De ce luna februarie nu e CHIAR atât de nasoală

Pentru mine februarie e ca un soi de noiembrie, nimic nu e clar, anotimpuri, vreme, culori, noapte, zi, astenie sau ne-astenie, şi totul e cam anost, aşa. Dar, fiindcă m-am auto-educat să găsesc un bine şi-n cel mai rău rău, azi am făcut un exerciţiu cu luna asta ce părea pierdută şi-am descoperit în adâncurile imaginaţiei şi realităţii mele trăite că luna februarie nu e chiar nasoală, pentru că:

  • După ce ţi-ai învârtit prin cap în ianuarie n planuri pentru noul an, pe care ai realizat că nu ai cum să le transformi în realitate fiindcă te-a cam luat valul de sărbători, în februarie eşti mai calm, mai realist şi re-setezi nişte obiective astfel încât să te uiţi cu optimism la anul ce tocmai a început, nu cu tristeţea aia dezamagită de ianuarie. Vorba ai, ianuarie e un fel de lună de testare a noului an, în februarie deja poţi să ţi-l croieşti în funcţie de rezultatele testelor şi să îl/te accepţi aşa cum e/eşti.
  • E ziua îndrăgostiţilor şi multă lume cumpără vinuri cu mesaje specifice pe le, astfel că sticlele şi rafturile cu vinurile bune sunt ignorate şi găseşti tot ce­-ţi trebe, când îţi trebe, pe raftul unde trebe.
  • Ne pregătim de Mărţisor şi e fain, cautăm mărţişoare, ne pregătim de mărţişoare, vine 1 Martie, vine primăvara.
  • Apar ghiocei de vânzare la colţ de stradă.
  • Simţi că creşte ziua, a trecut momentul nasol de decembrie-ianuarie când e scurtă rău de tot şi nu ai lumină la geam dimineaţa când te trezeşti. Parcă altfel te porneşti la treabă dacă nu se dă startul zilei pe noapte.
  • S-ar putea să existe zile în care s-ar putea să fie posibilă purtarea de tenişi sau alţi papuci care nu atârnă grei în picioare şi-atunci simţi cum e să mergi pe nori, ţi-aduci aminte, încet-încet.
  • Începe să iasă din hibernare viaţa culturală din oraş şi mai ai şi alte activităţi extra-curriculare decât cumpărături de sărbători sau cumpărături la reduceri de după sărbători, sau vin fiert cu prietenii în oraş; iar ong-urile încep să aibă acţiuni care au ţinte dincolo de momente, cum e Crăciunul, pe termen lung.
  • Câteodată ai o zi în plus în luna februarie, iar dacă eşti în toate minţile o s-o sărbătoreşti cum se cuvine, ca şi cum ai primit un mega-cadou ce nu trebuie irosit, aşa că te duci în Italia într-un “week-end getaway” de ziua aia şi-ncă două. Pentru că orice timp, mai ales ăla extra, trebuie sărbătorit cu voie bună şi călătorit.

Bine, mă, februarie, hai că începe să-mi placă de tine.

february

 

Reclame

Cartof fiert de Valentine’s

Nu e vorba despre un Valentine’s week-end ratat sau aşa ceva. Oricum, ce e un Valentine’s week-end, de fapt? Nu cunosc, că noi nu sărbătorim de-astea. Da’, ca norocu’, pe 13 e ziua noastră, deci ceva tot se sărbătoreşte. Dar, nu despre asta-i vorba.

