Ce mai ţin prin balcon, de unde şi de ce

 

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi place să nu folosesc balconul ca locaţie de ţinut evidenţa vecinilor sau depozitat ce nu vreau prin casă. Apartamentul meu are balcon închis, practic, inclus în camera… de zi, aşa a fost, n-avea rost să mai fac modificări, m-am pliat pe ce mi s-a dat, să zicem. Toamna asta am incercat să-l fac să fie un loc din casă în sine, nu o prelungire a restului casei. Bine, mă străduiesc similar cu toate colţurile casuţei. Le luăm pe rând, ok? Deocamdată a ieşit ce e în poză, după cum veţi vedea, cu mult mult ajutor de la familie şi prieteni, plus oleacă de dorinţă şi voinţă. Nu e perfect, dar e balconul meu fain:

  • masă plus scaun, aduse de gagicul meu de pe unde-a trăit el până să ne mutăm împreună. Păturica roşie e de la IKEA Budapesta, de pe vremea când am locuit acolo trei luni, pentru o mobilitate la CEU (doar pentru cunoscători), cum vreo patru ani, aproape şi-am închiriat un apartament drăguţ, dar friguros, lângă Blaha Lujza.

IMG_2726[1]

  • tavă de lemn cu încrustări, primită cadou de ziua mea de la sora-mea.
  • pe tavă, adesea, un pahar de vin, am avut două, dar unul s-a spart. IKEA. Vinul e de la Recaş. Şi e bun. Şi undeva în lume e seară tot timpul, da?! Plus, vişine uscate, fără sâmburi- descoperirea săptămânii; miez de nucă de acasă; două pătrăţele mai mari de ciocolată cu mentă, pe o farfurie mică de la un set de ceşti de cafea, primit şi el, tot cadou.
  • suport de pahar cu motive româneşti, primite cadou, tot de la soră-mea, de un Crăciun, parcă.
  • covoraş cu mesaj, primit cadou de la Andreea şi Florin, de casă nouă: “Go confident in the direction of your dreams, live the life you always imagined”.

IMG_2723[1]

  • orhidee cum n-aţi mai văzut, primită de mărţişor de la gagiul mai sus menţionat, păstată cu tot cu şnurul de mărţisor care e sfânt pentru mine, cea mai faină sărbătoare după Crăciun, în ghiveci împrumutat, tot de la soră-mea, e o tufă de orhidee ce creşte constant. A făcut o singură dată flori. Nu e bai, tocmai am văzut că se pregătesc de înflorit celelalte două de pe zidul despărţitor transformat în raft. Una se are un băţ de Moş Nicolae de anul trecut înfipt în ea pentru sprijinit florile pe care le tot face şi stă într-o scrumieră roşie cu negru, iar cealaltă stă într-o cană din paie vopsite maro în care au fost ouă de ciocolată acum vreo doi ani, de Paşti- nimic nu se aruncă, totul se transformă.

IMG_2725[1]

  • suport de lumânări din lemn, achiziţionat din Berlin de la un designer shop, împreună cu încă vreo patru pe care le-am făcut cadou. Se desface în bucăţi şi se asamblează cum ai chef. Între orhideele “normale”.
  • un discoball pe care nu am reuşit încă să îl atârn de tavanul balconului, primit de la prietenii mei cei mai cool de ziua mea, anul ăsta, la schimbarea prefixului. Sprijinit de el, un coaster din Lisabona, cu/despre fado.
  • un coşuleţ cu o floare care nu mai ştiu cum se numeşte, în plan îndepărtat, pe dulapul care maschează o parte din centrală, iar în restul timpului şi spaţiului sau îmi găzduieşte genţi şi cutii şi alte cele.
  • grădina mea din căni de prin lume adunate: garofiţe în cana verde cu smiley cumpărată acum milioane de ani din Timişoara; rozmarin în cana primită de un Crăciun de la şeful meu care între timp nu mai e şeful meu şi pe care scrie “don’t worry”; alte floricele deja înflorite în cana de la Viena care imită o pictură de Klimt, cea mai cool, ştiţi voi care; un fir de busuioc în cana din Istanbul; nişte verdeaţă în cana din Wroclaw unde am fost la o şcoală de vară cândva; un fir de ardei iute în cana din Norvegia. Le-am potrivit, nu? Pământul şi unele plante/seminţe sunt de la Sînziana.

