Când eram mică, credeam că-n anii 2000 o să fiu mare

Asta e ca aia cu eclipsa de soare din ’99, când credeam că o să fim oameni mari “la eclipsă”. Sau ca aia cu imaginatul că la 25 de ani ne căsătorim. Sau ca aia cu copiii care-ţi zic “Sărumâna” sau Bună ziua”. Da, când eram mică, credeam că-n anii 2000 o să fiu mare. Şi iacătă-ne în 2016.

N-oi fi ştiut eu multe atunci, dar nici nu m-am gândit niciodată că a fi mare e aproape sinonim pentru mulţi cu a fi plictisit sau uneori aproape obosit de viaţă sau mai puţin entuziasmat de ceea ce faci sau cu sănătatea mai şubrezită sau mai răutăcios sau mai dornic să câştigi, fără să te gândeşti dacă faci asta în defavoarea altuia, sau mai obsedat de a fi mai şmecher decât ăla de lângă tine (asta parcă-i valabilă rău pentru România). Nici nu m-am gândit la medici care tratează oamenii ca pe obiecte pe banda de lucru.

Săptămâna trecută am fost la medic ca să dau de capăt unor probleme şi se pare că o combinaţie de infecţii şi stres şi lipsă de grijă faţă de propria persoană şi propriul corp (vorba unei prietene, “n-are nimeni grijă de mine cum am eu, aşa că…”) m-a dus în prag de ulcer. Dar nu asta e important. Important e faptul că în disperare, în dureri, în lipsa unui medic de familie unde stau, în lipsa timpului, am optat pentru programarea unei consultaţii la un cabinet particular. Sunat, explicat simptome şi dorinţa unui consult, menţionarea unui consult mai vechi, pus “în aşteptare”, programat “mâine la 7:15 seara”, cu rugămintea de a nu mânca nimic cu şapte ore înainte ca să poată fi realizată consultaţia cât mai bine, cică. Ok, mi s-a părut ciudat că recepţionera clinicii îmi spune de-astea, dar fie. Făcut, oricum nu prea puteam mânca, dar de băut o gura de apă din când în când, la mine e mega-important. Ajung la 7 ca să nu fiu de neam prost, mai ales la medic. Aştept, lume, aud şi ce se-ntâmplă înăuntru, nu-i plăcut. Aştept. Oamenii oftează, iese o doamnă dinăuntru, constatăm toţi apoi că însoţea pe cineva. E chemată înapoi. Aştept. E 8. Aştept. E 8:30 aştept şi începe să nu mai fie de glumă faza cu nemâncat, nebăut de la 12. Mai sunt trei persoane înaintea mea, abia acum iese cine-a fost acolo când am ajuns la 7. Oare atâta durează o consultaţie? Aştept. La 9 încep să mă enervez, cobor la recepţie, cer explicaţii şi menţionez faptul că astfel de tratamente pot fi raportate la Protecţia Consumatorului, mai ales că, vorba aia, sunt la o clinică privată, trăiască capitalismul. Mi se răspunde cu un aer de superioritate că dacă doresc pot să plec şi să nu uit să-i spun şi medicului ce am de comentat. Că dacă am o intervenţie de făcut, ce se întâmplă, şi la mine va dura? Poftim?! Ce intervenţie? Eu sunt aici la un consult. E o chestiune de logică şi bun simţ să nu programezi consultaţii şi intervenţii intercalate, ce dumnezeu, chiar aşa suntem , animale la abator (şi-mi cer scuze pentru comparaţie, dar, mă înţelegeţi?!). Nu e normal să ai o oră-două de consultaţii şi câteva de intervenţii planificate în funcţie de cât durează? Sau suntem aşa ahtiaţi după bani că din fiecare consultaţie producem o intervenţie şi îi dăm înainte, indiferent de bun simţ, respectarea pacienţilor şi a orelor programărilor, etc?

