Când eram mică, credeam că-n anii 2000 o să fiu mare

Asta e ca aia cu eclipsa de soare din ’99, când credeam că o să fim oameni mari “la eclipsă”. Sau ca aia cu imaginatul că la 25 de ani ne căsătorim. Sau ca aia cu copiii care-ţi zic “Sărumâna” sau Bună ziua”. Da, când eram mică, credeam că-n anii 2000 o să fiu mare. Şi iacătă-ne în 2016.

N-oi fi ştiut eu multe atunci, dar nici nu m-am gândit niciodată că a fi mare e aproape sinonim pentru mulţi cu a fi plictisit sau uneori aproape obosit de viaţă sau mai puţin entuziasmat de ceea ce faci sau cu sănătatea mai şubrezită sau mai răutăcios sau mai dornic să câştigi, fără să te gândeşti dacă faci asta în defavoarea altuia, sau mai obsedat de a fi mai şmecher decât ăla de lângă tine (asta parcă-i valabilă rău pentru România). Nici nu m-am gândit la medici care tratează oamenii ca pe obiecte pe banda de lucru.

Săptămâna trecută am fost la medic ca să dau de capăt unor probleme şi se pare că o combinaţie de infecţii şi stres şi lipsă de grijă faţă de propria persoană şi propriul corp (vorba unei prietene, “n-are nimeni grijă de mine cum am eu, aşa că…”) m-a dus în prag de ulcer. Dar nu asta e important. Important e faptul că în disperare, în dureri, în lipsa unui medic de familie unde stau, în lipsa timpului, am optat pentru programarea unei consultaţii la un cabinet particular. Sunat, explicat simptome şi dorinţa unui consult, menţionarea unui consult mai vechi, pus “în aşteptare”, programat “mâine la 7:15 seara”, cu rugămintea de a nu mânca nimic cu şapte ore înainte ca să poată fi realizată consultaţia cât mai bine, cică. Ok, mi s-a părut ciudat că recepţionera clinicii îmi spune de-astea, dar fie. Făcut, oricum nu prea puteam mânca, dar de băut o gura de apă din când în când, la mine e mega-important. Ajung la 7 ca să nu fiu de neam prost, mai ales la medic. Aştept, lume, aud şi ce se-ntâmplă înăuntru, nu-i plăcut. Aştept. Oamenii oftează, iese o doamnă dinăuntru, constatăm toţi apoi că însoţea pe cineva. E chemată înapoi. Aştept. E 8. Aştept. E 8:30 aştept şi începe să nu mai fie de glumă faza cu nemâncat, nebăut de la 12. Mai sunt trei persoane înaintea mea, abia acum iese cine-a fost acolo când am ajuns la 7. Oare atâta durează o consultaţie? Aştept. La 9 încep să mă enervez, cobor la recepţie, cer explicaţii şi menţionez faptul că astfel de tratamente pot fi raportate la Protecţia Consumatorului, mai ales că, vorba aia, sunt la o clinică privată, trăiască capitalismul. Mi se răspunde cu un aer de superioritate că dacă doresc pot să plec şi să nu uit să-i spun şi medicului ce am de comentat. Că dacă am o intervenţie de făcut, ce se întâmplă, şi la mine va dura? Poftim?! Ce intervenţie? Eu sunt aici la un consult. E o chestiune de logică şi bun simţ să nu programezi consultaţii şi intervenţii intercalate, ce dumnezeu, chiar aşa suntem , animale la abator (şi-mi cer scuze pentru comparaţie, dar, mă înţelegeţi?!). Nu e normal să ai o oră-două de consultaţii şi câteva de intervenţii planificate în funcţie de cât durează? Sau suntem aşa ahtiaţi după bani că din fiecare consultaţie producem o intervenţie şi îi dăm înainte, indiferent de bun simţ, respectarea pacienţilor şi a orelor programărilor, etc?

Sigur că am intrat la 9:15, două ore mai târziu. Zic două-trei vorbe şi, surpriză, nevoie de intervenţie, invazivă, pentru diagnostic. Endoscopie. S-a menţionat cuvântul endoscopie, dar eu credeam că aia se face neadormit şi ca e ultima instanţă, nu ceva de primele 5 minute ale unei consultatii. Da’ ni nu ştiam că e cu adormit asta. Cer să mi se explice în ce constă. Măcar atât. Da, aş fi plecat, dar chiar aveam nevoie de nişte răspunsuri şi încă erau dureri. Accept, semnez un formular, mă adoarme cineva, dar văd că intră recepţionera pe uşă cam când adormeam. Mă trezesc, vorbeşte medicul cu asistenta. Apoi cu mine, încă “ruptă”. Reţin că e cam grav, că tre să iei medicamentele astea, hârtiile astea şi să mai faci nişte analize. Şi să te muţi în camera de lângă. E trecut de 10 şi mai e programarea de la 7:30. Doamne! Sigur că la recepţie tre să plătesc şi aia şi aia şi aia. Aproape n-am bani suficienţi la mine. Aş zice că la clinica asta sau la medicul ăsta se profită de pacienţii disperaţi, pe bune?! Da-s prea stresată că n-am voie cu maşina şi ar fi varianta taxi. Normal că nu am pe nimeni cu mine că nu mă aşteptam să ma sedeze cineva atât de tare. Sun cealaltă jumătate să vină că îmi dau lacrimile şi nu vreau să îmi sune taxi nesimţita aia de la recepţie, care sigur a povestit cu ăia vrute şi nevrute cât eram eu sedată. Cică vine el după mine, ok, numa bine, iau o gură de aer. Când să ies, mă duc să iau haina şi-l aud pe medic, confirmându-mi gândurile: “Vezi, şi cu doamna, simplu, s-a dat pe brazdă rapid, fără comentarii”. Simplu, policlinica “Dr. Câtu”, medic Christian Banciu.

