Lucruri pe care nu le știam ȋnainte sǎ am un copil și poate ar fi fost bine sǎ le știu. Sau poate nu :))

Bebelușii se cacǎ și rȃgȃie ca niște bǎrbați de vȃrsta a treia, supraponderali și plictisiți de viațǎ (sper cǎ am fost politically correct ȋn exprimare, da?!). Caca e important. E super-important și viața ta va merge ȋntr-o direcție sau alta ȋn funcție de un caca fǎcut de puiul de om. Alergii, erori ȋn alimentație, diferite alte boli, hranǎ suficientǎ sau nu, totul se „citește” ȋn caca. Și tu va trebui sǎ cunoști acest limbaj.

Nu toți bebelușii dorm ca-n filme. Nu toți dorm noaptea. Nu toți dorm ziua. Nu toți tac sau gȃnguresc ȋntr-una. Unii mai și urlǎ sau miorlǎie sau mȃrȃie.

Cȃnd dorm, ȋnsǎ, parchetul scȃrțȃie mai tare ca de obicei, iar acest lucru nu e o halucinație de la obosealǎ, ci un fapt. Am zis. Nu detaliez fiindcǎ mi-e somn de la atȃta… nesomn :)) Somnul nu va mai fi niciodata la fel.

Numǎrul de scutece schimbate ȋn viața unui bebeluș va fi de ordinul miilor. Nu are sens sǎ numǎrǎm. Iar asta o sǎ fie cel mai ușor lucru de fǎcut din toatǎ tǎrǎșenia asta cu mǎmicia, pe bune, chiar dacǎ inițial ai fi crezut cǎ e cel mai dificil.

Cǎutǎrile pe google dupǎ haine și alte nebunii vor fi ȋnlocuite de cǎutǎri dupǎ șampoane anti-crustǎ, rețete de mâncăruri baby-friendly, cǎluți de lemn cu aripi și haine cu protecție ȋmpotriva razelor UV. Da, exista astfel de haine, unde traiai, sub o piatra?! :))

Televizorul, dacǎ-l ai, nu mai are sens vreo cȃțiva ani. Telefonul mobil, ȋnsǎ, mai ales un smartphone, e cel mai important gadget de mǎmicit. Lasǎ biberoane și aparate de aerosoli și de dezinfectat. Smartphone-ul te va face o mamǎ mai bunǎ. De ce? Pentru cǎ: 1. Vei putea sǎ „push play” la sunete albe ȋn perioada colicilor. E plin youtube-ul și acest lucru te va salva. 2. Vei putea sǎ faci poze la care te vei uita peste douǎzeci de ani probabil pentru prima oarǎ, dar va merita. Nu vei face poze cu aparatul foto, nu te amǎgi, copilul nu „stǎ la pozǎ” sǎ scoți tu DSLR-ul. 3. Va trece timpul mai ușor noaptea ȋn timp ce alǎptezi sau ziua sau cȃnd doarme și tu nu poți sǎ dormi. 4. Vei simți cǎ ești ȋn continuare conectatǎ cu lumea, deși nu ȋți vei utiliza glasul și vei sta destul de mult cu o singurǎ ființǎ umanǎ, adicǎtelea copilul. 5. Vei putea sǎ aprovizionezi familionul și casa cu cȃteva click-uri fiindcǎ la cumpǎrǎturi se reduce cantitatea și volumul posibil de cǎrat, considerabil.

Rȃsul unui bebeluș de trei luni care atunci ȋnvațǎ sǎ rȃdǎ e panaceu pentru orice. Jur și revin cu altele dupǎ ce culc odrasla.

Later edit:

Tǎiatul unghiilor unui bebeluș e muncǎ, nu glumǎ. De obicei transpir mai ceva ca la prezentarea rapoartelor anuale de lucru, cam odatǎ pe sǎptǎmȃnǎ.

Later later edit:

Cȃnd vine bunica ȋn vizitǎ, copilul va purta un rȃnd extra de haine fațǎ de cum ȋl ȋmbraci de obicei. E bine pentru sǎnǎtatea mintalǎ a tuturor celor implicați, precum și pentru pacea familiei extinse. Copilul va rezista. Asta dacǎ nu stai cu bunica. Ceea ce nu recomand. Bunicii sunt divini, atunci cȃnd sunt bunici, nu bone sau sfǎtuitori ȋn materie de parenting. Pǎrerea mea, nu dați cu parul.