Sigur că am intrat la 9:15, două ore mai târziu. Zic două-trei vorbe şi, surpriză, nevoie de intervenţie, invazivă, pentru diagnostic. Endoscopie. S-a menţionat cuvântul endoscopie, dar eu credeam că aia se face neadormit şi ca e ultima instanţă, nu ceva de primele 5 minute ale unei consultatii. Da’ ni nu ştiam că e cu adormit asta. Cer să mi se explice în ce constă. Măcar atât. Da, aş fi plecat, dar chiar aveam nevoie de nişte răspunsuri şi încă erau dureri. Accept, semnez un formular, mă adoarme cineva, dar văd că intră recepţionera pe uşă cam când adormeam. Mă trezesc, vorbeşte medicul cu asistenta. Apoi cu mine, încă “ruptă”. Reţin că e cam grav, că tre să iei medicamentele astea, hârtiile astea şi să mai faci nişte analize. Şi să te muţi în camera de lângă. E trecut de 10 şi mai e programarea de la 7:30. Doamne! Sigur că la recepţie tre să plătesc şi aia şi aia şi aia. Aproape n-am bani suficienţi la mine. Aş zice că la clinica asta sau la medicul ăsta se profită de pacienţii disperaţi, pe bune?! Da-s prea stresată că n-am voie cu maşina şi ar fi varianta taxi. Normal că nu am pe nimeni cu mine că nu mă aşteptam să ma sedeze cineva atât de tare. Sun cealaltă jumătate să vină că îmi dau lacrimile şi nu vreau să îmi sune taxi nesimţita aia de la recepţie, care sigur a povestit cu ăia vrute şi nevrute cât eram eu sedată. Cică vine el după mine, ok, numa bine, iau o gură de aer. Când să ies, mă duc să iau haina şi-l aud pe medic, confirmându-mi gândurile: “Vezi, şi cu doamna, simplu, s-a dat pe brazdă rapid, fără comentarii”. Simplu, policlinica “Dr. Câtu”, medic Christian Banciu.

Am făcut analizele celelalte, m-am apucat de tratament, nu m-am mai întors şi am programare la altcineva pentru follow-up, unde am auzit de la tanti care a intrat la consult la 10 seara că e program separate de consultaţii şi intervenţii. Şi mi-a mai şi fost recomandat de n oameni. Ce bine-ar fi să nu ne omoare cineva inocenţa şi încrederea în oameni, tocat încet, mai des decât am vrea, şi să ne lase să vrem să fim mari în continuare. Nu ca atunci când eram mici, ci ca atunci când ne-am dat seama ce înseamnă să fii un om “mare” şi unul “mic”. La fel şi pentru o firmă, fiindcă, până la urmă, la o firmă am fost, nu într-un loc unde să se aibă grijă de mine.

Reclame

Cum am descoperit iaurtul, într-o seară de primăvară

În 30 de ani şi ceva eu nu am mâncat niciodată iaurt. Îmi tai un deget dacă n-am brânză (dulce, sărată, de oaie, de vacă, mucegăită, puturoasă, de orice fel) în frigider şi îmi place smântâna. Da’ dacă văd lapte pe masă, mi se face pielea de găină şi nu mai pot mânca. Nici mirosul nu-mi place. Nici iaurt n-am gustat vreodată că mi se părea… lăptos, din toate punctele de vedere. Kefir şi toate celelalte intră în aceeaşi categorie. Poate e din cauza maică-mii care nu s-a omorât să ne obişnuiască să bem lapte odată ce am renunţat la “buncă” (aşa-i ziceam la biberon, ok?!) că nu era unul dintre alimentele ei favorite, poate pur şi simplu, nu ne-o fi plăcut să-l bem din cană, nu ştiu. Mi-am imaginat, însă, că la fel ca brânza de milioane de feluri, dar mai ales aia puturoasă, e un gust care trebe învăţat, “acquired taste”, vorba aia.

Şi aşa şi e. După o perioadă nasoală stomacal şi intestinal, finalizată într-un diagnostic nu tocmai fericit, care îmi va da nişte bătăi de cap în următoarea perioadă şi după care îmi voi evalua, sper, dedicaţia pentru ore suplimentare şi stres suplimentar; încununat şi de o viroză la plămâni (da, ştiu, sistemul meu imunitar e o glumă… sau poate e faza aia cu postul Paştelui… eu nu-s religioasă, şi nici Iisus nu-s, dar în postul Paştelui tot timpul mă pătimesc niţel mai mult decâ m-aş aştepta de la anotimpul primăverii, cu care coincide); într-o seară, m-am hotărât să încerc iaurtul. Părea o soluţie bună la situaţia în care e bun pentru stomac şi e bun pentru când ţi-e gâtul atât de inflamat că-s puţine lucruri pe care le poţi mânca.

