Faţa nevăzută a lucrurilor

Cele mai bune articole pe care le-am citit vreodată despre cât de problematică e abordarea cazurilor de viol şi cât de lung e drumul de la momentul în care persoana care supravieţuieşte unui astfel de abuz are curajul să facă o plângere şi momentul în care omul  care a abuzat-o pe această fiinţă e liber. Omul acesta care violează alţi oameni trebuie pedepsit oricare ar fi motivele care l-au adus în stadiul în care decide să facă acest lucru. Da, omul, nu monstru, ci om, e un om la fel ca şi persoana pe care a abuzat-o şi nu trebuie să îi scuzăm acţiunile prin astfel de referinţe care-l fac să pară un soi de fiinţă de tipul “neom”, la fel cum nu ar trebui să ne referim la viol ca la un subiect de banc, de exemplu, fiindcă îl transformăm, prin discurs, în ceva derizoriu, uşor exagerat, cu personaje ireale, din basme cu un monstru. E real, totul, sunt oameni, sigur că au existat motive, aşa inumane cum par ele, motivele au existat, iar fapta a avut loc. Iar pedepsirea acestui om e responsabilitatea statului şi a societăţii, în cele din urmă, în care are loc. Da, omul trebuie pedepsit, nu trebuie scuzat, direct sau indirect, pentru că e om… la fel ca şi persoana care a supravieţuit abuzului său. Da?! Pedeapsa nu trebuie să vizeze persoana care supravieţuieşte (exclud cazurile în care după ce s-a verificat, fără a învinovăţi “victima” iniţial, şi s-a concluzionat că acuzaţia a fost falsă).

Nu fac rezumatul articolelor pentru că sunt prea bune, mult prea bune, ca scriitură şi reportaj, cât şi prea reale şi dureroase şi necesare. Sunt despre un sistem care e, din cunoştinţele mele, cam general valabil ca mod de gândire şi de lucru în ceea ce priveşte abordarea abuzurilor sexuale de către poliţie; despre învinovăţirea victimelor; despre lipsa de resurse şi de interes într-un segment criminal care e greu de digerat şi de disecat şi de înţeles mai ales dacă Poliţia este, la fel ca şi statul, masculinizată, patriarhală şi misogină- nu de tot, desigur, dar (de)mult; despre dedicaţia unora şi felul în care ea dovedeşte adesea că sistemul e lacunar şi, indirect, ajută oamenii criminali, nu oamenii abuzaţi; despre cât de umilitor e pentru persoanele care supravieţuiesc să fie abuzate şi de acest sistem, cu neîncrederea lui, cu ignoranţa lui, cu misoginismul lui. Poate şi pentru că primii sunt adesea bărbaţi, iar cei din urmă sunt adesea femei şi copii. Ce moştenire îngrozitoare a unor sisteme cu relaţii de putere inegale între femei şi bărbaţi. Tot despre asta e vorba, chiar dacă votăm cu toţii/toatele în multe ţări ale lumii.

Aveţi răbdare, ambele articole sunt lungi, dar merită să fie citite mai mult decât multe cărţi care sunt în topuri de vânzări. Sunt recente şi reale şi arată că şi în presă mai există oameni care nu văd violul doar ca pe un subiect care face rating în mod patologic (dacă implică persoane publice sau dacă e ceva îngrozitor), ci ca pe o realitate de zi cu zi, care nu se finalizează odată cu terminarea abuzului propriu-zis, ci continuă, în ciuda exemplelor de bune practici, care există, cu complicitatea, uneori, a poliţiei sau a altor instituţii ale statului care încă refuză să recunoască dimensiunea acestei probleme sau o minimizează intenţionat fiindcă ar deschide mult prea multe alte cutiuţe cu probleme. Violul poate fi, până la urmă, şi o metaforă ce încapsulează multe dintre abuzurile şi inegalităţile pe care feminismul şi nu numai, chiar bunul simţ, le-a scos din sfera privatului..

An unbelievable story of rape-  T. Christian Miller, ProPublica and Ken Armstrong, The Marshall Project

To catch a rapist- Kathy Dobie

Reclame

De la hăinuţe roz la victime ale violenţei împotriva femeilor e cale… scurtă şi educată (!)