Later later later edit: ești cea mai bună mamă pentru copilul tău. Nu lăsa pe nimeni să te facă să te îndoiești de asta. Dar mămicia nu e doar ceva ce „vine” natural. Informarea și învățarea sunt esențiale pentru o viață sănătoasă a mamei și copilului, deopotrivă. Vei fi, oricum, sub presiune constantă fiindca absolut orice faci în creșterea copilului va fi o alegere, unii vor face ca tine, alții ca ei.

Reclame

Înainte de 30 de ani: check!

Scriam într-o postare anterioară despre lista mea, pentru mine, referitor la ceea ce, din experienţa mea de om care a petrecut oleacă peste 30 de ani în lumea asta, ar fi trebuit sau aş fi vrut să fac până acum, ca să mă simt mai ok cu mine însămi, cu mintea de-acum, dar n-am făcut. Nu listele altora, sau liste general valabile de se găsesc pe tot internetul, ci lista mea, cum ar trebui să şi fie. Mai deunăzi găsisem o astfel de listă, care includea crearea unui blog ca ceva musai de făcut până-n 30 de ani, de parcă toată lumea are chef şi nervi şi dorinţă să scrie bloguri. Nu tre să fim toţi bloggeri doar pentru că e la modă să fii pseudo-narcisist cu gândurile tale (recunosc!). În fine, în timp ce postam lista cu pricina, mi-am dat seama că aproape toate listele altora, pe care le-am citit, aveau călătoritul pe primele locuri. Iar eu aia am cam bifat. Şi mi-am mai dat seama dintr-odată că am făcut destul de multe lucruri până acum, am simţit multe, am văzut multe, n-a fost nimic degeaba (principiu după care trăiesc!) şi nu dau importanţă vreunui moment mai mult decât altuia. Şi-atunci cred că ar fi bine să conştientizăm şi ce am reuşit până la 30 de ani, lucruri care-au contribuit la cine suntem, fie că au fost mai bune sau mai rele. Prea mult ne concentrăm, parcă, pe ce n-am făcut şi-am vrea să recuperăm, fără să preţuim ce-am făcut. Aşa că:

  1. Mă bucur că am călătorit de m-am spart în bucăţi prin lume şi-am pus bucăţele de lume în mine.  Şi că sunt oameni prin multe locuri din lume pe care îi numesc prieteni. Detalii aici.
  2. Mă bucur că am avut curaj să o iau de la capăt atunci când am simţit că un loc/un om/un job/o şcoală n-a mai fost ceea ce aveam nevoie sau îmi doream.
  3. Mă bucur că am studiat şi lucrat în domenii de nişa, iar asta mi-a păstrat constant apetitul pentru nou şi inovare şi dorinţa de a cunoaşte şi de a contribui la ce se-ntâmplă în jurul meu, cumva.
  4. Mă bucur că am reuşit să am o relaţie faină şi bună cu ai mei, părinţii mei, că odată plecată din cuib am înţeles, treptat, ce importanţi au fost  şi sunt ei pentru ceea ce sunt eu. Nu cred că le-am explicat suficient de des că ei sunt exemplul meu, dar o voi face.
  5. Mă bucur că m-am aruncat cu capul înainte în joburi, călătorii, prietenii, iubiri, eşecuri sau reuşite nu mi-a părut rău în cele din urmă că nu am fost raţională în momentele majore, compensez cu raţionalitate în viaţa de zi cu zi.
  6. Mă bucur că am prieteni şi că-s nişte oameni tare faini şi mulţi, ceea ce îmi place să cred, fără modestie de data asta, că spune mult despre mine.
  7. Mă bucur că am casa plină de mărunţişuri din toate călătoriile mele şi că tati are o colecţie de pahare de shot-uri din toate acele locuri. Lucruri mărunte, dar bune pentru re-amintire şi pentru măsurarea şi conştientizarea orizonturilor atinse.
  8. Am ajuns să mă accept cu bune şi rele, cu plusuri şi minusuri, şi să mă cunosc, să ştiu ce trebuie ştiut despre mine. Uneori ignor ce ştiu, alteori uit, alteori mi-e atât de clar că-i aproape ireal, dar ştiu.