De menţionat că acest aliment m-a intrigat dintotdeauna, dar n-am adunat nici voinţa, nici dorinta necesară să îl abordez. E ca o relaţie, cum ar veni, treaba asta cu iaurtul, pentru mine. Aş vrea să fim prieteni fiindcă lumea şi ştiinţa-mi tot explică, din perspective variate, cât e de bun pentru mine. Aşa că l-am cumpărat. De-ăla alb, cât de cât autentic, nemânjit de multe chimicale. Şi am mâncat. Are un gust uşor ciudăţel între smântână şi lapte, dar e răcoritor. Dacă-i adaugi nişte fulgi de cocos sau câteva bucăţi de fructe proaspete, e chiar gustos. Mi-aduc aminte că mă uitam la Grey’s anatomy şi că i-am dat o importanţă cu-atât mai mare momentului. Asta a fost seara. Cel mâncat a doua zi dimineaţa a fost de-a dreptul bun. Cum ziceam, acquired taste. Aşadar, o să continuu, acum că s-a spart gheaţa dintre mine şi iaurt. Mai bine mai târziu decât niciodată, nu? Mă bucur pentru mine şi vă recomand şi vouă iaurtul. A ţinut şi de foame, a fost şi uşor de mâncat, gâtul nu s-a zgâriat, stomacul nu s-a revoltat, ci dimpotrivă. Lucrurile mărunte, vă tot spun, lucrurile mărunte.

iaurt

Cum apune soarele peste supărări?

Nu ne culcăm nervoşi şi fără să fii discutat problema pe principiul “să nu apună soarele peste ceartă” sau ne culcăm aşa cum suntem, chiar dacă înghiţim un pic în sec, fiindcă mâine, probabil, supărarea va fi mult atenuată, iar lucrurile vor arăta cu siguranţă altfel? În primul caz poate discuţia e mai aprinsă, dar mai reală, cu o tendinţă mai mare de a scoate la suprafaţă tot gunoiul de sub preş şi a-l discuta şi analiza, fără perdele, fără multă atenţie la celălalt. Dar, e oare gunoi acolo sau doar colţul preşului e un pic ridicat că s-a împiedicat cineva de el în graba de zi cu zi? În al doilea caz discuţia va fi, poate, mai calmă sau nu va exista fiindcă nu va mai avea sens. Poate vom fi atenţi la ceea ce spune celălalt sau vom da importanţă modului în care vorbim, nu doar conţinutului discuţiei. Poate doar ne vom întâlni dimineaţa la cafea sau după-amiaza, la finalul programului de lucru, şi ne vom lua în braţe înainte să zicem orice. Dar, oare asta e fiindcă de la bun început cearta n-avea sens, sau va “ajuta” gunoiul să se-adune sub preş? Cum facem cu apusul soarelui şi certurile, în cuplu şi nu numai? Desigur, uneori aşa, alteori invers. Da’, totuşi, cum ne dăm seama care supărare e din prima categorie, şi care din a doua? Sau care e cea mai eficientă pentru ca barca noastră să nu se scufunde?

relation ship

Sursa foto: randomviking.wordpress.com

Cum să nu devii o maşină lucrătoare? Pas cu pas.

După cum s-a văzut aici trebuie să mă educe cineva sau mai degrabă să mă auto-educ să nu devin o maşină lucrătoare, ci să continuu să fiu un om care munceşte şi nu doar atât. Ce fac eu, după câţiva ani de negare a faptului că fac mai mult job(uri, adesea în paralel) sau că sunt obişnuită (mai am încă până să văd dacă de mine sau de alţii, de la părinţi la angajatori) să fac ceva într-una. Nu că nu-mi place să fiu activă, dar ar fi ideal ca ceva-urile făcute să fie cât de mult posibil orientate direct spre mine, direct, fără sentimente de vină fiindcă nu am făcut ceva pentru cineva sau pentru că nu-s la zi şi poate în viitor cu planurile/sarcinile/proiectele de la lucru. Sau ca ceea ce fac sa includă aruncarea cu privirea pe o plajă, la soare, sau într-un parc, sau pe geam, din pat.

