Cum am nǎscut un om

Am mȃncat un sandwich și am bǎut o cafea ȋn dimineața aia. Nu eram singurǎ acasǎ, ci cu viitorul tati drag. 41 de sǎptǎmȃni. Cu 10 zile ȋnainte, de 1 martie, aveam dilatație 2. Cu trei luni ȋnainte am avut primele contracții fiindcǎ am exagerat cu munca și a urmat un ultim trimestru greoi, fizic și psihic, cu temeri și dureri. Cu douǎ zile ȋnainte aveam dilatație 4, mergeam atȃt de greu cǎ nu știam dacǎ voi face urmǎtorul pas și mi se pǎrea cǎ pierd bebelușul pe drum. Atunci a avut loc decolarea membranelor. Am mers acasǎ cu certitudinea cǎ ȋn curȃnd vor ȋncepe și contracțiile regulate și va veni bebelucul mult așteptat. A urmat ȋncǎ o noapte, o zi și o altǎ noapte ȋn care nu au venit acele contracții peste mine, dar nici somnul n-a venit, ci doar durerile alea nenorocite ale oaselor și cȃteva contracții neregulate mai nasoale. Dupǎ ce-am mȃncat micul dejun, stǎteam ȋn pat și povesteam ceva, eram relativ ruptǎ de obosealǎ, mergeam ținȃndu-mǎ de pereți prin casǎ, dar ok. Cȃnd m-a „ȋnjunghiat” ceva ȋn burtǎ. Nu știu ce a fost. Sun-o pe doctorițǎ. Nu rǎspunde. Ce naiba se ȋntȃmplǎ? Ești ok? Nu, ceva se ȋntȃmplǎ. Ai contracții? Nu știu, e doar durere insuportabilǎ. Ce sǎ fac? Hai la spital! Mǎ duc sǎ aduc mașina. Fac un duș, sǎ nu merg nespǎlatǎ, iar la duș realizez, sunt contracții. Dintr-o datǎ, au ȋnceput contracțiile regulate, direct la 1-2 minute distanțǎ și foarte intense. Nimic nu era ca la cursurile prenatale, nimic nu a fost treptat. Dupǎ douǎ zile de pre-travaliu greoi, avea sǎ urmeze un travaliu intens ca un cutremur. Repede, ai adus mașina? Da, stai sǎ iau kit-ul pentru recoltare de celule. Omule, mǎ rup ȋn douǎ, grǎbește-te.* Ȋn mașinǎ am realizat cǎ nu m-am dat cu deodorant și la semafor soțul meu cǎuta deodorantul ȋn geantǎ fiindcǎ eu eram stresatǎ ca miros a transpirație cȃnd ȋmi nasc copilul. Ajungem, direct la camera de gardǎ, dilatație 7, schimbat repede, sǎ completeze cineva actele, o ducem sus ȋn sala de travaliu. Unde e soțul meu? De ce nu e aici? E un pic aglomerat azi, nu ȋl putem lǎsa ȋnǎuntru deocamdatǎ. Dar, noi naștem aici și ca sǎ poatǎ fi el prezent, vǎ rog. Medicul de garda vrea sǎ monitorizǎm bebelușul. Iisuse, nu mǎ pot ȋntinde pe pat, faceți ce știți și ce puteți cȃt stau pe minge. Bebelușul e ok. Bun, se poate vǎ rog o epiduralǎ (de parcǎ ceream un prosecco). Nu, e prea tȃrziu acum, ați ajuns tȃrziu pentru epiduralǎ. Dumnezeule, aici mor de durere, de ce sunt atȃt de violente contracțiile? (Da, știu, iar l-am gǎsit pe Dumnezeu numa cȃnd simt cǎ nu mai am soluții, ca aproape noi toți.) O sǎ vinǎ doamna doctor și discutați cu ea mai multe. O iau de mȃnǎ și o strȃng tare ȋn timpul unei contracții și ȋi zic cǎ aș bea niște apǎ cǎ mor de sete, ȋmi spune cǎ pot sǎ strȃng, cǎ e lȃngǎ mine, dar cǎ apǎ nu mai am voie. De ce Dumnezeu nu am voie sǎ beau apǎ? Iese din sala de travaliu și o tipǎ care era ȋn patul celǎlalt acolo, cu dilatație 1 și contracții ușoare, pe care-o știam de la cursurile prenatale, ȋmi dǎ ideea salvatoare: bea de la