Auzite prin oraş

Am auzit azi pe drum, pe holuri, la munca, acasă, la telefon sau prin viu grai, din greşeală sau nu, nişte treburi pe care nu le-auzi toată ziua, dom’le. Şi cred că ar trebui să dăm atenţie lucrurilor care poate trec pe lângă noi iniţial, că uite ce interesante sunt:

  • despre un divorţ rezultat din lipsa de comunicare, percepută de el, nu şi de ea, iar când el a spus că vrea să divorţeze din acest motiv ea l-a întrebat de ce nu i-a spus mai demult că vrea să discute, să vorbească, de ce nu a vorbit nici el? Cam corect, nu?
  • despre “bişniţari” (eu credeam că asta e o specie care a dispărut, cumva o asociam cu anii ’90) care vând genţi şi lenjerii de pat din sacoşe prin instituţii publice sau firme unde încă mai găseşti tantii.
  • despre iubiri de studenţie, de-alea mistuitoare, pe viaţă şi pe moarte, din care-ţi dai seama că poţi ieşi viu/vie doar după ce ai trecut de studenţie.
  • despre achiziţii de servere virtuale- ce e aia, apropos?
  • despre faptul că există o nouă variantă a “Surprize, Surprize” care se numeşte “Clipa de Fericire”.
  • despre “tinerii” din ziua de azi vor lucra prin 2030 cu program. flexibil, nu de la 9 la 5. Eu, în schimb, am auzit chiar azi de-o ofertă de job cu program flexibil. #aheadofourtimesmuch?
  • despre unii studenţi care apreciază educarea gândirii lor, nu transmiterea de informaţie în cadrul cursurilor.

Later edit:

  • despre asigurări de locuinţă obligatorii şi asigurări de locuinţă facultative, care sunt şi ele obligatorii dacă x,y,z bla bla bla, totul e obligatoriu 🙂
Reclame

Cărţi de copii pentru oameni mari

Iar prin oameni mari, înţeleg nu doar oameni maturi, ci oameni cu mintea mai degrabă largă decât îngustă, cu sufletul mare, nu limitat, la figurat, desigur. De fapt, oameni mari care păstrează un om mic în ei şi cu ei întotdeauna.

IMG_2764

Prima e o carte de colorat, super-relaxantă, super-creativă (mă simt ca-n filmele alea SF în care oamenii au alte culori şi copacii sunt albaştri), super-faină. Nu o să vă pară rău dacă o să reîncepeţi să desenaţi, vă promit! E altfel decât atunci când eram mici, atunci era o activitate, acum e o libertate. A doua e o carte despre omari şi omici, pe care nu o pot descrie decât ca “musai de citit” şi vă rog să vă determine paragraful de mai jos să îi acordaţi nişte atenţie dacă o vedeţi prin librării:

„La scurt timp dupa acea zi de joi s-a nascut si ideea luptei organizate impotriva crescutului excesiv la oameni. Era o lupta pentru salvarea parintilor, fratilor, vecinilor, dar si anlor, a copiilor. S-a creat o comunitate de pufosi, plutitori, dar mai ales de omici dornici sa-si protejeze copilaria de atacurile energetice active ale celor prea mari. Gandul ca vor fi crescuti de omari ii ingrozea pe omici. Nevoia de supravietuire a fost cea care i-a determinat sa-si puna mintile la contributie si sa incerce fel de fel de solutii pentru incetinirea sau chiar stoparea cresterii excesive a oamenilor.” #sacrestemmici

Amintiri din viitor: „Azi cred…”

Azi aleg să îmi amintesc şi să mai cred în:

-espresso băut în doi în cafenele italiene ca cea din imagine. Poza asta-mi aduce aminte de plimbat în ritm alert prin Genova în ianuarie şi de un număr infinit de espresso-uri pe care vreau să le beau în viaţa asta şi, mai ales, pe care vreau să le beau cu oameni.

Genova coffee

-puzzle-uri “rezolvate” şi faptul că dacă te joci Sudoku îţi antrenezi creierul şi poate amâni boli care te-ar face să uiţi că ai fost vreodată în genova.

