nǎscut acum doi ani, a fost alǎptat, la sfaturile unei „tanti” din zonǎ pe care o știa. La primul, acum 15 ani, a dat doar lapte praf, cǎ „așa se fǎcea”. E dificil sǎ alǎptezi, din multe puncte de vedere. Dar e bine sǎ ai opțiunea asta, ȋn mod real, oricȃt de ciudat ar pǎrea. O fi alǎptarea „naturalǎ”, dar alǎptatul „ȋți vine” natural, fǎrǎ dureri fizice sau psihice, dar dupǎ ce știi ce faci, adicǎ dupǎ ce te-ai informat legat de asta. Dacǎ vrei sǎ alǎptezi. Pentru cǎ nu e musai sǎ alǎptezi, chiar dacǎ ȋn opinia mea e cel mai bun lucru pentru un start bun ȋn viațǎ al copilului, din punctul de vedere al dezvoltǎrii și sǎnǎtǎții de toate felurile. Dar, da, existǎ alternative, bune, rele, cum or fi, fiecare isi asuma alegerile și ar trebui sǎ nu existe radicalism și criticǎ de dragul criticii ȋndreptatǎ ȋntr-o direcție sau ȋn cealaltǎ, ȋntre cine alǎpteazǎ și cine nu. Pǎrerea mea.

Reclame

Cancer la sân, mirese copil şi educaţie

A început luna octombrie. Prin “Vest” e “Breast Cancer Awareness Month”, adică, mai pe şleau, luna în care ar fi bine să conştientizăm că în ceea ce priveşte sânii, nu e suficient să fim atenţi/atente la mărimea lor, ci e necesar să fim atenţi/atente la potenţialul lor de a dezvolta cancer. Dincolo de criticile pe care le mai primesc astfel de iniţiative devenite tradiţii prin unele locuri, eu cred că o lună în care să vedem pe toate gardurile (online) informaţii despre depistarea şi tratarea cancerului la sân, cât şi despre existenţa lui în vieţile multora dintre noi, nu e un lucru rău. Să nu uităm că până nu demult aveam tendinţa să ascundem această problemă sub covor, sub pat sau după perdea (mai ales problemele definite (ne)drept ale femeilor). Dincolo de faptul că, poate, vă puneţi o fundiţă roz în piept, poate vă convingeţi sau convingeţi pe cineva să meargă la un control pentru detectarea cancerului la sân.

breast-cancer-awareness-pink-ribbons-conceptual-tree-eps-file-vector-organized-layers-easy-editing-33609239

Mi s-a părut o coincidenţa de bun augur pentru a atrage atenţia unei alte problem faptul că exact la începutul lunii octombrie am văzut o altă campanie online despre o altă problemă pe care nu doar o genizăm şi-o “alocăm” arbitrar femeilor, ci şi unor ALTE culturi. Căsătoria copiilor. Pe la noi asociată cu etnia romă, dar foarte răspândită în multe state ale lumii. E o tradiţie ce afectează în număr covârşitor fetele tinere şi conform statisticilor UNICEF cam 15 milioane de fete ajung anual să se căsătorească înainte de vârsta de 15 ani. Dincolo de dezbaterile dintre drepturi culturale versus drepturile copiilor în care, în ceea ce priveşte această chestiune, mă alătur taberei “drepturile copiilor”, vă întreb: voi ce făceaţi la 15 ani? Eu sunt pentru drepturile copiilor, drepturile fetelor… la educaţie, la alegerea partenerului de viaţă, la cunoaşterea opţiunilor lor, la protecţie împotriva abuzurilor sexuale corelate cu căsătoriile premature, la tot ceea ce poate aduce un zâmbet sincer pe feţele unor fete de 15 ani din toată lumea, fiindcă eu, la 15 ani:

  • am început şi-am terminat primul an de liceu
  • m-am hotărât să las deoparte visul de a mă face ghid de turism fiindcă Geografia n-a mai fost atât de faină la liceu
  • am tzucat un coleg la o petrecere de sfârşit de an şcolar (sau a fost la 16 ani, nu mai ştiu sigur)
  • am fost în primele mele tabere, la mare şi la munte. La munte am colectat deşeuri de pe un traseu montan. Au fost şi ultimele tabere, nu mai ştiu de ce
  • am luat un doi la a doua oră de limba română din clasa a IX-a, deşi ulterior am luat doar 10, cred, pe tot parcursul liceului, şi-am şi mers la olimpiadă la română vreo câţiva ani. Profa a crezut că mi-a scris altcineva tema
  • mă gândeam că o să mă căsătoresc la 25 de ani şi o să am doi copii până la 30 de ani. Nu prea concepeam ce va să vină după 30 de ani. Nici nu s-au întâmplat aceste lucruri, da’ nici rău nu a fost.
  • şi altele 🙂

E actual subiectul mireselor copil, dezbaterile din jurul lui, de asemenea. Va mai fi de actualitate. Mai ales acum când criza europeană a refugiaţilor ne-a arătat că multiculturalismul şi inter-culturalitatea sunt în criză şi par să nu supravieţuiască.

Nu uitaţi să le spuneţi fiicelor voastre până la 15 ani că există cancer la sân, cancer de col uterin, cancer ovarian, să le deconstruiţi miturile despre berze şi “joaca de-a mama şi de-a tata”. Educaţia sexuală salvează vieţi, pe bune! La fel şi informarea şi conştientizarea cu privire la aceste tipuri de cancer. La fel şi educaţia. (punct) În privinţa cancerului la sân trebuie să ne educăm, pur şi simplu. În privinţa mireselor copil trebuie să ne educăm referitor la culturi şi diferenţe, iar apoi să combatem eficient nedreptatea care li se face când devin mirese cât sunt încă fetiţe, susţinând în paralel dreptul lor a educaţie, la dezvoltare personală şi profesională, de la fetiţe la femei tinere.

‪#mylifeat15 #endchildmarriage
http://www.girlsnotbrides.org/about-child-marriage/

Photo credit: http://www.dreamstime.com/