Ştiţi filmele sau postările sau vederile alea în care ţi se spune să preţuieşti lucrurile mărunte? E vorba, însă, despre plimbări sub clar de lună sau de soare, să cunoşti oameni noi, alea alea. Fix pix! Alea-s lucruri mărunte?! În 2016 alea numa lucruri mărunte nu-s. Lucrurile mărunte de care trebuie să te bucuri sunt doi cartofi mici, fierţi bine, tăiaţi bucăţi, cu nişte sare bună… sărată… presărată deasupra lor puţin, după o noapte, două, trei în care te-ai împrietenit cu buda atât de strâns că simţi că nu mai poţi fără ea. Sau o sticlă de apă minerală adusă în miez de noapte de omu’ care trebe fiindcă ai scris într-un sms că parcă nimic pe lume n-ar părea mai bun acum decât o gură de apă minerală. Şi ce bună-i o gură de apă minerală, Doamne, cu bulele ei şi gustul ei un pic… mineralizat… Cartofii fierţi şi apa minerală sunt lucruri mărunte, oameni buni. Mărunte şi bune, nişte binecuvântări din ceruri, care te ajută să te ridici de pe canapea şi să deschizi geamurile să respiri aer plouat… alt lucru bun, deloc mărunt, dar bun, aerul ăsta plouat. Best Valentine’s Day ever, dragă Valentin, înţeleg că ai vrut să-mi dai o lecţie că tot fac mişto de tine, dar, să ştii, că la sfârşitul zilei, eu o să găsesc ceva bun şi-ntr-o viroză intestinală sau ce-o fi fost asta. Şi-o să-mi fac prieteni noi şi te voi învinge! Cartofii fierţi şi apa minerală şi aerul plouat mă vor ajuta să-l înving pe Valentin, da!  Şi îmi vor face ziua mai faină şi mă vor ajuta să uit de întâlnirile nedorite în care buda m-a strâns în braţe… sau eu pe ea, nu mai ştiu. Astea-s lucrurile mărunte. Şi importante. So, fuck you, Valentin, consumerist capitalist care eşti!

valentines-day-cupid-single-dating-love-funny-ecard-Xfo

Misoginism educat

E un ton pe care-ţi vorbesc misoginii, mai ales ăia aflaţi într-o poziţie superioară în vreo ierarhie în care poţi să fii şi tu, femeie, inclusă sau nu. Poate simplul fapt că sunt bărbaţi îi face să creadă că îţi sunt superiori, chiar dacă amândoi sunteţi miniştri sau agenţi de vânzări. E un ton, cum spuneam, un soi de pseudo-politeţe combinată cu “glumiţele” specifice şi terminologia arhicunoscută în care includem în mod obligatoriu cuvintele “domnişoară” (cu variaţiunile aferente) şi “Sărut mâinile”, întreruperea fiecărei fraze mai lungi şi impresia de monolog pe un ton infantilizator faţă de partenera de presupusă-conversaţie. Am trăit variantele astea. Le-am trăit şi pe cele mai “high-end”, precum şi pe cele mai nevinovate fiindcă vin din educaţia de-acasă şi nu numai referitoare la feminizarea şi masculinizarea anumitor meserii şi activităţi (de exemplu, “las că vin eu să asamblez mobila că-s bărbat şi tu nu ştii!”). Iar misoginismul se învaţă, se educă. Plus, misoginul nu e misogin destul dacă nu e şi fudul… şi universitar. Pentru cei interesaţi de misoginismul educat şi răspunsul femeilor educate, vă rog să aveti curiozitatea de a cerceta cazul Titu Maiorescu – Sofia Nădejde. E genial!

Prin perindarea mea în mediul universitar românesc şi european, ca studentă şi apoi ca cercetătoare şi apoi ca angajată (nu cadru didactic, dar bănuiesc cum stau lucrurile şi pe-acolo) am văzut multe şi m-am hotărât să le rezum mai jos, cu menţiunea că sunt adunate de prin cel puţin şapte universităţi româneşti şi europene unde am petrecut mai mult de o zi. Mai mult, recunosc aici că totul se bazează pe ce-am auzit eu, n-am înregistrat sau consemnat undeva şi nici nu intenţionez să fac publice instituţiile sau personajele fiindcă nu asta e scopul, ci faptul că misoginismul universitar există şi e nasol, în opinia şi experienţa mea, iar dacă am vorbi cu toatele mai clar despre el, cu subiect şi predicat, poate n-ar fi rău. Ce am observat e că sunt aceleaşi vechi stereotipuri misogine şi-aceleaşi discuţii de avut… la nesfârşit.

Am văzut studente doctorande care erau întrebate de către decan: “Şi, domnişoară, vă interesează un post de asistent când finalizaţi studiile, sau ne ducem cu doctorat la multinatională?”. Nu numai că se revine la un stereotip stupid legate de persoanele care ocupă funcţii în multinaţionale şi sunt femei, sau la altul legat de problema doctoratelor pe bandă din România, care, parcă, în cazul femeilor, or fi mai problematice decât in cazul băbaţilor, te pomeneşti, sau în cazul femeilor care lucrează în multinaţionale or fi mai supărătoare decât în cazul miniştrilor. Bine, nu mai vorbesc despre  ideea conform căreia, o femeie care lucrează într-o multinaţională şi una asistent universitar, cu doctoratul ăla al lor, sunt unul şi acelaşi lucru, ca persoane şi profesie, ca abilităţi şi cunoştinţe (desigur, inter-schimbabile). E treaba aia cu femeile care orice-ar face tot femei sunt, nu sunt ceea ce fac, fiindcă oricum fac munci care nu-s de-alea ce “fac diferenţa”… de-aia nu se face diferenţa între ele. Dada, încă n-am ieşit din epoca aia. Oare şi bărbaţii doctoranzi sunt întrebaţi dacă au ca scop să lucreze în multinaţionale? Si ce e rău in asta, frate/soro, poate mă pasionează ceva anume şi vreau să fac cercetare in domeniul ăla, iar apoi să lucrez pe bani mai multi decat în sistemul de învăţămant, la multinaţională, pe un job ok, unde să am idei creative şi inovative, tocmai fiindcă mi-am deschis orizonturile la doctorat? Treaba mea.