Am făcut analizele celelalte, m-am apucat de tratament, nu m-am mai întors şi am programare la altcineva pentru follow-up, unde am auzit de la tanti care a intrat la consult la 10 seara că e program separate de consultaţii şi intervenţii. Şi mi-a mai şi fost recomandat de n oameni. Ce bine-ar fi să nu ne omoare cineva inocenţa şi încrederea în oameni, tocat încet, mai des decât am vrea, şi să ne lase să vrem să fim mari în continuare. Nu ca atunci când eram mici, ci ca atunci când ne-am dat seama ce înseamnă să fii un om “mare” şi unul “mic”. La fel şi pentru o firmă, fiindcă, până la urmă, la o firmă am fost, nu într-un loc unde să se aibă grijă de mine.

Reclame

Ore suplimentare sau bun simţ

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu dintotdeauna am fost o persoană activă. Am avut o pauză de vreo două luni la un moment dat, când am dormit şi m-am uitat la CSI: NY aproape într-una. Mâncare nu mi-a trebuit. Cred că ştim cu toţii cum se numeşte asta, mai ales la oameni care nu dorm mult de felul lor, şi la care somnul e un soi de mecanism de auto-apărare, mai degrabă decât o nevoie. Oricum, “treizeci şi” de ani de activitate foarte activă.

Avem părinţi care s-au străduit şi-au muncit de n-au mai ştiut de ei pentru ca noi să avem ce n-au avut ei. I-am văzut şi-am crezut că e de bun simţ să  facem şi noi la fel. Ei n-au avut încotro, cumva, sau aşa au fost crescuţi să creadă. Noi, însă, putem să ne uităm la noi cu mai multă reflexivitate. Avem prieteni şi verişori care lucrează şi au credite şi responsabilităţi şi cheltuieli şi evenimente la care tre să ajungă şi familii. Îi vedem şi zicem că aşa trebuie să facem şi noi. Şi poate aşa e. Am stat în cămine ani de zile şi vrem casa noastră. Vrem să fim oameni care lasă ceva în urma lor, care au schimbat ceva în viaţa altora. Aşa că suntem ocupaţi să fim ca ei, să vrem multe de la noi. Să fim multi-tasking şi atotcunoscători. Iar în acest proces, uităm de noi, uităm să respirăm aerul rece de dimineaţa şi să ne bucurăm că putem merge pe jos sau avem un acoperiş deasupra capului. Nu prea mai suntem recunoscători pentru nimic din ceea ce primim sau am reuşit să ne dăm nouă, să le dăm altora, fiindcă suntem ocupaţi. Şi nu e rău să nu fim leneşi şi delăsători, dar nici chiar până la epuizare şi uitare de sine şi dezumanizare.

Aşadar, nu mă deranjează şi-mi place ideea unui job activ, a unui part-time adiţional (la-nceput pentru bani fiindcă în România, înafară de câteva excepţii din privat, îşi cam bate lumea joc de tine ca debutant sau cu experienţă sub 3 ani; ulterior pentru experienţă), a unor activităţi extra-curiculare, a ieşirilor cu prietenii (fiindcă relaţiile de tot soiul se întreţin cu input din ambele părţi, nu?!), a zilelor “numa noi doi”, şi aşa mai departe. DAR, mă deranjează maxim şi nu-mi place faptul că uneori am impresia, iar asta e valabil pentru segmentul ăla lung din zi ocupat de job, despre restul perioadelor din zi „ocupate” oi scrie altădată… deci, simt că fac parte din categoria “ori e prost, ori nu gândeşte”, deşi, am un job bun, cum s-ar zice- de fapt, unul jumate-, nu-s chiar lipsită de inteligenţă şi cred că am rezultate bune.

Problema e că sunt proastă, da, atunci când nu comentez dacă sunt singura care a fost împotriva a ceva, ceva-ul s-a făcut, dar tot eu “mi-o iau”… fiindcă nu am fost destul de “fermă” în împotrivirea mea şi aflu asta ulterior. Când sunt mega-fermă, am mai auzit că sunt “rigidă”. O ştiţi p-aia cu şi cu Draga şi cu Leana?!