 

 

„Wanderlust” sau cum să consumi călătorii

Sau să te laşi consumat/ă de ele. De-a lungul timpului, cu un scop sau altul, am umblat prin lume. Acum vreun an-doi chiar credeam că daca nu ies din ţară odată la cateva luni, ma usc; îmi trebuie nou, am nevoie să văd, să cunosc nou, să ies din rutină. Între timp am ajuns să apreciez şi rutina în felul ei. Dar nu în forme exagerate.

Cel mai îndepartat loc în care-am călătorit, ca distanţă faţă de punctul de origine, de casă, e Shanghai. Sau o fi Toronto? Am mai fost la Ekaterinburg (unde distanța dintre sǎraci și bogați sau dintre zgȃrie-nori și case dǎrǎpǎnate e atȃt de mare și de micǎ  ȋn același timp ȋncȃt am rǎmas șocatǎ) sau la Reykjavik, dar ele nu cred că  “se pun” în comparaţie cu cele două de mai sus. Nu ştiu. Ca distanţă ma refer. Nu sunt preferatele mele niciunul dintre cele patru, dar fiindcă am discutat azi cu cineva despre locuri în care am călătorit, cred că ar fi fain să nu uit ce-a/ce-am fost acolo şi să mai scriu despre asta. Din fiecare am luat ceva şi în fiecare am lăsat ceva. În Shanghai mi-am adus aminte de Toronto din cauza zgârie-norilor (doar că în Shanghai nu sunt doar în centru, pentru “business”, ci cartierele rezidenţiale au blocuri de 30 de etaje, cu apartamente mici care au ferestre mari; şi în Islanda sunt ferestre mari) şi de Ekaterinburg din cauza diferenţelor enorme dintre zonele sărace şi cele bogate. La propriu, în Rusia, aveai hotel de 5 stele lângă o gospodărie dărăpănată. În Ekaterinburg mi s-a părut că mâncarea e simplistă şi cam plictisitoare la gust, cumva la fel ca în Toronto şi Reykjavik, iar apoi, comparând cu alte ţări nordice în care am mai gustat una-alta, cum ar fi Norvegia, Finlanda (m-aș mai duce ȋn Finlanda la satul lui Moș Crǎciun :)) sau Scoţia, cred că motivul e clar: ingredientele sunt infinit mai puţine ca număr. De unde ierburi şi legume variate şi tot felul de “spices”? Poţi să ai mii de lacuri şi păduri şi linişte şi peisaje de toamnă şi de iarnă ca-n poveşti. Nu cresc ingediente pipărate în ele. Acum, deh, nu peste tot poţi încerca rădăcină de lotus murată ca-n Shanghai, dar nici nu trebuie să cădem în extrema celaltă, în Islanda poţi mânca peşte crud, afumat şi ţinut în pământ luni întregi… dacă tot vorbim de extravaganţe. Oamenii nordici, ȋnsǎ, sunt altceva. Ȋn Canada m-a ȋntrebat prima oarǎ cineva dacǎ mǎ descurc cȃnd m-a vǎzut cu harta-n mȃnǎ, iar ȋn Oslo barmanul dintr-un restaurant unde am poposit mi-a dat alune și nuci din partea casei cȃnd m-a vǎzut obositǎ și ȋnghețatǎ. Finlandezii, nu mai zic. Or bea ei mult, inclusiv cafea, or avea o țarǎ cu mii de lacuri, cu design și mȃncare simplǎ și s-or bucura ei de kebab mult dupǎ ce noi ne-am sǎturat de el, dar sunt oameni faini dacǎ se deschid… mai închişi la început, dar buni şi politicoşi, gata să dea o mână de ajutor, atenţi şi modeşti. Nu au stilul ăla american, observat doar înafara SUA, dar la americani de-acolo, în care fiecare hârtie mutată dintr-un loc în altul e o sarcină îndeplinită, un motiv de mândrie. Nordicii de care vorbesc eu tac şi fac. Un fel de ardeleni, nu? Arhitectura nordicǎ, la fel, o plǎcere minimalistǎ cu rezultate maxime.

