Regulamente, fete, femei, reguli

Într-o zi în care am citit cum o fetiţă româncă a fost trimisă acasă de la şcoala fiindcă nu avea fustă neagră, ci neagră cu flori albe, iar aşa ceva e împotriva regulamentului şcolii; mi-am adus aminte că, recent, am citit un articol scris despre un tată al unei fetiţe din SUA care s-a schimbat în echipamentul de sport din geantă şi plângea când a aşteptat-o tatăl la finalul zilei fiindcă i s-a atras atenţia că nu are voie cu rochiţă cu bretele „spaghete” la grădiniţă… deoarece e împotriva regulamentului.

Mă-ntreb cât timp o să mai reglementăm fiecare centimentru de haină şi de piele şi de păr al fetelor şi femeilor, fiecare gest al lor şi, mai mult, mă intreb câtă lume se întreabă de ce facem asta. Mă mai întreb şi de ce la şcoală fetele trebuie să se auto-supravegheze pentru a nu fi “pedepsite” pentru ţinuta lor, fiind trimise acasă şi private de dreptul la învăţătură, la fel cum înafara şcolii, cultura populară le cam determină să se auto-supravegheze pentru a nu fi… “pedepsite” pentru ţinuta lor. Fie că nu au acces într-un club sau că sunt violate din cauza rochiţei prea scurte, fie că nu au voie să iasă din casă fiindcă nu poartă vestimentaţia potrivită sau sunt atenţionate la birou fiindcă nu sunt îmbrăcate adecvat, femeile sunt private de dreptul lor la libertate de exprimare şi/sau mişcare, la protecţie, sunt “pedepsite” pentru ţinuta lor. Iar ele învaţă că există acest concept şi această practică a pedepsirii ţinutei lor încă de mici, de la şcoală, după cum vedem din exemplul de mai sus. Şi internalizează această posibilitate a pedepsirii, iar ulterior sunt educate sau se auto-educă în sensul auto-supravegherii ţinutei lor astfel încât să respecte regulile (cui?). Astfel, ele evită pedeapsa la care au potenţialul de a fi supuse, potenţial naturalizat social, dar creat artificial, dezvoltat, sedimentat, osificat prin perpetuarea acestor practici şi internalizarea lor în corpul, comportamentul şi mintea oricăreia dintre noi. Nu mai vorbesc aici de faptul că “pedepsindu-le” de la momentul când sunt fetiţe până la maturitate şi chiar mai încolo, le infantilizăm în mod constant. Pedeapsa e pedeapsă, iar sentimentul de ruşine adânc inoculate prin educaţie e acelaşi fie că e vorba de rochiţa cu bretele “spaghete”, fie de costumul gri de la birou.

Hai să deschidem ochii odată şi să vedem cât de mult limităm potenţialul creativ al femeilor prin impunerea regulilor legate de vestimentaţie, cât de mult le limităm modul în care se raportează la ele înseşi dacă orice bucată de piele trebuie ascunsă în locurile publice (şcoală, serviciu, parc), dar trebuie făcută publică în locurile “private” (baruri, cluburi, etc). De ce e atât de greu să vedem că regulile nu sunt făcute pentru a le proteja pe ele sau pentru a le asigura libertatea şi accesul egal, ba dimpotrivă. Pentru cine nu ştie, e violenţă: structurală, culturală, epistemologică, genizată.

girls

Reclame

Cancer la sân, mirese copil şi educaţie

A început luna octombrie. Prin “Vest” e “Breast Cancer Awareness Month”, adică, mai pe şleau, luna în care ar fi bine să conştientizăm că în ceea ce priveşte sânii, nu e suficient să fim atenţi/atente la mărimea lor, ci e necesar să fim atenţi/atente la potenţialul lor de a dezvolta cancer. Dincolo de criticile pe care le mai primesc astfel de iniţiative devenite tradiţii prin unele locuri, eu cred că o lună în care să vedem pe toate gardurile (online) informaţii despre depistarea şi tratarea cancerului la sân, cât şi despre existenţa lui în vieţile multora dintre noi, nu e un lucru rău. Să nu uităm că până nu demult aveam tendinţa să ascundem această problemă sub covor, sub pat sau după perdea (mai ales problemele definite (ne)drept ale femeilor). Dincolo de faptul că, poate, vă puneţi o fundiţă roz în piept, poate vă convingeţi sau convingeţi pe cineva să meargă la un control pentru detectarea cancerului la sân.