-mâncare la mami, acasă, de unde se vede curtea pe geamul de la bucătărie. E un trandafir alb chiar aproape de colţul terasei, lângă fântână. Mie-mi place mai mult ăla din grădinuţă, care e alb-roz sau ăia de lângă casă, galbeni-roşiatici. Dar îl respect pe ăsta, că reuşeşte să stea înflorit mult mai mult ca ăia şi ne bucură. E perseverent, aşa. Şi statornic, ca o casă, ca şi sentimentul de acasă, că aparţii şi eşti în siguranţă.

-oameni care donează şi ajută şi sună şi scriu şi cheamă şi se-adună şi scandează şi cer şi câştigă şi discută şi donează iar şi ajută şi scriu şi cheamă şi se-adună. Oameni care fac, nu stau pe margine, actori, nu spectatori. În ei cred azi, a lor e lumea. Oameni buni, demni, faini, solidari.

-liniştea de cu zece minute înainte să sune ceasul dimineaţa, când te uiţi pe geam şi te gândeşti că mai poţi închide puţin ochii, dar eşti deja conştient/ă că a început o nouă zi.

-asamblarea de mobile de la IKEA, dar şi de şicanele stupide legate de faptul că asamblarea mobilei de la IKEA e un test al oricărei relaţii. Eu am avut doar confirmări plăcute şi de succes.

-unghii roşii şi eşarfe colorate, adunate din lume.

-încercări de creativitate când ştii că nu-i tocmai “cana ta de ceai”, da’ nici nu vrei să te laşi bătut/ă: căni adunate din lume în care poţi planta flori şi alte ierburi verzi.

-aerul rece de toama târziu, când ieşi dimineaţa afară şi inspiri prima oară. Sau cel de primăvara, pe seară, la sfârşit de aprilie, când miroase-a copaci înfloriţi.

-nasuri roşii de copii înfofoliţi iarna şi picioruşe grăsuţe care se văd sub hăinuţe de copil, vara.

-sticle de vin bun băute cu prietenii la taclale nesfârşite despre tot şi nimic, băute cu sfinţenie, ca un ritual, mai ceva ca mămăliga de la cina de seară din Moromeţii.

-Inboxul fără niciun e-mail necitit, fără niciun e-mail “cu steluţă” sau “cu steguleţ”.

-un mesaj care te face să zâmbeşti când te uiţi la telefon şi-apoi te uiţi în jur şi devii serios, să mai tii fericirea aia câteva secunde numai pentru tine.

-un “mulţumesc”… pe stradă, la muncă, acasă.

-o ciocolată găsită din greşeală în alt sertar… după ce în cel de ciocolată nu mai era nimic de găsit.

-o carte tocmai descoperită.

-o discuţie interminabilă noaptea, până la momentul când nu mai poţi să “baţi” somnul.

-entuziasmul din secunda când cumperi un bilet de călătorie, de orice fel, oriunde.

De ce şurubelniţa fostului e întotdeauna inutilă şi de proastă calitate?

Îmi povesteşte o prietenă că iubitul ei s-a dus să cumpere alte şurubelniţe când l-a rugat să o ajute cu ceva prin casă pe motiv că şurubelniţele deja existente nu erau bune de nimic. Erau şi cumpărate de fostul prieten, pe deasupra… şi se ştia asta. Mi-am adus aminte că şi mie mi-e foarte uşor să zic cât de aiurea e tot ce-a făcut vreodată vreo fostă. Bine, acum, dacă e să fim sinceri, sigur că ele-s toate nişte grămezi de aiurea în comparaţie cu mine, dar nu despre asta e vorba 🙂