În Shanghai, însă, m-am simţit cam cum m-am simţit în Istanbul când găseam şosete de cumpărat pe stradă şi aveam nu-ştiu-câte “spices” pe masă, iar fiecare parter de bloc în zonele rezidenţiale era plin de magazinuţe şi restaurante înghesuite. Plus-minus cenzura. Unele mai murdare, altele mai curate, ca peste tot aş zice. E cu oameni. Ca Lisabona. Reale, autentice, cu de toate, ca un platou. Şi umezeala e similară, dar infinit mai accentuată în Shanghai… unde se adaugă şi poluarea groaznică. Nu e uscat ca-n Budapesta sau Varşovia, unde bate vântul de nu te vezi. Bine, acolo cred că e bine că nu e umezeală fiindcă ar creşte seminţele extremismului naţionalist, respective ale Bisericii Catolice tradiţionale şi s-ar nenoroci frumuseţe de oraşe. Eu m-am simţit bine în ambele, cam ca acasă (proximitate geografică şi, poate social-economică sau politică?) şi-am stat ceva şi-ntr-unul şi-n celălalt. Dar, au problemele de mai sus şi nu-s chestiuni uşor de înghiţit. Nu se compară nimic cu aerul de Scoţia sau Islanda după ploaie, dar nici să porţi mască pe faţă ca să poţi să umbli prin oraş! Oamenii, la fel, mi-aduc aminte de turci fiindcă dacă le pari uşor “din Vest” sunt fascinaţi de tine şi vor să afle mai multe. Asta-mi place. Fiindcă şi eu vreau să aflu mai mult şi uite-aşa cunosc poveşti faine faine. Am prietene turcoaice minunate, iar în Shanghai am auzit o poveste cum cred că multe sunt, dar nu le cunoaştem despre felul în care fetele îşi schimbă singure destinul.

Născută în partea centrală a Chinei, şi-a convins părinţii că nu vrea să meargă la universitate în oraşul natal sau să se căsătorească imediat după aceea, deşi ei sunt mai “de modă veche”. S-a dus în schimb în Mongolia să facă facultatea pentru a vedea ceva diferit. Spune că a văzut, nu neapărat ce-şi imagina, dar diferit. A revenit în China pentru un masterat în Shanghai fiindcă e mai occidental decât Beijing şi fiindcă în Beijing totul e despre funcţionari publici, iar ei i se pare plictisitor. Se specializează în educaţie pentru persoane cu dizabilităţi, e interesată de discriminare şi nu crede în ideea de a fi proprietara unui apartament fiindcă te muţi mai uşor dacă stai în chirie, iar asta îţi permite un soi de mobilitate pe care crede că îl pierzi odată cu proprietăreala, din responsabilitate sau ceva de felul ăsta. Se pregătea să plece un an în Carolina de Nord, SUA, pentru studii, cu o bursă şi face voluntariat pentru organizaţia care i-a oferit bursa, nu neapărat de voie, ci la solicitarea lor, dar se bucură de orice ocazie să îşi exerseze engleza. Şi i-ar plăcea să predea, dar să schimbe locul de muncă odată la doi-trei ani şi, astfel, să vadă toată lumea. Între timp, părinţii au acceptat ideile ei despre viaţă, dar speră să nu rămână singură fiindcă dacă faci un doctorat şi nu ai prieten, s-ar putea să nu mai găseşti pe nimeni fiindcă băieţii încă au idei preconcepute despre faptul că trebuie să fie “superiori”. Dacă deja îl ai când începi şi e de acord cu asta, e mai bine. Nu îi place, dar nici să nu aibă un iubit din cauza ideilor ei nu-i prea convine. I-am explicat că pe parcurs o să-i fie mai clare nişte lucruri şi că e normal să te gândeşti de două ori la nişte treburi, dar nu la cele care te fac să te simţi împlinită. Sper s-o revăd cândva şi să reuşească să îşi creeze un cont de Facebook când ajunge în SUA, aşa cum îşi doreşte. Educaţia e ceva minunat. Accesul la educaţie, de asemenea. Să-ţi mai şi dai seama că e importantă pentru dezvoltarea ta personală, dincolo de cea profesională, într-un context care nu încurajează asta, e de-a dreptul eroic, aş spune.