Aşadar, ce fac? Şi, să ne înţelegem, în cele mai multe cazuri e un act de voinţă reală şi care consumă energie interioară, fiecare dintre acestea…

  1. Merg mult pe jos. Îmi place să merg pe jos, dar acum mai mult ca niciodată folosesc această activitate pentru relaxare prin mişcare uşor de realizat şi pentru deconectare. Asta e problema mea cea mai mare dintre cele legate de faptul că sunt ocupată sau mă fac ocupată, mult prea mult: nu mă pot deconecta de la muncă. Merg pe jos, respir, văd, aud, mă conectez la altceva.
  2. Colorez în cartea de colorat pentru adulţi în timp ce stau pe bila mea medicală (sau cum îi zice la aia?).
  3. Gătesc. Numa bine, acum suntem doi, fac mâncare pentru cineva (de mine nu prea-mi pasă mie mult), mai iau şi eu la muncă şi mă simt mai bine că fac un pas în plus pentru o viaţă sănătoasă. Aş vrea să încep să şi coc… prăjituri sau fursecuri sau de-astea. Curând.
  4. Mă dau cu ulei de cocos după duş.
  5. Merg la sală. Prima săptămână a fost mai grea, dar acum abia aştept să merg. Am mai mers mai demult, dar nu destul de motivată, acum facem chestia aia zaharisită rău că mergem la sală în doi şi am program bine stabilit de către celălalt om din casă. Nu-mi strică un program când vine vorba de asta. Ştiam că e bine să mergi la sală, mai ales dacă n-ar strica să slăbeşti vreo 5 kile şi după o zi de stat la birou, dar cumva nu era o prioritate.
  6. Ies cu prietenii. Am n-am bani, ies, chiar dacă beau doar o cafea. Uneori, da, e bine să fii şi singur (vezi punctul 7), dar eu mă cunosc până acum şi mi-e bine dacă mă forţez să nu las carapacea să se închidă peste mine. Ies cu oameni cu care la un moment dat pot începe o diaree verbală despre… ale mele
  7. Stau câteva minute singură, măcar odată pe zi, în timpul programului de lucru. E liniştitor să respire singur când interacţionezi mult cu oameni, zilnic. În restul timpului când sunt la lucru şi nu stau singură încerc să nu pierd vremea, să fac tot ce pot, cât pot de bine, până la ora de plecare teoretică, fără să accept rahaturi din partea nimănui, cum ar şi trebui. Nu am încercat niciodată, iar acum şi mai puţin, să am prieteni la lucru înafară de câţiva oameni din echipa mea şi de pe lângă ea. Restul e job, cu aglomerare de oameni. Iar 10 minute singură fără nas în desktop sau fără oameni în faţă nu vor schimba nimic în rău la job, dar vor schimba mult în bine la mine.
  8. Drăgăleală. Punct. Fiecare înţelege ceva.
  9. Beau ceai verde. Am auzit că face bine. Pare să şi fie aşa. N-am renunţat la cafea. Şi aproape de 3-4 ori pe săptămână beau un fresh de portocale cu morcov şi ghimbir în drum spre lucru.
  10. Îmi spun, ca o mantră aproape, de fiecare dată când e cazul că “o să fie bine, iar e nebunie, dar nu e operaţie pe creier şi nici nu e cu moarte de om, se va rezolva, ca întotdeauna”. Experienţa zice aşa. Sper să nu mă înşel vreodată, dar face bine în perioadele anxioase.
  11. Mă ţin de lucrurile care par mărunte: manichiură, citit, câtuşi de puţin.
  12. Fac curat, un pic cam obsesiv şi nenecesar, dar, da, chiar dacă mă enervează la început, dar io-s din-aia care nu poate să se apuce de treabă dacă nu e curat şi ordine, deci, mă simt super bine la final. Combinat cu mici redecorări, o perdeluţă, o floricică, alea alea.
  13. Ascult muzică. Mai demult mă ajutau serialele mult, dar nu mai prea merge. Mă ţin doar de Grey’s Anatomy deocamdată fiindcă ăla e un soi de panaceu universal.
  14. Nu mi-a ieşit faza cu învăţat o limbă străină nouă, nici aia cu dansurile, am acceptat asta fiindcă n-am pretenţii şi nici obiective de perfecţiune, măcar atât am învăţat, dar încerc să citesc, să aflu lucruri noi, fie că-s din poveşti sau din reportaje.
  15. Blochez planurile de viitor îndepărtat ca metodă a evadării din prezent fiindcă n-ar fi rău să mă concentrez mai mult pe prezent şi ce trebuie făcut/simţit acum, de care să-mi aduc aminte mai încolo.
  16. Mă concentrez pe ajutat oamenii care contează cu-adevărat şi fac lucruri drăguţe/utile pentru ei: părinţi, familie, iubit, prieteni.
  17. Scriu… bloguri, e-mail-uri (nu de-alea de lucru), vederi.
  18. Plănuiesc călătorii.
  19. Aş începe puzzle-uri şi sudoku, dar n-am reuşit încă. Vă ţin la curent…