Momentul ăla când îţi dai seama că în aceeaşi săptămână omenirea are la îndemână poze cu Pluto (poze, nu glumă!) şi le primeşte servite de NASA pe Instagram înainte de orice alt mod de comunicare, iar în Vaslui se face un grup de Facebook de susţinere a şapte băieţi care au violat o fată până au lăsat-o inconştientă… e un moment cu gust dulce-amar. Ce mult evoluează şi involuează omenirea în acelaşi timp prin reţelele sociale!

Violenţa împotriva femeilor e ceva ce mă ridică de pe scaun şi am făcut cât s-a putut pentru a contribui la informare şi combatere în ceea ce priveşte această problemă, a noastră, a tuturor. Îmi vin acum în minte, nu ştiu exact de ce, toate campaniile alea stupide care te învaţă că nu trebuie să dai palme, ci să dai cadouri… ştiţi voi, de Ziua Internaţională a Combaterii Violenţei Împotriva Femeilor. Şi-n Vaslui se faceau… ştiu asta din vremea când urmăream cu ochi de cercetător tot ce mişca România, “Europa” sau lumea în direcţia asta. Şi mi se ridica sângele în cap când vedeam că noi nu înţelegem faptul că educaţia fetelor şi băieţilor se face în sensul deconstruirii rolurilor genizate care corelează masculinul-femininul cu puternic- fragilă şi, ulterior, abuzator-abuzată. Nu înţelegem nici că ideea de cuplu, de orice fel (mă refer aici la orientare politică, statut economic, origini etnico-culturale, poziţie socială, religie sau orientare sexuală), nu îşi rezolvă problemele, cauzate adesea de presiunile puse pe relaţia dintre doi oameni de cele din paranteza anterioară, prin daruri în loc de violenţă. Comunicarea şi respectful faţă de celălalt nu se cumpără, nici nu se snopeşte în bătaie. E la fel ca în orice altă relaţie, până la urmă, nu (de exemplu, părinţi-copii, angajator-angajat, etc)? Mai sunt şi campaniile acelea jenante în care de 8 Martie se discută în lung şi-n lat despre cum femeia e celula de bază a familiei, floarea societăţii, etc… Ce fain ar fi dacă am mai da-o jos pe această femeie unică ce pune în ceaţă particularităţile tuturor femeilor, fragilă ca o floare şi importantă pentru societate fiindca o reproduce, la propriu (şi la figurat, de exemplu, prin vestimentaţie, dar despre simbolistica asta, altădată). Dacă am da-o jos de pe piedestalul ăla fals, am discuta despre inegalităţi şi presiuni sociale, economice, politice, culturale între femei şi bărbaţi, despre modul în care educăm rozul să fie fragil, iar albastrul să fie dur, rozul să fie îngăduitor şi pacifist (până şi teoriile păcii (!fără glumă) cladesc strategii pe acest stereotip), iar albastrul să fie războinic, rozul să crească acasă copii, iar albastrul să muncească şi să întreţină familia, etc. Că tot veni vorba, ce-are roşul şi verdele, dom’le?! Eu le-aş face culori universale pentru copii şi oameni mari, sincer. Dar suntem educaţi în roz şi albastru. Eu aş arunca rozul fetiţelor şi albastrul baieţilor la gunoi, serios! I-aş pune şi floricele gunoiului, ca să nu se supere nimeni şi ca să vadă lumea că se poate şi altfel, dacă se poate gunoi cu floricele, se poate orice.

Am deviat. Eu nu prea sunt „adepta” descrierilor experienţelor persoanelor abuzate în public, tind să devina un spectacol grotesc, pathologic, gratuit. Dar, încerc să înţeleg, pe de altă parte, că e necesar într-o societate în care se pare ca nu cunoaştem de-adevăratelea cam ce înseamnă un viol, să fim educaţi şi în acest mod, prin şoc. Iar “violul din Vaslui”, care a fost luat în considerare, inclusive legal vorbind, ca o faptă ce trebuie pedepsită, doar după ce s-a transformat în spectacol public, a arătat exact ceea ce suntem, ca societate în raport cu o astfel de experienţă. Acum, după ce a trecut, într-un fel, valul de opinii aruncate în dreapta şi-n stânga, de oameni care şi-au construit capital social sau ziare care şi-au construit capital de cititori, n-ar fi rău să ne uităm puţin în urmă.