chiuvetǎ! Cȃnd sǎ beau, ca un animal (oricum, ȋn momentul ǎla rațiune nu mai existǎ), dar ce mai conta, intrǎ iar doctorița de gardǎ și-mi spune sǎ nu beau. Oricum, venea altǎ contracție. Ȋmi vine sǎ mǎ pun ȋn genunchi lȃngǎ pat. Doamne, iartǎ-mǎ pentru tot ce-oi fi fǎcut rǎu ȋn viața asta, mǎ rup ȋn douǎ de durere. Urmǎtorul lucru pe care mi-l aduc aminte e doctorița mea, doctorița de gardǎ și douǎ asistente lȃngǎ pat, eu ȋntinsǎ pe el, ȋi tot șoptesc unei asistente cǎ nu mǎ simt prea bine, ȋmi pune o mascǎ de oxigen pe fațǎ, aproape o rup jos. Mǎcar eram cu doamna doctor a mea. Cȃnd a venit ea m-am simțit ȋn siguranțǎ, știam cǎ, orice-ar fi, femeia aia „nu mǎ lasǎ”. Și e important sǎ ai ȋncredere deplinǎ ȋn medicul tǎu. Le spune asistentelor sǎ vinǎ soțul. Acum e loc și pentru el. El ȋmi spune sǎ respir. Știu ce trebuie sǎ fac, dar nu pot, un rǎgaz mic, sǎ-mi dea ceva sǎ treacǎ starea asta de leșin. Soare, respirǎ. Doctorița ȋi spune ceva, oare cȃnd a ajuns cǎ nu-mi aduc aminte… Asistentele ȋmi dau niște ciorapi ȋn picioare, apare un tip cu un scaun cu rotile și mǎ pun ȋn el, ǎștia mǎ duc ȋn sala de operație, Doamne, m-am chinuit atȃt și-acu mai trec și prin cezarianǎ?** Cȃnd urc ȋn lift cu brancardierul, ȋi spune soțului sǎ urce pe scǎri. Nici ȋn lift nu e loc pentru tata la naștere, ȋn țara asta, lua-v-ar dracu sǎ vǎ ia. Sau chiar avem noi ghinionul de pe lume. Pe masa de operație, contracție, cred cǎ am ȋnvinețit mȃna brancardierului, parcǎ-mi vine sǎ ȋmping, Iisuse, așa aproape sǎ fii fost? O asistentǎ mǎ ȋntreabǎ chestii, mǎ pune sǎ semnez ceva. Am mȃzgȃlit o chestie, habar n-am ce. Un val de calm, mǎ las pe spate. S-a fǎcut anestezia, medicul anestezist se așeazǎ lȃngǎ mine și ȋncepe sǎ ȋmi explice ce se ȋntȃmplǎ, ȋn timp ce mǎ ține de mȃnǎ. Da, se ȋntȃmplǎ asta „la noi”.*** Mǎ ȋntreabǎ dacǎ mi-e sete și mǎ uit la ea cu cea mai mare recunoștințǎ cȃnd ȋmi stoarce cȃțiva stropi de apǎ pe buze dintr-o compresǎ pe care a udat-o. Simt chestii. Mǎ atenționeazǎ anestezista sǎ mǎ uit ȋn dreapta ca sǎ-l vǎd pe cel mai iubit bebeluc. A și memorat numele de pe fișa mea. Asta ȋnseamnǎ sǎ fii un profesionist și un om, ȋn același timp. Ȋl vǎd. Apoi ȋl aud plȃngȃnd. Apoi cineva vine cu el spre mine, nu pot ridica mȃinile, dar mi-l lipește de obraz și atunci plȃnsul lui ȋnceteazǎ, ȋn timp ce mie ȋncep sǎ-mi curgǎ lacrimi. Nu știu dacǎ sunt mamǎ ȋncǎ, asta voi fi ȋn timp, dar am nǎscut un om. Am nǎscut pe 10 martie 2017, un bǎiețel de 3,760 kg. Patru luni, trei sǎptǎmȃni și douǎ zile mai tȃrziu, ȋntr-o miercuri dupǎ-amiaza, m-am hotǎrȃt sǎ ȋmi aduc aminte. E important sǎ nu uit, deși unele momente nu vreau sǎ mi le amintesc prea des, cred. Ȋn timp ce, totuși, altele, mi le amintesc zilnic și le vreau ȋn mintea mea non-stop 🙂 Ȋn ziua aia am simțit, pe searǎ, cȃndva, ca am superputeri. Ȋncǎ simt asta, chiar dacǎ cele mai multe zile sunt și dificile, ȋn același timp. Dar, existǎ o sursǎ adiționalǎ de energie interioarǎ care s-a instalat atunci ȋn mine și ȋmi dǎ puteri nemǎrginite. De mamǎ.