Revin… ziceam ceva de aer… cred că în Londra mai sunt moment când îmi vine să-mi ţin respiraţia, dar Londra compensează. Nu prin faptul că se impune, e măreaţă cumva. La fel e şi în Shanghai. Bine, ambele sunt  şi foarte mari. Nu e un fel de măreţie simbolistică doar, ca-n Bruxelles de exemplu, unde oraşul e clar, ca infrastructură, sub ceea ce reprezintă de fapt. Dar în Shanghai măreţia e pentru turişti mai mult. Oamenii locuiesc altundeva. În Londra… Londra se impune prin câte poţi face acolo, n-ai cum să te plictiseşti, e un amalgam de locuri şi oameni care vin acolo şi se-nghesuie să prindă metroul către o viaţă care de multe ori e doar un vis construit acum sute de ani, când mersul la Londra însemna o călătorie înspre centrul simbolic al pământului. Cred că şi pentru mulţi chinezi Shanghai-ul e similar ca simbolistică. Şi ca să fie conexiunile făcute complet, fiţi atenţi/atente: în Shanghai mi-am adus aminte de Italia cu atâtea motorete şi scutere care n-au nicio regulă de circulaţie. Bine, în Shanghai sunt infinit mai multe, cu şoferi infinit mai săraci probabil şi infinit mai inconştienţi.

Nu m-aş mai duce în Shanghai , dar aş mai merge în China, cred. Poate fiindcă am avut experienţe neplăcute rău cu cardurile bancare, cu furturi în aeroport, etc- rezolvate toate ok, dar nemaîntâlnite până acum; poate doar fiindcă nu mi-a spus prea multe înafară de încercarea cam eşuată de a poza a mai puţin comunism. La fel simt şi pentru Italia, unde nu m-aş mai duce în nord, dar aş mai merge în Italia de o mie de ori. Nu doar pentru cafea sau mâncare sau pentru strǎduțele pavate bǎtute de istorie, ca cele din Sienna. La Sienna am realizat și cȃt de ȋncǎrcate (nu doar de istorie) sunt universitǎțile ȋn comparație cu sistemele educaționale… nordice, cum ziceam, evident, ȋn nord e ceva ce-mi picǎ bine.. .

Sau pentru Spania, unde nu m-aş mai duce în Barcelona, dar aş mai merge în Spania, mǎ intrigǎ. Sau, pentru Portugalia, unde m-aş mai duce în Lisabona, fiindcǎ nu-s sigurǎ cǎ am gustat-o suficient de bine și de complet (și e pǎcat, e ca un Istanbul, real, gustos, frumos, imperfect), dar aş vrea si Portugalia toata. Sunt ţări de la care simţi că poţi să iei mai mult. Sau eu simt aşa. A fost minunat cât am luat, dar ştiu eu, am simţit acolo, ca pot mai mult. N-am acelaşi sentiment despre Germania sau Austria, respectiv Berlin sau Viena. Muzee cool, fost, văzut, plăcut, ok. La celelalte am rămas cu poftă de revedere. Şi nu cred că e pe principiul mediteraneean. Că în Grecia nu-mi mai vine să merg după ce-am fost în Atena şi Salonic şi prin staţiuni. Aş mânca masline şi brânză feta până aş muri, dar nu musai în Grecia. Sau aş face “road-trip-uri” până n-aş mai şti de mine, dar nu m-aş mai duce în Croaţia. Am cam văzut tot ce vroiam pe-acolo şi mi-a plăcut foarte mult ca experienţă turistică mersul printr-o ţară întreagă cu prieteni, mai ales lacurile de la Plitvice. La fel Praga sau Dublin sau Belfast. M-aş mai plimba pe străduţe în Praga, aş mai intra într-un bar în Dublin şi-aş mai face odată un “Black taxi tour” în Belfast, cea mai cool lecţie de istorie pe care am învăţat­-o vreodată. Dar nu m-aş mai întoarce. Poate în Irlanda per ansamblu, pentru malurile insulei.