E un punct în fiecare campanie de susţinere a victimelor abuzurilor sexuale, un punct de care, dacă treci, nu mai vorbeşti despre experienţa unui om, a unei femei, ci începi să materializezi această experienţă în rating, venituri; să o politizezi pentru a trage graniţe între bine şi rău, ce-o mai fi însemnând şi aia; să găseşti o „utilitate” publică unui viol, înspre o politică publică de combatere sau într-un motiv de bălăcăreală politică a partidelor de opoziţie; să o universalizezi şi esenţializezi ca experienţă pe care toate femeile, sau acea femeie universală, o au aproape întodeauna deja în „natura” lor de potenţiale victime; să o generalizezi ca fiind rezultatul unui balaur cu 7 capete care pare din filmele de groază şi care, desigur, e o excepţie, nu exista „la noi”, ci doar în acel pol al abuzurilor sexuale din România, care e orientalul Vaslui, sărac, needucat. Ca informare, în România are loc un viol la interval de câteva ore şi nu doar în Vaslui, iar în hoteluri de 7 stele din lumea întreagă oameni bogaţi şi educaţi cumpără fete virgine contra unor sume enorme de bani. Sărăcia şi educaţia pot fi catalizatori ai abuzurilor sexuale, dar au efecte doar într-o societate în care relaţiile de putere dintre femei şi bărbaţi, de orice fel ar fi ele, familiale, sociale, economice, culturale, politice sunt inegale şi sunt menţinute ca atare.

Balaurul cu 7 capete care a violat o fată în Vaslui e rezultatul unei educaţii care a reprodus identitatea masculină definită prin violenţă, superioritate, putere exercitată asupra celor inferiori. Mama balaurului, care a utilizat reţele sociale pentru a reproduce stereotipica perspectivă asupra violurilor conform căreia victima “şi-a cerut-o”, trebuie să se auto-controleze pentru a nu trezi balaurul, trebuie să se auto-protejeze prin ferecarea cu lacăt a propriului sine şi-a propriului corp… ei, mama e şi ea rezultatul unei educaţii în care unicul ei scop şi rol în viaţă ca femeie devenită mamă e protejarea copilului ei, reproducerea comunităţii şi asigurarea continuităţii ei, fără a implica raţionalul, ci doar grija care îi revine natural, nu? Fata care a fost violată şi a ieşit în lume cu asta, vorbind despre ceea ce i s-a întâmplat e şi ea rezultatul unei educaţii care deconstruieşte stigmatizarea şi ruşinea cu care trebuie, pare-mi-se, să trăiască o persoană abuzată pentru a fi acceptată în continuare în comunitatea din care face parte, care deconstruieşte rozul fragil şi îl problematizează. Nu am nicio problemă cu îmbrăcarea fetiţelor sau băieţilor în roz de la naştere până la bătrâneţe, dar am o problemă mare cu ideea că cine poartă roz e mai puţin puternic şi mai puţin demn decât cine poartă albastru. Atâta timp cât vom continua să ne învăţăm copiii că locul lor în societate e “colorat” la propriu, încă de dinainte să cunoască ei culorile, balaurii cu 7 capete vor gândi că e legitim să violeze, că societatea a colorat frumos ce pot ei face şi pot face asta. Nu încape îndoială, fiecare cap al balaurului e vinovat… dar, oare, nu mai sunt şi alţii de vină? Nu ne-am putea educa oamenii mai mici, încă de prin clasele primare, în ceea ce priveşte egalitatea între fete şi băieţi, educaţia sexuală, discriminarea pe orice criterii, problema cu rolurile de gen tradiţionale, cu glumele legate de violuri (da, violul nu e subiect de glumă sau de banc!), etc? Nu de alta, dar am auzit că există manuale de economie pentru clasele primare (care cică învaţă fetele să fie gospodine şi băieţii programatori… în fine). Ar fi bine să fie educaţi în ale (con)vieţuirii juste în societatea în care trăiesc şi apoi într-ale banilor, nu?