„Eşti frumoasă!”

Notă: postare cu zahăr.

Mie nu mi-a spus nimeni niciodată că-s frumoasă de-atâtea ori cât am auzit acest lucru în anul ce-a trecut. Şi nu în sensul ăla de frumuseţe de Cosmopolitan sau mai-ştiu-eu-ce astfel de reviste (oricum nu deţin unelte de machiaj, deci, n-ar avea cum), ci în sensul ăla de “eşti frumoasă= eşti soarele de pe cer şi-mi place să gravitez în jurul tău şi mi’ drag de tine de nu mai pot”. Şi dacă eşti obişnuită să nu te crezi nu-ştiu-ce cosânzeană, să auzi şi să vezi pe cineva că se topeşte după tine şi că-ţi mai şi zice că eşti frumoasă fiindcă ştie că ţie nu-ţi place de tine şi-ar vrea să nu-ţi baţi capul cu asta, apăi, cineva-ul ăla e de ţinut aproape şi de strâns seara la culcare în braţe.

Şi mie mi’ drag de el, pfff, n-am cuvinte. Şi el e fain şi frumos, pe bune, chiar e. Dar, dacă mi-l scoteai acum câţiva ani în cale, n-aş fi ţinut neapărat să dansez cu el dintre toţi bărbaţii de la o nuntă. Nu cred că era prea plin de el atunci, dar cred că nu avea înţelepciunea şi umilinţa care te face să realizezi că uneori lucrurile nu depind de tine oricât de mult ai vrea. Ştiu sigur că nici el n-ar fi dansat cu mine. Nu cred că aş fi fost “genul” lui, mai nearanjată aşa, poate cu prea multe dume despre ce-i corect gramatical (jur c-am fost/sunt o tocilară cool!). Asta ne-a şi zis, de fapt, o prietenă comună, atunci: că nu s-ar fi gândit c-am avea ce împărţi. Că nu suntem unul genul celuilalt. Lui, cică i-a plăcut că mă distram cu gura până la urechi, fără să-mi pese de multe şi fără tocuri înalte (aşa mi-a zis, serios!). Mie mi-a plăcut că zâmbea mult după după câteva pahare şi dansa de mama focului. Evident, la suprafaţă, acum câţiva ani, când eram mai tineri, suntem amândoi siguri că nu ne-ar fi fost drag unul de celălalt. Ce bine că nu ne-am întâlnit atunci! Fiindcă am fi fost prea tembeli şi prea concentraţi pe ceea ce vrem să facem şi am fi văzut doar suprafaţa aia. Uneori zicem că viaţa noastră ar fi fost diferită, poate mai uşoară, acum, dacă ne întâlneam mai demult. Nu sunt aşa sigură. Chiar de e mai greu acum, eu cred că noi ne-am întâlnit la momentul potrivit, când am încetat să alergăm după ce e de făcut şi upă văzut oameni mai mult la suprafaţă şi ne-am creat sau dedicat timpul şi eforturile necesare să cunoaştem un om până-n adâncurile lui cele mai adânci. Nu-i lucru uşor şi uneori nu-i nici plăcut. Nu mi-a zis că-s frumoasă la început. Nu i-am zis că mi’ drag de el de nu mai pot în primele luni. Nici nu cred că ne-am iubit de-adevăratelea până când a trecut ceva timp din relaţia noastră, era şi greu la distanţă aşa, dar oricum. Ce e, însă, minunat, e că parcă la fiecare revedere ne mai îndrăgosteam odată, mai rău ca data trecută. Iar acum, jur că în fiecare seară când ne vedem după o zi întreagă, parcă se-ntâmplă iar şi iar şi iar. Aşa sper să fie întotdeauna, constant şi fără efort, să ne îndrăgostim din nou, mai tare, de fiecare dată când ne vedem. Fiindcă asta-nseamnă că pe măsură ce am tot mers înspre adâncul celuilalt am îndrăgit tot mai mult ce-am găsit acolo, am rezonat tot mai mult, a fost tot mai bine şi pe-aceeaşi lungime de undă, pe-acelaşi val.