 

*Asta de la cineva care a avut oasele de la talpa piciorului rupte ȋn douǎ și tot a ajuns „pe picioarele ei” la spital. A fost de sute de ori mai intens acum. Nu știu dacǎ a ținut de dificultatea sarcinii, de pre-travaliul prelungi, de obosealǎ, de „violența” (așa am simțit-o) contracțiilor atunci cȃnd au devenit regulate, dar ȋn cei 32 de ani de viațǎ a mea nu am experimentat o durere fizicǎ atȃt de intensǎ.

**Nu cum am planificat, cred cǎ niciodatǎ nu e cum se planificǎ. Sigur cǎ am avut nenumǎrate pǎreri de rǎu cǎ nu am nǎscut natural, din multe motive ce nu are sens sǎ fie ȋnșiruite aici, dar nu ȋmi pare rǎu cǎ s-a luat decizia bunǎ pentru bebelucul meu drag, mi-a confirmat asta medicul obstetrician, medicul neonatolog și medicul de gardǎ. Oricum, nu mai conteazǎ, cicatricile fizice și psihice se vindecǎ ele cumva, cȃndva, s-au și vindecat destul de mult și de bine. Da, am nǎscut prin cezarianǎ. La cald. Nu, nu e nimic ușor ȋn faza cu cezariana, NIMIC. Dar, au durut mai tare contracțiile decȃt orice durere post-operație, de zeci de ori, aia pot spune. Cel puțin la mine așa a fost. Adevǎrul e cǎ avem nevoie de centre pentru nașteri, cu moașe, cu calm, cu informare, pe langǎ spitale, care sǎ te ajute sǎ naști ȋn ritmul tǎu, nu pe bandǎ, cum tot aud cǎ se ȋntȃmplǎ.

***Din pǎcate, ȋn același spital, cȃnd explicam cǎ ȋncerc sǎ alǎptez, travaliu a existat, cǎ știu ca e lapte (chiar e!!!), etc, uneori mi s-a și dat peste nas cu „dacǎ era cineva acolo sǎ vǎ tragǎ douǎ palme nu fǎceați cezarianǎ la finalul travaliului”- medic neonatolog la „vizitǎ”, altul decȃt cel cu care am nǎscut și care e acum medicul nostru pediatru și e cea mai fainǎ- sau „ei, nu e lapte acum, doua-trei picǎturi de colostru” (mda, am „muls”- nici mie nu-mi place termenul- cu disperate mai mult de douǎ-trei picǎturi și numa ca sǎ ȋi arǎt asistentei cu pricina).

 

Reclame

… era o femeie de serviciu care ȋnvǎța femeile sǎ alǎpteze

Pentru a ne da seama ce norocoase suntem cǎ mǎmicim ȋntr-o erǎ a informației (știu, e și ceva nenoroc acolo, mai ales cǎ orice informație are și o contra-informație!) o sǎ redau aici cȃt pot de asemǎnǎtor cu realitatea, o conversație:

Ea: Și, cum dormiți noaptea? (ȋntrebare clasicǎ)

Eu: Așa și-așa. Nu suntem prieteni cu somnul nici noaptea, nici ziua, dar dormim trei reprize de cȃte doua-trei ore fiecare, ȋntre alǎptǎri. E ȋn regulǎ, deocamdatǎ, zic eu, pentru un copil alǎptat.