IMG_2724[1]

  • o vază verde pentru când primesc flori, în colţul balconului, de la prietena Roxana, care ştie întotdeauna că trebuie să fiu pregătită să fiu adorată şi mă ajută cu asta.
  • perdea luată cu împrumut de la mami, ca să mai şi facem economii şi să nici nu lăsăm la naftalină ce e frumos.
  • un raft, la care mai lucrăm un pic.
Reclame

Anticariatul din minte

Mă uit la Grey’s Anatomy de, cam, zece ani. Cu un soi de sfinţenie.  Vinerea sau, maxim, sâmbăta, în fiecare săptămână când apare câte-un episod. E unul dintre lucrurile care îmi dă un ritm, mă ţine ancorată de/în ceva, într-un grup de prietene cu care discut uneori despre ce s-a mai întâmplat, într-un deceniu în care am umblat mai mult decât am stat şi-n care cea mai lungă perioadă de timp petrecută într-un loc, fără să-mi fac bagajele să mă mut a fost de trei ani, iar cele mai scurte, cred, de o lună sau două, maxim trei. Ai nevoie de nişte lucruri care să-ţi dea o iluzie de vreun fel că nu totul se schimbă. Bine, mai e şi faza că dramele altora, mai ales pe melodia potrivită, te fac să ţi le regândeşti pe ale tale. În fine, deci, da, pentru mine Grey’s Anatomy e unul dintre lucrurile despre care îmi imaginez că în curând va ajunge pe rafturile din anticariatul minţii mele; şi zâmbesc oleacă atunci când aud de serialul ăsta. Desigur, serialul s-a schimbat, eu m-am mai schimbat, dar faptul că suntem încă împreună mă face să zic că mai degrabă ne-am transformat, că de schimbat nu cred că ne-am schimbat prea mult nici el, nici eu.

În sezonul ăsta, producătorii au făcut o chestie tare faină. Pe lângă faptul că mă uit iar la Grey’s cam ca la primele sezoane, muzica aia bună rău din serial s-a făcut dintr-o dată nu doar bună, ci şi interesantă. De ce? Pentru că toată coloana sonoră e alcătuită din cover-uri foarte foarte faine. Îmi place ideea de nu-i adevărat. Iar în ultimul episod am auzit un cover fain după o melodie mai veche, din anticariat şi ea, cântată acum mulţi ani de Backstreet Boys. Iacă. Aici vroiam să ajung. Alt lucru din anticariat care mă face să zâmbesc şi-mi aduce aminte de nişte treburi faine, de nişte zile agitate din adolescenţă, de vremuri de mai demult, dar care sunt încă în/cu mine. Asta e faza cu anticariatul minţii, lucrurile alea sunt puse la naftalină, dar nu se aruncă niciodată şi sunt revăzute, regândite, retraite cu sfinţenie, fiindcă fac parte din noi. Desigur, pot sta şi pe-un raft sub diferite forme materiale, dar nu despre aia vorbim, nu?

Bun, deci, Grey’s anatomy şi Backsteet Boys. Aş mai adăuga: cartea aia pe care n-aş mai citi-o acum, dar după care vroiam să mă cheme şi pe mine Olguţa, “La Medeleni”; mini grădina mea de legume de acasă de-acum aproape un sfert de secol transformată acum în mini grădină de balcon, cu flori şi verdeţuri în căni adunate de prin lume; masa dintr-un colţ al tuturor bibliotecilor în care am tocit coate, de unde se vedea ploaia pe geam şi pe care-o caut şi-acum când ajung într-un astfel de loc; ciocolata Milka; îngheţata de alune-  “italiană”, aşa zicea tanti care aducea îngheţată într-un orăşel mic de provincie unde ne plimbau au mei duminica acum vreo 20 de ani-; pizărăii, cel mai fain obicei din lume, eu îl ştiu din Ardeal, de acasă, dar sub diferite forme există şi prin alte locuri, cu copii care au nasul roşu şi umblă prin sat în dimineaţa de Ajun să primească mere şi bomboane şi nu poţi să ratezi aşa ceva pentru nimic în lume; scrisorile transformate în e-mail-uri şi vederi şi mesaje, numai să scrii ceva, să te ştie cineva, cumva, prin cuvinte; bluza aia gri cumpărată din Varşovia acum opt ani şi pe care nu te hotărăşti să o dai afară din dulap fiindcă era ceva ce-a ţinut de cald într-un frig groaznic şi într-o mare de singurătate; sentimentul ăla din momentul în care vezi marea de pe geamul trenului sau maşinii şi începe să miroase puţin a apă sărată şi îţi dai “reset” automat; şosete colorate; strugurelul, dada, strugurelul… regăsit recent sub o formă similară la Elizabeth Arden, ceea ce mă face să cred că din anumite puncte de vedere cosmeticele din România imediat post-comunistă puteau fi produse de lux; liste pe hârtie; casetele înregistrate de pe casetele altora care aveau muzica pe care-o vrei; discotecile unde te duceai să dansezi. punct;  ar mai fi…

La voi în anticariat ce găsim?