Am văzut ambasadori de ţări europene uimiţi în mod autentic de faptul că la conducerea unor facultăţi româneşti se află femei şi care şi-au exprimat susţinerea pentru drepturile omului şi femeilor, dar s-au întrebat imediat după aceea: “But at what cost for the families? Of course women are encouraged to pursue careers, but at what cost for our families?”. Pentru că, da, misoginismul nu are graniţe, iar femeile care au carieră sunt, automat, mame nashpa şi soţii nasoale, nu? Dar dacă s-ar împărţi munca de acasă în mod egal şi taţii şi-ar lua în serios responsabilităţile egale în creşterea copiilor, cum ar fi?

Am fost întrebată dacă sunt amanta lui X când m-am angajat şi am avut colege la doctorat care se presupunea că sunt amantele profilor lor coordonatori. Pentru că dacă eşti femeie, sigur ţi-ai desfăcut picioarele pentru tot ceea ce ai reuşit să atragi asupra ta, referitor la carieră. Nu trebuie să deschizi gura, n-are sens, nu vrea nimeni să vadă dacă ştii ceva, fiindcă s-ar putea să ştii şi ar trebui să îşi revizuiască preconcepţiile. Nu e fără scop pornografierea femeilor care ies din spaţiul privat şi ocupă tot mai mult spaţiu public, dacă vă opriţi puţin să vă gândiţi. Lucrurile astea se spun “în faţă”, dar mai ales “pe la spate”. S-or baza pe nişte situaţii şi profiluri prestabilite, născute din situaţiile cu pricina, dar s-au transformat într-o prezumţie de vinovăţie a oricărei femei care face orice altceva decât… să stea acasă. De parcă a afi amanta cuiva e o condiţie sine qua non a finalizării studiilor sau a angajării pentru orice femeie de pe faţa pământului. Zic să nu tratăm excepţiile ca o regulă, ok? Valabil şi pentru alte tipuri de instituţii publice sau pentru mediul privat, oi, oi, oi, câte poveşti de-astea din mediul privat ştiu! Ideea e că, dom’le, dacă n-ai văzut tu cu ochii tăi că aia e amanta lu’ ăla şi că pentru sex el i-a dat un job, ar trebui să taci. Altfel, du-te şi înscrie-te pe bullshitgenerator.com şi nu mai deschide gura decât acolo.

Mi s-a întâmplat şi să particip la întâlniri unde eram singura femeie din încăpere şi mi s-a cerut cafea imediat ce m-am aşezat pe scaun, deşi eu eram acolo pentru a prezenta un raport. Cum spuneam, desigur, dacă suntem la nivel înalt, femeia din cameră e, în mod sigur, secretara, că ce altceva să fie, nu? Şi, din nou, secretara e cea mai sub-apreciată persoană/funcţie din unele instituţii, de atâtea şi-atâtea ori, pe bune!!! Nu ştiu dacă aţi observat că eşti calificat şi ai funcţie de secretar, dar profesia e intens feminizată şi aşa a fost dintotdeauna. Ăsta e misoginism instituţional(izat) discursiv, aş zice.

Sau, preferata mea, nu e destul că eşti femeie, eşti şi tânără, iar atunci discriminarea se face pe aceleaşi principii, însă nu doar de către bărbaţi, ci şi de către femei. Oribil!

Sau faci parte dintr-un departament cu majoritate femei şi auzi că ţi se spune să le transmiţi “fetelor tale” x şi y. Ha?! Da’, ce-au ieşit de la mine din uter?! Sau sunt minore cumva şi le-am angajat aici la instituţie/firmă? Puţin respect, vă rog, şi mai uşor cu infantilizarea femeilor care trec pragul spaţiului domestic. Spune multe despre modul în care ne raportăm la femeile cu care lucrăm, modul în care ne referim la ele.