M-aş mai duce în Islanda pentru peisaje, negresit, acolo e de mers pentru a vedea alt fel de peisaje. M-am simțit ca pe altǎ planeta cȃnd am fost. Și ca-ntr-un sat in Reykjavik, dar un sat cu o clǎdire de operǎ post-modernǎ 🙂 Nu ca aia din Oslo, deși ambele m-au impresionat, dar cu un feeling de familiaritate și relaxare ca ȋn Oslo, unde iarna, din centru, pleacǎ autobuze dimineața devreme cu oameni care vor sǎ meargǎ la schi pentru o zi ȋn apropiere și stau la coadǎ sǎ-și punǎ schiurile „la bagaje”. Și-n Glasgow pentru oameni și pentru clǎdirea Universitǎții, care m-a dus cu gȃndul la Hogwarts. Glasgow chiar are un slogan fain “Glasgow is people” şi e cel mai potrivit slogan pentru un oraş din câte am auzit vreodată. Edinburgh pentru peisaje, istorie, cer. Wroclaw-ul l-aş revedea. Polonia a fost prima mea casa departe de Romania, dealtfel. La fel, Budapesta. Oricȃnd, oricȃt de naționaliști și xenofobi ar fi, aici am „crescut” puțin și m-aș duce oricȃnd. Şi-aş mai vrea să merg în Maramureş dintre locurile nevizitate. Pe-asta n-o aşteptaţi, nu? Şi-n ţările baltice sau undeva unde marea e de cristal si plaja e fină. Sau orice loc unde marea are flux şi reflux puternic. Doar în Aberdeen am fost şi-am văzut și m-am plimbat mult pe falezǎ, lȃngǎ Marea Nordului. Bine, orice loc cu mare. Punct. Da. Deocamdată, cumpăr bilete pentru Sicilia şi-apoi mai vedem. Desigur, m-aş mai duce şi-n toate locurile din lume în care nu am fost…

Poză din Shanghai.

IMG_2324

Later edit: mi-a scris cineva că mă laud în blogul ăsta. O fi. În mod sigur sunt mândră că-mi umblă picioarele, norocoasă că am aceste oportunităţi sau că mi le pot crea. Lăudăroasă nu prea sunt. Dar, cine suferă de wanderlust şi are oameni sau rămăşiţe de sine pe unde-a umblat, lăsate în urmă pentru a face loc să adauge ceva nou, aceia au înţeles.

Later later edit: N-am mai ajuns ȋn Sicilia (ceea ce nu e o pierdere comparativ cu faptul cǎ ȋn locul excursiei am fǎcut o nuntǎ și-un copil), dar e de menționat cǎ am ajuns ȋn sudul Italiei și-am avut patru zile de umblat și mȃncat ȋn doi ȋn Polignano a Mare-Monopoli-Ostuni. Delicioasǎ zona! Am dat detalii aici. S-a mȃncat bine și bun. Bun ca și cașcavalul mȃncat ȋn Amsterdam, unul dintre cele mai over-rated orașe ȋn care am fost. Nu cǎ nu e fain sǎ te plimbi pe canalele cu poduri de piatrǎ și sǎ treci de la vechiul oraș la pǎrțile mai noi, pe lȃngǎ terase pliiine de turiști, unde se servește bere bunǎ. Dar, over-rated așa, ca experiențǎ, fiindcǎ tot ce-i fain aici e „umbrit” de stereotipul „distracției”, „fumatului”. Cam cum treci la Milano cu vederea cafenelele mici și vechi fiindcǎ totul e despre fashion și despre Dom- musai de vǎzut, oricum, acest dom. Și de urcat sus pe acoperiș, pe multe multe trepte. Se vede fain, fain, ca-n orice turn de deasupra unui oraș. Mie-mi place sǎ vǎd orașe de sus, mai ales dupǎ ce le bat la pas pe jos sau pe strǎzi de scǎri ca cele din Dubrovnikul vechi, unde te pierzi ca-ntr-un labirint. Fie cǎ umblu de nebunǎ cu bagaje dupǎ mine ȋntre un tren și-un avion sau cǎ ǎla e concediul meu, sǎ mǎ pierd pe strǎduțe și sǎ descopǎr locuri și oameni e cel mai fain lucru din lume. Sau unul dintre cele mai faine. La Genova am umblat ȋn doi de dimineața pȃnǎ seara și a fost o descoperire fainǎ, cu vȃnt pe malul mǎrii, espresso ȋntr-o cafenea fainǎ și goalǎ pe-o strǎduțǎ pavatǎ și 20 de grade Celsius ȋn ianuarie. La Geneva, ceva mai la nord, am umblat doar eu ȋntr-o jumǎtate de zi, cu laptopul ȋn spate, pe repede-nainte, pe mal de lac, pe lȃngǎ clǎdiri importante sau pe strǎzi vechi vǎzute și din turnurile bisericii care vegheazǎ orașul. Totuși, m-am simțit mai bine pe malul lacului ȋn Lausanne, dacǎ e sǎ discutǎm plimbǎri și peisaje de pe lȃngǎ ape elvețiene. Oricum, ȋn țara asta douǎ lucruri sunt clare: e scump și e de vǎzut, adicǎ oriunde ȋți arunci privirea e o minune de peisaj (sau o ciocolatǎ bunǎ).