set-10-surubelnite-izolate-stanley-0-62-573

Când m-am angajat la jobul de acum erau multe lucruri în aer, multe lucruri rămase în urmă, mulţi oameni necoagulaţi într-o echipă, multe iniţiative neluate de nimeni. A fost foarte greu, plecam de la lucru doar ca să ajung acasă şi să redeschid e-mail-ul de lucru. Drept e, şi domeniul era unul care luase avânt relativ recent, iar aşteptările erau mari. Oricum, primul an a fost unul de “ajuns la zi”, la ziua aia pe care mi-am imaginat-o eu ca fiind prima zi. Şi mi-am vărsat de multe ori amarul de fostul manager şi pe ce-a lăsat în aer, cu ce-a rămas în urmă, cu modul în care n-a construit o echipă, cu iniţiativele pe care nu le-a luat. Însă, adesea, n-am conştientizat diferenţele majore dintre noi, de viziune şi de abilităţi şi de putere. El era un manager crescut organic, eu eram cineva în care s-a investit cumva. N-am conştientizat nici că e uşor să îţi creezi capital prin comparaţie. Aşa îi spun eu. Recunosc, îi datorez o parte din capitalul de acum. Atât prin ceea ce n-a făcut, dar mai ales prin ceea ce am putut justifica în începuturile mele poate stângace prin faptul că nici el nu s-a omorât sau prin ceva ce eu percepeam ca fiind nefăcut, dar care, în viziunea altora era făcut… de către el. Apoi am început să nu-l mai contest, nici să-l mai amintesc, decât rar de tot. Am mai crescut şi nu mai sunt nesigură şi nici nu mai vreau să mă construiesc prin comparaţie cu alţii/altele. Mă mai compar numai cu mine, care-am fost şi care vreau să fiu. E meschin şi patetic să facem altfel. Şi e, în acelaşi timp, de înţeles. Şi încrederea se construieşte şi uneori se suplineşte cu ce se poate. Oameni suntem.

Important e să ne dăm seama că poate poate fi justificată la început cumpărarea altor şurubelniţe, dar dincolo de asta, mai departe, e important ce ştim să facem cu şurubelniţa în general, cât de bune sunt de fapt ale noastre în comparaţie cu cele dinainte şi la ce le putem utiliza şi pe acelea. De aruncat, oricât le-am arunca, fizic, ele au construit ceva înaintea noastră. Şi nu e suficient doar să le înlocuim. Se numeşte maturizare prin raportarea la tine însuţi, prin cunoaşterea limitelor şi potenţialului tau de a fi şi de a face, nu prin comparaţie cu alţii şi acoperirea nesiguranţelor cu ce-au fost şi ce-au făcut alţii. E şi acesta din urmă un pas, însă e primul. Nu e acceptabil să fie al doilea sau oricare altul, părerea mea.

Foto credit: http://www.cel.ro/scule-de-mana/set-10-surubelnite-izolate-stanley-0_62_573-l/poze

Cum vrem să alegem oamenii

Cred că fiecare dintre noi avem idei mai clare sau mai puţin clare despre ce ne poate face să începem sau terminăm călătorii împreună cu cineva… orice fel de călătorii. Nu demult, o prietenă de-a mea mi-a spus că un criteriu e “dacă îi place sau nu salata de vinete”. Vorbeam atunci despre iubiţi/iubite. Sunt de acord, cred că şi eu aş vrea să putem mânca salată de vinete împreună. De fapt, eu, de exemplu, am nevoie de oameni cărora să le placă mâncarea şi linsul pe degete.

Aşa că am mai întrebat în dreapta-n stânga şi-am mai aflat una alta despre cum se gândesc oamenii că şi-ar alege partenerii sau ce şi-ar dori de la omul/ oamenii cu care să se potrivească (unii/unele au recunoscut că n-au aplicat criteriile cu pricina în decizia lor de orice fel, alţii/altele pare că au făcut-o). Includ şi lucruri pe care eu le consider importante.

  1. Să îi placă salata de vinete.
  2. Să îi placă supereroii… cu completarea că, pare-se, dacă respecţi şi îţi plac supereroii, de fapt, respecţi şi îţi place tot ceea ce reprezintă ei.
  3. Să fie iubitor/iubitoare de copii.
  4. Idem pentru căţei şi pisici.
  5. Să fie un om cu suflet bun.
  6. Să aibă simţul umorului.
  7. Să meargă în acelaşi ritm cu mine pe stradă, să ştim că putem ajunge amândoi în acelaşi loc, în acelaşi timp.
  8. Să ne bem cafeaua împreună.12064519_10152972772781571_1853229608_n
  9. Să avem obiceiuri care să fie doar ale noastre şi care să ne bucure.
  10. Să fie o persoană educată (aici unii au pus accent pe respect şi bun simţ, iar alţii pe diplome de studiu obţinute- e de discutat, dar e pe listă, se pare).
  11. Să fie harnic/harnică.
  12. Să avem obiective comune.
  13. Să nu fim dependenţi unul de altul.
  14. Să mă respecte şi să se respecte.