Ea: Ah, alǎptați? E bine. Dar cresc si cu lapte praf.

Eu: Da, sigur, cresc. N-am un plan pentru dupǎ șase luni, un an sper, ȋn funcție de copil, ce vrea sau de cum o sǎ meargǎ diversificarea, dar pȃnǎ atunci, la șase luni, da, exclusiv și la cerere.

Ea: Am alǎptat și eu vreo douǎ sǎptǎmȃni, cu chiu cu vai. Cȃnd am nǎscut eu (n.r. anii ’90), la spital era o femeie de serviciu care ȋnvǎța femeile sǎ alǎpteze. Ea m-a ajutat și la spital, pȃnǎ mi-a „venit” laptele (n.r. laptele nu „vine” de niciunde, e deja acolo și se numește colostru, chiar și ȋn cazul operațiilor de cezarianǎ; foarte rar NU E lapte). Am primit și eu de la cineva din salon numǎrul ei și am sunat-o și cȃnd am ajuns acasǎ fiindcǎ dupǎ vreo douǎ zile, copilul plȃngea ȋntr-una și tot vroia sǎ sugǎ, dar nu mai avea ce. Mi-a spus cǎ sigur nu se saturǎ, sǎ ȋncep sǎ ȋi dau lapte praf cǎ ȋi e foame. Și cam acolo s-a terminat alǎptarea pentru mine.

Eu (cu voce tare): Ȋmi pare rǎu.

Tot eu (ȋn mintea mea): Ce bine cǎ am fost la workshop de alǎptare ȋnainte sǎ nasc și cǎ existǎ sfȃntul Internet și bloguri precum „Alǎpteazǎ”, iar eu am știut cǎ la o sǎptǎmȃnǎ avem puseu de creștere și cǎ se „trece” de la colostru la laptele propriu-zis și cǎ va fi crimǎ și pedeapsǎ, dar copilul se saturǎ chiar dacǎ nu pare și trebuie pus la sȃn non-stop, ceea ce am și fǎcut și-apoi a fost lin totul… pȃnǎ la urmǎtorul puseu, de care iar am știut cǎ existǎ și l-am identificat, așa cum am identificat și un ȋnceput de furia laptelui și am tratat-o sau un canal ȋnfundat și le-am tratat corespunzǎtor și rapid.

Tot eu (tot ȋn mintea mea): Oare unde erau medicii, asistentele și/sau consultanții ȋn alǎptare ȋn povestea asta ȋn anii ’90? Primele douǎ categorii sigur erau și ele acolo, ȋn spital. Oare unde sunt acum, ȋn poveștile de-acum? Oare ce sfaturi dau? Eu am primit atȃt ȋncurajǎri, cȃt și piedici ȋn spital, ȋn ceea ce privește alǎptarea. O vecinǎ de-a mea mi-a mǎrturisit cǎ abia al doilea copil, nǎscut acum doi ani, a fost alǎptat, la sfaturile unei „tanti” din zonǎ pe care o știa. La primul, acum 15 ani, a dat doar lapte praf, cǎ „așa se fǎcea”. E dificil sǎ alǎptezi, din multe puncte de vedere. Dar e bine sǎ ai opțiunea asta, ȋn mod real, oricȃt de ciudat ar pǎrea. O fi alǎptarea „naturalǎ”, dar alǎptatul „ȋți vine” natural, fǎrǎ dureri fizice sau psihice, dar dupǎ ce știi ce faci, adicǎ dupǎ ce te-ai informat legat de asta. Dacǎ vrei sǎ alǎptezi. Pentru cǎ nu e musai sǎ alǎptezi, chiar dacǎ ȋn opinia mea e cel mai bun lucru pentru un start bun ȋn viațǎ al copilului, din punctul de vedere al dezvoltǎrii și sǎnǎtǎții de toate felurile. Dar, da, existǎ alternative, bune, rele, cum or fi, fiecare isi asuma alegerile și ar trebui sǎ nu existe radicalism și criticǎ de dragul criticii ȋndreptatǎ ȋntr-o direcție sau ȋn cealaltǎ, ȋntre cine alǎpteazǎ și cine nu. Pǎrerea mea.