Fac ce pot, deci, la fel ca oricine altcineva care vrea să nu uite de el/ea printre tot ce-i de făcut. Măcar să fie făcut şi cu rezultate directe asupra noastră, măcar să nu renunţăm la a face, dar să renunţăm la a ne defini ca făcători de de toate.

Ore suplimentare sau bun simţ

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu dintotdeauna am fost o persoană activă. Am avut o pauză de vreo două luni la un moment dat, când am dormit şi m-am uitat la CSI: NY aproape într-una. Mâncare nu mi-a trebuit. Cred că ştim cu toţii cum se numeşte asta, mai ales la oameni care nu dorm mult de felul lor, şi la care somnul e un soi de mecanism de auto-apărare, mai degrabă decât o nevoie. Oricum, “treizeci şi” de ani de activitate foarte activă.

Avem părinţi care s-au străduit şi-au muncit de n-au mai ştiut de ei pentru ca noi să avem ce n-au avut ei. I-am văzut şi-am crezut că e de bun simţ să  facem şi noi la fel. Ei n-au avut încotro, cumva, sau aşa au fost crescuţi să creadă. Noi, însă, putem să ne uităm la noi cu mai multă reflexivitate. Avem prieteni şi verişori care lucrează şi au credite şi responsabilităţi şi cheltuieli şi evenimente la care tre să ajungă şi familii. Îi vedem şi zicem că aşa trebuie să facem şi noi. Şi poate aşa e. Am stat în cămine ani de zile şi vrem casa noastră. Vrem să fim oameni care lasă ceva în urma lor, care au schimbat ceva în viaţa altora. Aşa că suntem ocupaţi să fim ca ei, să vrem multe de la noi. Să fim multi-tasking şi atotcunoscători. Iar în acest proces, uităm de noi, uităm să respirăm aerul rece de dimineaţa şi să ne bucurăm că putem merge pe jos sau avem un acoperiş deasupra capului. Nu prea mai suntem recunoscători pentru nimic din ceea ce primim sau am reuşit să ne dăm nouă, să le dăm altora, fiindcă suntem ocupaţi. Şi nu e rău să nu fim leneşi şi delăsători, dar nici chiar până la epuizare şi uitare de sine şi dezumanizare.

Aşadar, nu mă deranjează şi-mi place ideea unui job activ, a unui part-time adiţional (la-nceput pentru bani fiindcă în România, înafară de câteva excepţii din privat, îşi cam bate lumea joc de tine ca debutant sau cu experienţă sub 3 ani; ulterior pentru experienţă), a unor activităţi extra-curiculare, a ieşirilor cu prietenii (fiindcă relaţiile de tot soiul se întreţin cu input din ambele părţi, nu?!), a zilelor “numa noi doi”, şi aşa mai departe. DAR, mă deranjează maxim şi nu-mi place faptul că uneori am impresia, iar asta e valabil pentru segmentul ăla lung din zi ocupat de job, despre restul perioadelor din zi „ocupate” oi scrie altădată… deci, simt că fac parte din categoria “ori e prost, ori nu gândeşte”, deşi, am un job bun, cum s-ar zice- de fapt, unul jumate-, nu-s chiar lipsită de inteligenţă şi cred că am rezultate bune.