Observ că niciunul/niciuna dintre cei/cele cu care am discutat n-a adus vorba despre calităţi fizice în legătură directă cu standarde de frumuseţe, etc… ceea ce, sincer, mă bucură. Şi spune mult despre cercurile de oameni în care mă învârt. Oamenii faini oricum sunt frumoşi. Prin “fain” înţeleg ceea ce înţeleg clujenii prin acest cuvânt. Dacă nu e clar, vă rog insistent să vizitaţi Clujul. Adăugiri?

Grey’s Anatomy

No regrets… and begin!

Mă uit la Grey’s anatomy din anul 2 sau 3 de facultate. Asta înseamnă că ne-apropiem de un deceniu. Titlul e ultima frază din primul episod al sezonului 12. Dar eu am început pe la sezonul 3. Am nenumărate citate din Grey’s pe care le ştiu pe de rost, cu care am rezonat şi rezonez în continuare, am prieteni şi prietene cu care am împărţit dramele şi discutat “întorsăturile” care nu ne-au convenit. Prin anul 4 de facultă, în semestrul al II-lea, vinerea dimineaţa înainte de cursuri, la cafea, cel mai cool om din grupul de prieteni de-acolo era ăla care reuşise să se asigure că are episodul pregătit de vizionare când se termină orele; la prânz îl vedeam şi îl discutam pe messenger (da, messenger!), iar seara îl mai discutam odată în oraş. Mă uit la multe alte seriale şi ştiu că e un mod de a trăi câteva zeci de minute alte probleme, de a evada din obişnuinţa ta în excepţionalul lor (fiindcă oamenii din filme nu au zile obişnuite, nu?! ). Unele dintre ele sunt mai bune decât Grey’s de o mie de ori din diferite puncte de vedere (actori, scenariu, etc).

Eu nu mă uit la Grey’s ca la un serial, e un soi de relaţie a mea pe care o am cu un lucru… fiind de felul meu fidelă, mi-e foarte greu să renunţ la orice, oameni, lucruri, obişnuinţe… iar când o fac, o fac de tot. Fidelă şi hotărâtă, nu cred că e necesar să gândeşti prea mult deciziile pe care le iei şi nu mă răzgândesc. Cred sincer că nu pică nimic din cer, dar mai cred şi că deja ştii ce vei alege când e să faci o decizie din secunda doi, vorba aia. Procesul de luare a deciziei e un mod de a de răzgândi sau de a-ţi justifica decizia…deja luată. Aşa zic eu. Bine, eu mai şi zic că ar fi bine să ne cunoaştem pe noi înşine foarte bine şi să fim sinceri… tot cu noi înşine. Deci, nu vorbesc aici despre luarea deciziilor în adolescenţă, ci atunci când deja ai avut timpul necesar să te acomodezi cu tine şi recunoşti, măcar noaptea, ce-ţi place şi ce nu-ţi place la tine. Am, aşadar, o relaţie lungă cu Grey’s… e un obicei care-mi place, ceva constant, care apare vinerea pe fusul nostru orar; care începe în fiecare an în septembrie; care, ca toate serialele americane de success, abordează temele recurente şi importante în viaţa socială, politică, economică şi culturală americană (pun pariu că  nu vă uitaţi la seriale de multe ori şi vă gândiţi ce problemă a abordat episodul ăsta, dar ar trebui; dramele personajelor principale sunt, de fapt, secundare). E un obicei, mă relaxează, mă bucură.

Anul ăsta a fost primul an în care nu am ştiut când începe sezonul, nu am văzut niciun promo. Sigur, s-au schimbat actori, nu mai e ce era. Dar nici rău nu e, să ştiţi. Ca orice fan fidel, găsesc ceva ok în continuare în ce văd în episoadele Grey’s. Bine, mai e şi faptul că eu văd ceva ok în aproape tot, dar asta e altceva. Ce nu-mi place e că nu am ştiut când începe, am oricum din ce în ce mai puţine obiceiuri “pentru mine”. Pe de altă parte, lucrurile s-au schimbat mult de-acum nouă ani când am început. Nu mai pot prioritiza deschiderea sezonului de Grey’s. Şi asta e ok. Fiindcă după ce m-am supărat pe asta, m-am uitat la primul episod din sezonul 12. Şi m-am bucurat şi m-am simţit bine. De unde trag concluzia că nu toate lucrurile se schimbă. Unele rămân la fel. Cam ca prietenele cu care mă văd deseară. Şi ele au început să se uite la Grey’s acum nouă ani. Şi ce bine e că deseară le-oi asculta discutând despre ce le-a plăcut şi ce nu. Aşa că fără să mă simt vinovată că n-am lucrat sâmbăta, deşi e o grămadă de făcut şi mare parte chiar îmi place, că n-am reuşit să vorbesc cu ai mei suficient săptămâna asta, că nu am luat nişte sacouri de la curăţat sau că n-am cumpărat pâine, o să încerc să nu mai uit de lucrurile care mă fac să mă simt bine, mărunte sau mai puţin mărunte.  Şi-o să mă mai uit odată la episodul cu pricina şi-apoi o să ies în oraş. Grey’s anatomy forever! Deconstructing the glorification of busy.