DSC_0241

Barcelona, martie, 2014, duminica devreme, cum e bine să faci lucrurile frumoase, de dimineată.

Amintiri din viitor: „Azi cred…”

Azi aleg să îmi amintesc şi să mai cred în:

-espresso băut în doi în cafenele italiene ca cea din imagine. Poza asta-mi aduce aminte de plimbat în ritm alert prin Genova în ianuarie şi de un număr infinit de espresso-uri pe care vreau să le beau în viaţa asta şi, mai ales, pe care vreau să le beau cu oameni.

Genova coffee

-puzzle-uri “rezolvate” şi faptul că dacă te joci Sudoku îţi antrenezi creierul şi poate amâni boli care te-ar face să uiţi că ai fost vreodată în genova.

-mâncare la mami, acasă, de unde se vede curtea pe geamul de la bucătărie. E un trandafir alb chiar aproape de colţul terasei, lângă fântână. Mie-mi place mai mult ăla din grădinuţă, care e alb-roz sau ăia de lângă casă, galbeni-roşiatici. Dar îl respect pe ăsta, că reuşeşte să stea înflorit mult mai mult ca ăia şi ne bucură. E perseverent, aşa. Şi statornic, ca o casă, ca şi sentimentul de acasă, că aparţii şi eşti în siguranţă.

-oameni care donează şi ajută şi sună şi scriu şi cheamă şi se-adună şi scandează şi cer şi câştigă şi discută şi donează iar şi ajută şi scriu şi cheamă şi se-adună. Oameni care fac, nu stau pe margine, actori, nu spectatori. În ei cred azi, a lor e lumea. Oameni buni, demni, faini, solidari.

-liniştea de cu zece minute înainte să sune ceasul dimineaţa, când te uiţi pe geam şi te gândeşti că mai poţi închide puţin ochii, dar eşti deja conştient/ă că a început o nouă zi.

-asamblarea de mobile de la IKEA, dar şi de şicanele stupide legate de faptul că asamblarea mobilei de la IKEA e un test al oricărei relaţii. Eu am avut doar confirmări plăcute şi de succes.

-unghii roşii şi eşarfe colorate, adunate din lume.

-încercări de creativitate când ştii că nu-i tocmai “cana ta de ceai”, da’ nici nu vrei să te laşi bătut/ă: căni adunate din lume în care poţi planta flori şi alte ierburi verzi.

-aerul rece de toama târziu, când ieşi dimineaţa afară şi inspiri prima oară. Sau cel de primăvara, pe seară, la sfârşit de aprilie, când miroase-a copaci înfloriţi.

-nasuri roşii de copii înfofoliţi iarna şi picioruşe grăsuţe care se văd sub hăinuţe de copil, vara.

-sticle de vin bun băute cu prietenii la taclale nesfârşite despre tot şi nimic, băute cu sfinţenie, ca un ritual, mai ceva ca mămăliga de la cina de seară din Moromeţii.

-Inboxul fără niciun e-mail necitit, fără niciun e-mail “cu steluţă” sau “cu steguleţ”.

-un mesaj care te face să zâmbeşti când te uiţi la telefon şi-apoi te uiţi în jur şi devii serios, să mai tii fericirea aia câteva secunde numai pentru tine.

-un “mulţumesc”… pe stradă, la muncă, acasă.

-o ciocolată găsită din greşeală în alt sertar… după ce în cel de ciocolată nu mai era nimic de găsit.

-o carte tocmai descoperită.

-o discuţie interminabilă noaptea, până la momentul când nu mai poţi să “baţi” somnul.

-entuziasmul din secunda când cumperi un bilet de călătorie, de orice fel, oriunde.

Amintiri din viitor: „Uneori, gunoiul e desenat cu flori”

Coşurile astea de gunoi, văzute pe o străduţă în Braşov, mi s-au părut drăguţe iniţial. Apoi, nu atât de mult.