Problema e că sunt proastă, da, atunci când nu comentez dacă sunt singura care a fost împotriva a ceva, ceva-ul s-a făcut, dar tot eu “mi-o iau”… fiindcă nu am fost destul de “fermă” în împotrivirea mea şi aflu asta ulterior. Când sunt mega-fermă, am mai auzit că sunt “rigidă”. O ştiţi p-aia cu şi cu Draga şi cu Leana?!

Sunt proastă, da, când nu confrunt relaţiile informale de putere bazate pe… vârstă sau impertinenţă, pe “vechimea în muncă” înţeleasă ca un soi de “cine-a jertift mai mult din viaţă pe altarul instituţional”, dar nu numai, între persoane pe aceeaşi poziţie din ierarhia păcii… instituţionale; ci, mă bazez pe bun simţ… haha! Bunul simţ într-o instituţie/firmă/etc mare, ce funcţionează ca un organism viu până la urmă, e un soi de excepţie de la regula lipsei lui. Suntem un neam atât de obişnuit, aproape naturalizat, cu lipsa bunului simţ, că ni se pare genial când cineva îl are, mai ales la job (vezi cazul poliţistului ăluia, Godină, pe bune, ăla a devenit erou naţional fiindcă şi-a făcut jobul cu bun simţ. S-a întrebat cineva ce spune asta despre noi, ca neam?!). Aud adesea dume de soiul “hai, treci peste, aia/ăla urlă dacă nu iese cum vrea şi oricum e un compromis mic pentru pacea mare”. Hahaha, păi dacă trec peste, dimineaţa la uitatul în oglindă, cui îi dă cu minus, ai?! Nu, nu trec, treci tu dacă vrei, dacă nu, vezi de treaba ta sau ajută-mă să găsesc soluţii de bun simţ pentru pacea cea mare. Mai mult, îi ştiţi p-ăia care cred că se va dizolva firma/instituţia fără ei?! Ăia-s cei mai periculoşi, ei ţin maşinăria dezumanizării în funcţiune. De ce?! Fiindcă ei nu ştiu că principiul ăla pe care mulţi îl urăsc fiindcă susţin că generalizează şi dezumanizează angajaţii, cel al “nimeni nu e de neînlocuit” e, de fapt, unul bun şi sănătos. Un singur om nu ar trebui să fie responsabil pentru TOT. Nu e normal şi nu e sănătos, nici productiv şi nici omenesc. Jobul şi omul? Jobul sau omul? Cine mai ştie?! Ideea e că eu în primul meu an de la jobul curent, care e şi primul full-time şi “serios” am învăţat că dacă trăieşti cu merdenele şi aer după o vreme eşti grasă şi nu ai prea multe amintiri din anul ăla, e ca şi cum un văl pluteşte peste el. Iar în al patrulea an am aflat că oamenii pot fi înlocuiţi şi viaţa merge mai departe într-un mod ok, chiar dacă-s ăia de care părea la un moment dat că depind multe. Nimic nu e veşnic, iar în cazul unui job, cu siguranţă omul care-l ocupă nu ar trebui să fie. Nu vorbesc numa de rutină şi uzură, fizică sau mental, sau lucrul ăla pe care unii şi-l doresc, lipsa schimbării şi siguranţa zilei, pardon, jobului de mâine. Ci despre faptul că vremea aia a trecut, a jobului pe viaţă şi a fricii de necunoscut. Dar din păcate a fost înlocuită de teama de a nu putea plăti creditul. Degeaba ne asumăm mai uşor riscuri, fiindcă la fel de uşor ne e teamă să o facem continuu.

Sunt proastă când mi se pare că pacea cea mare şi schimbarea pe care vreau s-o fiu/văd în lume e ceva palpabil… e atât de lentă şi greu de sedimentat, că o simţi ca un fir de nisip peste piciorul gol când adie puţin briza la mare. Şi cam atât.