Get over yourselfie!

DSC_0130

Săptămâna asta a “umblat” o ştire prin ziare conform căreia în ultimul an au murit mai mulţi oameni făcându-şi selfie-uri decât muşcaţi/mâncaţi de rechini… în toată lumea. Reiau asta aici fiindcă, pe bune, cred că limitele absurdului s-au depăşit şi cineva ar trebui să introducă un curs de self-esteem şi self-worth în curricula şcolară… fiindcă, înţeleg, e super să-ţi faci poze, să faci poze (sunt înnebunită după asta!), să împărtăşeşti cu restul lumii ceea ce faci (în mici sau mari accese de narcisism, dacă e s-o zicem aşa cum e)… dar să mori ca victimă colaterală a propriului narcisism şi/sau a nevoii de apreciere, mi se pare că spune multe. Despre cât de multă nevoie avem de acceptul celor din jur, pentru a ne simţi bine, pentru a ne simţi demni, pentru a ne simţi într-o comunitate, pentru a nu avea sentimentul că suntem respinşi sau neluaţi în considerare. Selfie-ul a devenit un soi de punere a sinelui pe harta… facebook (sau altele). Însă, toate astea, pentru o secundă. Binele, demnitatea, comunitatea, consideraţia de o secundă. Pentru că, get over yourselfie, fie că ai în fundal o cascadă sau mobila de bucătărie, like-ul pe care îl vrei îţi va fi oferit tot într-o secundă. Nu îmi face sens nicicum să rişti să mori pentru asta, dar, poate-s eu mai ciudată. Sau poate n-ar fi rău să învăţăm că self-esteem-ul şi acceptarea venită de la tine însăţi pentru tine sunt lucrurile la care ar trebui să lucrăm, pentru care ar trebui să riscăm. Azi, pe stradă, am auzit o femeie explicând: “n-avem încotro, îi luăm smartphone, are toată lumea din clasă, vrei să râdă de ea?!”. Păi, normal, hai să-i cumpărăm ceva ca să aibă cu ce-şi face selfie-uri, să fie acceptată în rând cu lumea. Ce mai contează că poate, doar poate, e atât de micuţă încât n-o să fie atentă (şi poate, doar poate, nici părinţii, oameni şi ei) la măsurile de securitate de pe paginile de socializare şi vreun pedofil îşi va face o l..ă uitându-se la poza ei (ca să nu duc scenariul mai departe). În loc să încercăm, în ciuda presiunii imense, cred, mă şi înspăimântă gândul că poate o s-o trăiesc şi eu, de a creşte un copil care să aibă cu ce şi să îşi facă selfie-uri, să creştem unul care să aibă alte activităţi, care să înveţe că poate să facă parte din alte tipuri de comunităţi (al prietenilor care înoată, care desenează, care cântă la instrumente, nu ştiu, nu mă pricep atât de bine). Un copil care să ştie că e minunat, că ştie să facă altceva decât selfie-uri şi care apare în poze cu alţi oameni, reali. De la ce pornisem? Nu mai ştiu, oricum, aş zice jos cu selfie-ul, dar nu e realist. Dar, pot să zic că n-ar fi rău să mai dăm jos din valoarea selfie-ului, cumva. Idei? Nu mai vorbesc aici despre cum ne transformăm noi înşine pe noi într-un spectacol care e cu playback. Asta e tot ce vrem de la şi putem face cu noi? Playback-ul nu e fain şi nu e real. Nici vis nu e. E o făcătură menită să mascheze. Suntem faini şi fără selfie, şi fără măşti!

12028973_10152950918341571_328973165_n

[poze adunate de pe ziduri… pe aceeaşi temă]