12023064_10152950918351571_499742187_n

Bine, dacă îl reciclezi, gunoiul în sine poate că e fain şi înseamnă ceva, ceva pozitiv, dacă nu, e doar mutat dintr-un coş într-un tomberon într-o maşină de gunoi, într-o groapă de gunoi… atunci, nu. Revenind, mi s-au părut drăguţe, cu un mesaj pozitiv. Iniţial. Când m-am gândit că e un lucru bun să vrei să arunci o urmă de creativitate şi de fain în ceva ce e asociat cu un colţ de la dulapul de sub chiuvetă, un colţ de curte sau un colţ de oraş sau un colţ de lume sau o groapă, ceva negru şi urât/mirositor, chiar. Dar, apoi, mi-am dat seama că floricelele sunt pictate, acoperă ceva, dar nu transformă ceva-ul ăla dintr-un colţ negru într-o floare, dintr-un plastic într-o plantă. Sunt un fel de spoială. Ştim cu toţii cum arată spoiala. E peste tot:

  • în sistemul de educaţie românesc, lăudat adesea, dar care are strategii pentru tineri cu dizabilităti, dar nu are planuri de acţiune şi de acces real la educaţie pentru ei sau orice alte categorii defavorizate;
  • în oameni ce par faini, dar care vor să lase oameni să moară doar fiindcă sunt refugiaţi, nu imigranţi, care nu înţeleg că lumea e a noastră e valabil şi în termeni de responsabilitate şi responsabilizare;
  • în instituţiile publice unde ghişeele şi paginile de internet arată fain, dar mulţi funcţionari nu înţeleg că oamenii nu sunt dosare de hârtie şi că nu pot fi toţi dosare de carton cu şină (unii sunt dosare colorate de plastic, fără şină, ok?!);
  • în bisericile măreţe unde e loc doar pentru cine are bani;
  • în spitalele văruite pe dinafară, dar unde baia arată mai rău ca-n filmele de groază;
  • în cadre didactice din şcoli generale şi universităţi care, într-un sistem bolnav, se agaţă bolnavicios, şi ele, de ierarhii, de evaluări făcute arbitrar, de complexe de zei faţă de studenţi;
  • în studenţi eminenţi care vor diplome, nu vor cunoaştere, informaţie şi abilităţi; în oameni cu bani care se consideră mai buni decât oamenii cu mături;
  • în zâmbetul ce acoperă frustrările celor din spatele unui birou, oameni care încearcă să le proceseze comenzi, cereri, etc în timp ce le suflă manageri autoritari şi deloc cooperanţi în ceafă şi îi presează sistemul să raporteze mai mult, nu neapărat mai bine;
  • în manageri care se cred dumnezeii subordonaţilor şi nu colegii lor;
  • în instituţii şi firme importante care nu ţin cont de reguli de protecţia muncii;
  • în lideri informali, acceptaţi din varii motive, care sunt de fapt şefi de modă veche care urlă şi cred că asta le va conferi putere şi respect, în timp ce coordonatorii formali de modă mai nouă îşi câştigă respectul celorlalţi şi le recunosc valoarea muncii în cadrul echipei, dar mai ales în coordonatorii formali ce acţionează pe modelul vechi (ăştia sunt cei mai groaznici);
  • în oameni noi care nu vor să renunţe la obiceiuri vechi, oameni tineri care se resemnează bătrâneşte în timp ce  oameni bătrâni se revoltă cu tinereţe şi înţelepciune;
  • în doctorate exemplare, dar plagiate… şi dizertaţii plagiate şi referate plagiate;
  • în universalizare, generalizare, esenţializare, în faptul că pălăvrăgim despre originalitate, dar, de fapt, vrem omogenitate;
  • în magazine premiate care curătă pâinea de mucegai şi o pun iar la vânzare;
  • în părinţi model care cumpără tablete la 5 ani şi obligă copiii să facă două cursuri de limbi străine pe săptămână la 7 ani, dar nu iau copiii în braţe decât odată la câteva luni, poate;
  • în fete minunate disperate să slăbească din cauză că societatea le învaţă că singurul lucru care le dă valoare ca oameni e atingerea unui standard de frumuseţe pe care nu se ştie cine l-a stabilit;
  • în bărbaţi şi băieţi politicoşi care bat femei şi fete fără impunitate, dar a doua zi se poartă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat pentru că au învăţat că femeia trebuie să ştie de frică şi tre s-o mai şi plesneşti ca să nu uite unde-i e locul;
  • în bilete de tren cumpărate online pentru călătorii care ajung constant cu ore multe de întârziere;
  • în agenţii naţionale care există ca formă, au chiar forme europene, dar nu au conţinut, resurse umane, resurse financiare, plan de lucru adaptat la contextul social, economic, cultural şi politic românesc;
  • şi-n toate celelalte probleme pe care le vedem, dar le ignorăm. Suntem mulţi cei care le vedem, cei care avem ochi pentru ele, dar întoarcem capul şi ne vedem de drumul nostru, fără să conştientizăm, poate, că drumul face slalom printre toate astea, printre toate florile astea ce spoiesc gunoi;
  • în oameni care dau like şi share, dar nu ies din casă.