Mai e şi faza cu bărbaţii profesori universitari în majoritate, în timp ce la nivelul asistenţilor universitari majoritatea sunt femei. Unii spun că “sita cerne” şi că evoluţiile sunt bazate pe meritocraţie şi capacitate intelectuală. Ahahahahahah, ce glumă bună! Cum e cu majoritatea care au un copil cam pe când sunt asistent sau lector? Sau cu misoginismul din multele comitete şi comisii? Sau cu faptul că, pe bune, nu avem feminin pentru funcţiile/gradele academic (asistent, lector, conferenţiar, profesor)? Nici nu avem conceptele necesare pentru a… concepe… femei profesori universitari (sic!).

Nu mai am timp, dar, pe bune… mai uşor cu misoginismul pe holurile universităţilor. Spun asta pentru că am avut un an de zile în care un domn mai în vârstă mă saluta pe holul universităţii din a cărei comunitate făceam parte amândoi, doar când purtam fustă. Jur pe roşu! Şi nu uitaţi, ca-n orice fel de violenţă, fizică sau nu, agresorul e întotdeauna cel vinovat şi responsabil. Fusta mea nu trebuie să atragă salutul unui misogin, mă lipsesc de el lejer şi chiar mă bucur că nu trebuie să facă parte din universul meu sau eu dintr-al lui. Educat, educat, dar tot misoginism e, chiar dacă nu m-a fluierat nimeni pe stradă.

educational-system-comic

Sursa foto: Feminism Romania

 

 

Mâinile

Pe la 25 de ani au început să-mi apară şi mie câteva pete mici pe dosul mâinilor şi mi-am mai dat seama încă odată că sunt fiica lu’ maică-mea. Nu cred că e ceva grav. Nu ştiu ce e, dar ştiu că bunica din partea ei avea dosurile palmelor pline de petele alea maronii şi că întotdeauna m-am gândit că-s semne de om trecut prin viaţă, care-a născut, a îngropat, a muncit, a trăit, s-a bucurat, a plans, a educat patru copii care-au crescut oameni de-adevăratelea, s-a sacrificat, că aşa erau timpurile şi n-a fost loc de mers mai departe la şcoală, deşi era deşteaptă foc, s-a stins cu dureri, s-a plâns mult după ea, fiindcă a fost o femeie care n-ar fi mâncat o firimitură dacă era s-o dea cuiva care avea mai multă nevoie. Şi mami are petele alea pe mâini, dar acum, recent, într-o vizită, am văzut mâinile ei un pic mai slăbite şi parcă petele alea s-au văzut mai clar şi m-a trecut un fior, aşa. Nu ştiu dacă aţi observat, dar e un moment în care părinţii îmbătrânesc, e un moment în care parcă se vede bătrâneţea pe ei. La ai mei, pentru mine, momentele alea sunt clare, au fost diferite la amândoi, deşi, teoretic, între ei sunt opt zile diferenţă. Momentele alea două au fost primele lucruri la care m-am gândit când am văzut mâinile despre care vă zic, acum câteva zile.

E ceva cu mâinile mamelor, dacă vă uitaţi atent, pe ele se vede fiecare efort făcut să ne ridice de jos, de când nu puteam merge, până când am devenit oameni mari. Nu ştiu dacă voi crede vreodată că ai mei (ce posesivi suntem cu ei, nu vi se pare?!) sunt bătrâni, dar asta are legătură şi cu faptul că mie nu-mi e clară faza asta cu vârsta şi anii în general. Plus că părinţii par să fie tot aşa, tot acolo, tot timpul, tot tineri, ca o constantă în viaţa noastră, nu? Dar, ştiu că devin conştientă că sunt mai puţin puternici fizic, că sunt mai obosiţi (adesea, de atâta avut grijă de noi, de fapt!), că ar fi bine să se odihnească mai mult, că ar trebui protejaţi mai mult. Cam aşa văd eu lucrurile. Eu nu-mi pot imagina o lume fără ai mei, dar nici nu pot ignora faptul că mâinile lor au tot mai multe… riduri (cred că şi pe mâini tot riduri le zice, nu?!). E un soi de sentiment ciudat care pluteşte în aer de fiecare dată când mai observi un rid pe mâinile lor, o combinaţie de bucurie că eşti acolo şi că ei sunt acolo, cu o mâhnire legată de faptul că parcă n-ai văzut timpul trecând mai clar niciodată.