Eu zic acum că noi avem cele mai faine poze de pe lumea asta, împreună suntem frumoşi, pe bune, mie-mi place de mine, iar lui îi place de el dacă e o poză în care suntem amândoi. Desigur că facem poze şi singuri sau cu alţi oameni, că sunt poze faine şi aşa mai departe. Dar noi, noi suntem într-adevăr mai frumoşi când suntem împreună. Cred că se ia de la unul la altul. Pozele alea în care suntem împreună, mai ales selfie-urile la care lucrăm împreună, unul ţine telefonul, unul apasă butonul, fără selfie-stick, fără trucuri, cu muncă sunt minunate. De fapt, aşa ies pozele cele mai faine şi poveştile cele mai reale. Unele selfie-uri sunt făcute după  ce ne-am ciondănit că el a trebuit să dea cu aspiratorul înainte să plece la lucru sau eu a trebuit să fac de mâncare după ce am ajuns acasă de la muncă. Oameni suntem. Sunt, însă, faine, fiindcă înainte şi după ciondăneală, el mai degrabă n-ar dormi decât să mă lase să mă mai obosesc şi cu făcut curat, iar eu i-aş da şi ultima firimitură de pâine din farfurie.

noi doi

Reclame

Get over yourselfie!

DSC_0130

Săptămâna asta a “umblat” o ştire prin ziare conform căreia în ultimul an au murit mai mulţi oameni făcându-şi selfie-uri decât muşcaţi/mâncaţi de rechini… în toată lumea. Reiau asta aici fiindcă, pe bune, cred că limitele absurdului s-au depăşit şi cineva ar trebui să introducă un curs de self-esteem şi self-worth în curricula şcolară… fiindcă, înţeleg, e super să-ţi faci poze, să faci poze (sunt înnebunită după asta!), să împărtăşeşti cu restul lumii ceea ce faci (în mici sau mari accese de narcisism, dacă e s-o zicem aşa cum e)… dar să mori ca victimă colaterală a propriului narcisism şi/sau a nevoii de apreciere, mi se pare că spune multe. Despre cât de multă nevoie avem de acceptul celor din jur, pentru a ne simţi bine, pentru a ne simţi demni, pentru a ne simţi într-o comunitate, pentru a nu avea sentimentul că suntem respinşi sau neluaţi în considerare. Selfie-ul a devenit un soi de punere a sinelui pe harta… facebook (sau altele). Însă, toate astea, pentru o secundă. Binele, demnitatea, comunitatea, consideraţia de o secundă. Pentru că, get over yourselfie, fie că ai în fundal o cascadă sau mobila de bucătărie, like-ul pe care îl vrei îţi va fi oferit tot într-o secundă. Nu îmi face sens nicicum să rişti să mori pentru asta, dar, poate-s eu mai ciudată. Sau poate n-ar fi rău să învăţăm că self-esteem-ul şi acceptarea venită de la tine însăţi pentru tine sunt lucrurile la care ar trebui să lucrăm, pentru care ar trebui să riscăm. Azi, pe stradă, am auzit o femeie explicând: “n-avem încotro, îi luăm smartphone, are toată lumea din clasă, vrei să râdă de ea?!”. Păi, normal, hai să-i cumpărăm ceva ca să aibă cu ce-şi face selfie-uri, să fie acceptată în rând cu lumea. Ce mai contează că poate, doar poate, e atât de micuţă încât n-o să fie atentă (şi poate, doar poate, nici părinţii, oameni şi ei) la măsurile de securitate de pe paginile de socializare şi vreun pedofil îşi va face o l..ă uitându-se la poza ei (ca să nu duc scenariul mai departe). În loc să încercăm, în ciuda presiunii imense, cred, mă şi înspăimântă gândul că poate o s-o trăiesc şi eu, de a creşte un copil care să aibă cu ce şi să îşi facă selfie-uri, să creştem unul care să aibă alte activităţi, care să înveţe că poate să facă parte din alte tipuri de comunităţi (al prietenilor care înoată, care desenează, care cântă la instrumente, nu ştiu, nu mă pricep atât de bine). Un copil care să ştie că e minunat, că ştie să facă altceva decât selfie-uri şi care apare în poze cu alţi oameni, reali. De la ce pornisem? Nu mai ştiu, oricum, aş zice jos cu selfie-ul, dar nu e realist. Dar, pot să zic că n-ar fi rău să mai dăm jos din valoarea selfie-ului, cumva. Idei? Nu mai vorbesc aici despre cum ne transformăm noi înşine pe noi într-un spectacol care e cu playback. Asta e tot ce vrem de la şi putem face cu noi? Playback-ul nu e fain şi nu e real. Nici vis nu e. E o făcătură menită să mascheze. Suntem faini şi fără selfie, şi fără măşti!

12028973_10152950918341571_328973165_n

[poze adunate de pe ziduri… pe aceeaşi temă]