N-avem nicio scuză dacă nu reciclăm gunoiul, ci acceptăm spoiala.

Amintiri din viitor: „Dacă te-aş fi cunoscut acum cinci ani…”

În Barcelona m-am simţit copleşită. De ea, de Barcelona, ca oamenii din poza, mici de tot. De ceea ce lăsasem în urmă, la lucru. De călătoria pe care aveam s-o pornesc după ce plec din Barcelona. Dar, mai ales, m-am simţit flămândă de văzut şi cunoscut. Aproape că am pierdut din vedere dorinţa de a simţi ceva… nici nu prea era o perioadă în care vroiam să simt multe, din ceea ce-mi aduc aminte, dar ştiu că a fost perfectă o zi şi două seri avute la dispoziţie doar pentru plimbare prin oraş… am umblat până nu mi-am mai simţit picioarele. Fiindcă merită, dar şi fiindcă, uneori, e ok să te extenuezi ca să nu mai poţi simţi şi gândi. Iar dacă te mai şi extenuezi cu frumos şi interesant, deja e mai mult decât orice-ai putea vrea de la o zi… ok. Am avut un scop în ziua aia, să umblu şi să văd. Şi l-am atins. Singură. Aia a făcut gustul umblatului şi-al scopului atins, dulce-amar. Pentru că de data aia mi-aduc aminte că aş fi vrut să împart Barcelona, călătoritul, tot, cu cineva. Cred că, pe undeva prin lume, atunci, cineva şi-a dorit acelaşi lucru… deunăzi mi-a spus: “Dacă te-aş fi cunoscut acum cinci ani, dacă ne-am fi întâlnit atunci… am fi umblat lumea toată împreună”. E bine şi acum, avem timp; deşi, cred, niciodată nu va fi destul. Acum suntem doi, flămânzi să umblăm.

DSC_0011 (3)

Amintiri din viitor: „Don’t let anyone dull your sparkle”

După cum vă anunţam săptămâna trecută, cu puţină întârziere, dar cu mult interes şi multă deschidere, vă arăt nişte poze şi vă promit un gând de pe-atunci, pentru fiecare din ele, dar cu legături cu fiecare din clipele de-acum, mai ales clipele alea de schimbare, de voinţă, de dorinţă care se succed cu rapiditate în rândul multora în această perioadă. Pentru că totul se transformă, nimic nu dispare, o zi, o poză, o amintire din trecut, într-o viaţă de acum pentru un gând despre viitor… “Amintiri din viitor”.

DSC_0680

În Glasgow, oraşul al cărui slogan e “People are Glasgow”, mi-am adus aminte că şi în română avem o vorbă cu “omul face locul”… acolo, chiar aşa e. Niciunde în lumea asta  nu m-am simţit atât de apropiată de străinii de pe stradă ca în Glasgow. Poza e dintr-o cafenea unde erau angajaţi doar tineri cu autism, coordonaţi de doi oameni, soţ şi soţie, de vârsta a treia deja. A fost cel mai impresionant loc în care am fost, aş zice că a fost absolut “normal”, dar ar fi o aberaţie, nu aş vea să fie nimic, vreodată, normal şi nici nu cred în asta. E un concept… rău. Nimeni n-ar trebui să fie un fan al normalităţii. E plictisitoare şi inutilă, generalizează, esenţializează, universalizează şi e groaznic de discriminatorie. În România de azi văd în jur: că la o televiziune locală există o emisiune ce a împlinit un an, unde reporterii sunt tineri autişti; că într-un bloc dintr-un oraş românesc locatarii au distrus rampa pentru scaune cu rotile, deşi un vecin de-al lor utilizează scaunul cu rotile ca unic mijloc de deplasare; că tinerii cu handicapuri de orice fel se chinuie încă să aibă acces real şi susţinut la educaţie şi locuri de muncă, dincolo de formele legale şi iniţiativele cu iz “european”. Ar fi bine să nu uităm că modul în care ne tratăm unii pe ceilalţi e reprezentativ pentru societatea şi locul în care trăim, întotdeauna. Unele universităţi din România organizează şi susţin mobilităţi de studiu în străinătate pentru studenţi cu handicap, inclusiv cu însoţitor. Altele, nu. Am prieteni care studiază legătura dintre alimentaţie şi tratarea autismului. Doar oamenii cu o anumită “stare” economică îşi permit să le urmeze sfaturile. Suntem la început abia. Dar, trebuie, putem.