Iar la final, nu gândesc, de fapt, când îmi dau seama că niciun job n-o fi perfect, dar unul la care te duci gândindu-te mai degrabă la ceea ce nu ai reuşit să faci, decât la ceea ce ai reuşit, nu e un job care să îţi permită să fii om, ci e un job care te limitează în umanitatea ta şi te transformă într-o maşină (capialistă) care e hrănită obsesiv cu teama de eşec în ceea ce priveşte sarcinile şi cu potenţialitatea şomajului dacă nu “dovedeşte” loialitate şi disponibilitate completă, ceea ce se traduce în ore suplimentare benevole şi neremunerate adesea, precum şi în mai puţină odihnă, spontaneitate, dorinţă şi voinţă de a fi om, nu maşină. Nu gândesc, da, dacă nu-mi dau seama că peste 10 ani nu voi avea un bust în faţa clădirii, nici nu-mi voi aminti mai nimic din anii aceştia, decât mici sau mari victorii profesionale, fiindcă maşinile nu-şi amintesc, ele doar fac, nu simt, ele doar execută.

Aşa e cu unele joburi, chiar şi faine, dacă atmosfera întreţinută în clădirile, pardon, organismele instituţionale în care se desfăşoară, e una de construire a piedestalului orelor suplimentare, nu a bunului simţ (e şi o chestiune de bun management, dacă tot veni vorba!). E de bun simţ să fii om, la job şi nu numai. Şi e de bun simţ să nu mori, iar pe piatra ta de mormânt să scrie: “a fost o persoană ocupată”. Altceva contează, în cele din urmă, şi, de ce nu, în cele dintâi.

Eu înţeleg şi deadline-uri şi sacrificial pentru proiectul ăla şi ăla. Dar, nu ştiu cum se face că deadline-urile sunt mai mult pentru unii decât pentru alţii, că unele proiecte sunt mai importante decât altele şi că tre să fii “băiat deştept” (chiar dacă eşti fată, trec peste analiza de gen din schema asta), ca să nu fie deadline-ul tău mai nasol sau proiectul tău mai important. Nu că nu poţi face lucruri importante, ci pentru că importanţa lor mai e stabilită şi arbitrar. Acum aş putea începe o discuţie despre cum suntem o naţie (generalizez, dar sunt nervoasă, mă scuzaţi, vă rog) de oameni care vor să fenteze ceva şi pe cineva. Eu zic că am moştenit asta din perioada comunistă, când era nevoie să faci asta ca să supravieţuieşti, uneori, dar am inovat ulterior, pe această bază şi-am ajuns să ne dorim să fim mai “deştepţi” unul decât celălalt, pentru a ajunge departe mai degrabă decât ăla, cu orice preţ… Nu ne-am oprit, însă, să ne întrebăm, a cui e competiţia şi de ce participăm la ea? Care e scopul nostru, personal? Care e scopul competiţiei, etc? În fine, altădată.

Mă duc să iau o pauză şi să-mi trag două palme că şi week-end-ul ăsta am răspuns la e-mail-uri de la lucru. Şi nu, nu lucrez la multinaţională, lucrez “la stat”, dacă mai erau încă oameni în jur care credeau că doar multinaţionala dezumanizează, iar în instituţiile de stat înfloreşti. În cele din urmă, după cum bine vedeţi, lucrurile-s cam la fel, cu bune şi rele de ambele părţi. Important e, şi colo şi colo, să fim ocupaţi foc. Oameni suntem? Da, dar nu la job. Sau nu atunci când e cu ore suplimentare.