breast-cancer-awareness-pink-ribbons-conceptual-tree-eps-file-vector-organized-layers-easy-editing-33609239

Mi s-a părut o coincidenţa de bun augur pentru a atrage atenţia unei alte problem faptul că exact la începutul lunii octombrie am văzut o altă campanie online despre o altă problemă pe care nu doar o genizăm şi-o “alocăm” arbitrar femeilor, ci şi unor ALTE culturi. Căsătoria copiilor. Pe la noi asociată cu etnia romă, dar foarte răspândită în multe state ale lumii. E o tradiţie ce afectează în număr covârşitor fetele tinere şi conform statisticilor UNICEF cam 15 milioane de fete ajung anual să se căsătorească înainte de vârsta de 15 ani. Dincolo de dezbaterile dintre drepturi culturale versus drepturile copiilor în care, în ceea ce priveşte această chestiune, mă alătur taberei “drepturile copiilor”, vă întreb: voi ce făceaţi la 15 ani? Eu sunt pentru drepturile copiilor, drepturile fetelor… la educaţie, la alegerea partenerului de viaţă, la cunoaşterea opţiunilor lor, la protecţie împotriva abuzurilor sexuale corelate cu căsătoriile premature, la tot ceea ce poate aduce un zâmbet sincer pe feţele unor fete de 15 ani din toată lumea, fiindcă eu, la 15 ani:

  • am început şi-am terminat primul an de liceu
  • m-am hotărât să las deoparte visul de a mă face ghid de turism fiindcă Geografia n-a mai fost atât de faină la liceu
  • am tzucat un coleg la o petrecere de sfârşit de an şcolar (sau a fost la 16 ani, nu mai ştiu sigur)
  • am fost în primele mele tabere, la mare şi la munte. La munte am colectat deşeuri de pe un traseu montan. Au fost şi ultimele tabere, nu mai ştiu de ce
  • am luat un doi la a doua oră de limba română din clasa a IX-a, deşi ulterior am luat doar 10, cred, pe tot parcursul liceului, şi-am şi mers la olimpiadă la română vreo câţiva ani. Profa a crezut că mi-a scris altcineva tema
  • mă gândeam că o să mă căsătoresc la 25 de ani şi o să am doi copii până la 30 de ani. Nu prea concepeam ce va să vină după 30 de ani. Nici nu s-au întâmplat aceste lucruri, da’ nici rău nu a fost.
  • şi altele 🙂

E actual subiectul mireselor copil, dezbaterile din jurul lui, de asemenea. Va mai fi de actualitate. Mai ales acum când criza europeană a refugiaţilor ne-a arătat că multiculturalismul şi inter-culturalitatea sunt în criză şi par să nu supravieţuiască.

Nu uitaţi să le spuneţi fiicelor voastre până la 15 ani că există cancer la sân, cancer de col uterin, cancer ovarian, să le deconstruiţi miturile despre berze şi “joaca de-a mama şi de-a tata”. Educaţia sexuală salvează vieţi, pe bune! La fel şi informarea şi conştientizarea cu privire la aceste tipuri de cancer. La fel şi educaţia. (punct) În privinţa cancerului la sân trebuie să ne educăm, pur şi simplu. În privinţa mireselor copil trebuie să ne educăm referitor la culturi şi diferenţe, iar apoi să combatem eficient nedreptatea care li se face când devin mirese cât sunt încă fetiţe, susţinând în paralel dreptul lor a educaţie, la dezvoltare personală şi profesională, de la fetiţe la femei tinere.

‪#mylifeat15 #endchildmarriage
http://www.girlsnotbrides.org/about-child-marriage/

Photo credit: http://www.dreamstime.com/