Consum umblatul prin lume, ȋmi iau energie din el, dar mǎ și consumǎ, las ceva din mine peste tot.

De ce şurubelniţa fostului e întotdeauna inutilă şi de proastă calitate?

Îmi povesteşte o prietenă că iubitul ei s-a dus să cumpere alte şurubelniţe când l-a rugat să o ajute cu ceva prin casă pe motiv că şurubelniţele deja existente nu erau bune de nimic. Erau şi cumpărate de fostul prieten, pe deasupra… şi se ştia asta. Mi-am adus aminte că şi mie mi-e foarte uşor să zic cât de aiurea e tot ce-a făcut vreodată vreo fostă. Bine, acum, dacă e să fim sinceri, sigur că ele-s toate nişte grămezi de aiurea în comparaţie cu mine, dar nu despre asta e vorba 🙂

set-10-surubelnite-izolate-stanley-0-62-573

Când m-am angajat la jobul de acum erau multe lucruri în aer, multe lucruri rămase în urmă, mulţi oameni necoagulaţi într-o echipă, multe iniţiative neluate de nimeni. A fost foarte greu, plecam de la lucru doar ca să ajung acasă şi să redeschid e-mail-ul de lucru. Drept e, şi domeniul era unul care luase avânt relativ recent, iar aşteptările erau mari. Oricum, primul an a fost unul de “ajuns la zi”, la ziua aia pe care mi-am imaginat-o eu ca fiind prima zi. Şi mi-am vărsat de multe ori amarul de fostul manager şi pe ce-a lăsat în aer, cu ce-a rămas în urmă, cu modul în care n-a construit o echipă, cu iniţiativele pe care nu le-a luat. Însă, adesea, n-am conştientizat diferenţele majore dintre noi, de viziune şi de abilităţi şi de putere. El era un manager crescut organic, eu eram cineva în care s-a investit cumva. N-am conştientizat nici că e uşor să îţi creezi capital prin comparaţie. Aşa îi spun eu. Recunosc, îi datorez o parte din capitalul de acum. Atât prin ceea ce n-a făcut, dar mai ales prin ceea ce am putut justifica în începuturile mele poate stângace prin faptul că nici el nu s-a omorât sau prin ceva ce eu percepeam ca fiind nefăcut, dar care, în viziunea altora era făcut… de către el. Apoi am început să nu-l mai contest, nici să-l mai amintesc, decât rar de tot. Am mai crescut şi nu mai sunt nesigură şi nici nu mai vreau să mă construiesc prin comparaţie cu alţii/altele. Mă mai compar numai cu mine, care-am fost şi care vreau să fiu. E meschin şi patetic să facem altfel. Şi e, în acelaşi timp, de înţeles. Şi încrederea se construieşte şi uneori se suplineşte cu ce se poate. Oameni suntem.

Important e să ne dăm seama că poate poate fi justificată la început cumpărarea altor şurubelniţe, dar dincolo de asta, mai departe, e important ce ştim să facem cu şurubelniţa în general, cât de bune sunt de fapt ale noastre în comparaţie cu cele dinainte şi la ce le putem utiliza şi pe acelea. De aruncat, oricât le-am arunca, fizic, ele au construit ceva înaintea noastră. Şi nu e suficient doar să le înlocuim. Se numeşte maturizare prin raportarea la tine însuţi, prin cunoaşterea limitelor şi potenţialului tau de a fi şi de a face, nu prin comparaţie cu alţii şi acoperirea nesiguranţelor cu ce-au fost şi ce-au făcut alţii. E şi acesta din urmă un pas, însă e primul. Nu e acceptabil să fie al doilea sau oricare altul, părerea mea.

Foto credit: http://www.cel.ro/scule-de-mana/set-10-surubelnite-izolate-stanley-0_62_573-l/poze