Stop the glorification of busy

Bătaia NU e rupă din rai, dar mai e mult până departe

Învăţătorul meu bătea copiii… eu n-am avut “onoarea” şi, de obicei, o “luau” cei care proveneau din familii cu părinţi care nu ajungeau tot timpul la şedinţele cu părinţii, care aveau o situaţie materială mai puţin bună, etc. Eram şase în clasă, iar în sală învăţau clasa I, clasa a II-a, clasa a III-a şi clasa a IV-a, cu acelaşi învăţător, pe rând, unii făceau exerciţii, alţii citeau, alţii răspundeau la tablă. Iar iarna, uneori, trebuia să ducem lemne de-acasă ca să fie foc în sobă. Mi-aduc aminte ca azi că eram în clasa I şi colegul meu, Ovidiu, nu a adus lemne şi învăţătorul l-a scuturat până a căzut pe jos, oricum era plăpând şi timorat şi probabil abia aveau lemne acasă. I-a spus să nu vină mâine la şcoală fără lemne şi în pauză am fugit repede până la mine acasă şi i-am zis lu’ mami să-l aştepte când ieşim de la şcoală să-i dea lemne să ducă mâine la şcoală. Mai stătea şi-n capătu’ satului. Aşa s-a şi întâmplat, şi-a trecut şi iarna aia. Ştiu că la mine parcă a ţipat odată prin clasa a IV-a fiindcă am comentat ceva, nu mai ştiu ce, eram în dezacord cu ceva ce ne-a spus. M-am dus acasă în ziua aia şi i-am zis lu’ maică-mea să vină la şcoală că “domnu’nvăţător” a urlat la mine. Norocu’ meu că maică-mea: putea veni la şcoală oricând fiindcă avea afacerea ei acasă; o interesa ce se întâmplă cu noi şi ştia că dacă ai copii, tre să-i şi asculţi. Alţii n-au norocul ăsta.

Eu am fost în clasele I-IV la începutul anilor ’90, n-am făcut limbi străine că “dascălu’”, cum îi spunea lumea prin sat, nu ştia (am cumpărat în clasa a doua cărţi de franceză că aşa trebuia, dar nu am făcut ore de franceză), iar învăţătorul meu a fost acelaşi cu al tatălui meu. Între timp s-a spânzurat la el în casă, să-l ierte Dumnezeu, pe bune, să-l ierte, n-o fi fost om rău cândva, dar…

olitic,Aud în ultimele săptămâni de tot felul de cazuri ale unor copii bătuţi în ultimul hal prin grădiniţe din România, la oraş, nu la sat, chiar şi la particulare (chiar dacă neautorizate), nu la cele de stat, iar întrebarea pe care mi-o pun e: de ce se mai miră lumea de halul în care e o ţară în care părinţii dau bani ca să le bată cineva copiii cât timp ei sunt la lucru? În primul rând, la cât suntem, ca naţie, de dornici de a “fenta”, pot să înţeleg cum funcţionează astfel de instituţii fără aprobare sau cum s-a ajuns la situaţia în care părintele nu simte că trebuie să verifice şi răs-verifice autorizaţiile acestor instituţii când cauţi grădiniţă pentru un copilaş, la fel cum pot să înţeleg că există oameni care practică educaţia fără nicio autorizaţie.  Unii fentează sistemul de educaţie, alţii simt că fentează grădiniţele de stat sau grădiniţele private foarte scumpe, alţii, de fapt, toţi, se cam fentează pe ei înşisi. Apoi, ştiţi de ce, în anul 2016, ai bate un copil, care, vorba aia, nici nu-i al tău, în halul ăla (nu că dacă ar fi al tău, s-ar justifica, da?!)? Aţi zice că n-a auzit nimeni de abuz, de drepturi, de poliţie, de consecinţe (medicale pentru copil, penale pentru persoana în cauză, etc)? Într-o societate în care “bătaia e rupă din Rai” sau “eu te-am făcut, eu te-omor” sunt principii de educaţie încă valabile în creşterea copilului, nu înţeleg ce ne miră? Ăştia suntem, nişte ţărani dintr-un sat românesc al anilor ’90, cu manuale noi combinate cu altele vechi, cu nişte obişnuinţe vechi de educare, combinate cu un context nou, social, politic, economic, cultural. Doar cu alte pălării, de ani 2000… de la copii, la părinţi, la cadre didactice. Sigur, fiecare pădure cu uscăturile ei, veţi spune. Aşa e. Cei mulţi sunt altfel? Dar, dacă nu sunt. Dar, ce uscături, nu!!!???
bataia-i-rupta-din-rai_2337

Sursa foto: www.tshirt-factory.ro