Sunt proastă, da, când nu confrunt relaţiile informale de putere bazate pe… vârstă sau impertinenţă, pe “vechimea în muncă” înţeleasă ca un soi de “cine-a jertift mai mult din viaţă pe altarul instituţional”, dar nu numai, între persoane pe aceeaşi poziţie din ierarhia păcii… instituţionale; ci, mă bazez pe bun simţ… haha! Bunul simţ într-o instituţie/firmă/etc mare, ce funcţionează ca un organism viu până la urmă, e un soi de excepţie de la regula lipsei lui. Suntem un neam atât de obişnuit, aproape naturalizat, cu lipsa bunului simţ, că ni se pare genial când cineva îl are, mai ales la job (vezi cazul poliţistului ăluia, Godină, pe bune, ăla a devenit erou naţional fiindcă şi-a făcut jobul cu bun simţ. S-a întrebat cineva ce spune asta despre noi, ca neam?!). Aud adesea dume de soiul “hai, treci peste, aia/ăla urlă dacă nu iese cum vrea şi oricum e un compromis mic pentru pacea mare”. Hahaha, păi dacă trec peste, dimineaţa la uitatul în oglindă, cui îi dă cu minus, ai?! Nu, nu trec, treci tu dacă vrei, dacă nu, vezi de treaba ta sau ajută-mă să găsesc soluţii de bun simţ pentru pacea cea mare. Mai mult, îi ştiţi p-ăia care cred că se va dizolva firma/instituţia fără ei?! Ăia-s cei mai periculoşi, ei ţin maşinăria dezumanizării în funcţiune. De ce?! Fiindcă ei nu ştiu că principiul ăla pe care mulţi îl urăsc fiindcă susţin că generalizează şi dezumanizează angajaţii, cel al “nimeni nu e de neînlocuit” e, de fapt, unul bun şi sănătos. Un singur om nu ar trebui să fie responsabil pentru TOT. Nu e normal şi nu e sănătos, nici productiv şi nici omenesc. Jobul şi omul? Jobul sau omul? Cine mai ştie?! Ideea e că eu în primul meu an de la jobul curent, care e şi primul full-time şi “serios” am învăţat că dacă trăieşti cu merdenele şi aer după o vreme eşti grasă şi nu ai prea multe amintiri din anul ăla, e ca şi cum un văl pluteşte peste el. Iar în al patrulea an am aflat că oamenii pot fi înlocuiţi şi viaţa merge mai departe într-un mod ok, chiar dacă-s ăia de care părea la un moment dat că depind multe. Nimic nu e veşnic, iar în cazul unui job, cu siguranţă omul care-l ocupă nu ar trebui să fie. Nu vorbesc numa de rutină şi uzură, fizică sau mental, sau lucrul ăla pe care unii şi-l doresc, lipsa schimbării şi siguranţa zilei, pardon, jobului de mâine. Ci despre faptul că vremea aia a trecut, a jobului pe viaţă şi a fricii de necunoscut. Dar din păcate a fost înlocuită de teama de a nu putea plăti creditul. Degeaba ne asumăm mai uşor riscuri, fiindcă la fel de uşor ne e teamă să o facem continuu.

Sunt proastă când mi se pare că pacea cea mare şi schimbarea pe care vreau s-o fiu/văd în lume e ceva palpabil… e atât de lentă şi greu de sedimentat, că o simţi ca un fir de nisip peste piciorul gol când adie puţin briza la mare. Şi cam atât.

Iar la final, nu gândesc, de fapt, când îmi dau seama că niciun job n-o fi perfect, dar unul la care te duci gândindu-te mai degrabă la ceea ce nu ai reuşit să faci, decât la ceea ce ai reuşit, nu e un job care să îţi permită să fii om, ci e un job care te limitează în umanitatea ta şi te transformă într-o maşină (capialistă) care e hrănită obsesiv cu teama de eşec în ceea ce priveşte sarcinile şi cu potenţialitatea şomajului dacă nu “dovedeşte” loialitate şi disponibilitate completă, ceea ce se traduce în ore suplimentare benevole şi neremunerate adesea, precum şi în mai puţină odihnă, spontaneitate, dorinţă şi voinţă de a fi om, nu maşină. Nu gândesc, da, dacă nu-mi dau seama că peste 10 ani nu voi avea un bust în faţa clădirii, nici nu-mi voi aminti mai nimic din anii aceştia, decât mici sau mari victorii profesionale, fiindcă maşinile nu-şi amintesc, ele doar fac, nu simt, ele doar execută.

Aşa e cu unele joburi, chiar şi faine, dacă atmosfera întreţinută în clădirile, pardon, organismele instituţionale în care se desfăşoară, e una de construire a piedestalului orelor suplimentare, nu a bunului simţ (e şi o chestiune de bun management, dacă tot veni vorba!). E de bun simţ să fii om, la job şi nu numai. Şi e de bun simţ să nu mori, iar pe piatra ta de mormânt să scrie: “a fost o persoană ocupată”. Altceva contează, în cele din urmă, şi, de ce nu, în cele dintâi.

Eu înţeleg şi deadline-uri şi sacrificial pentru proiectul ăla şi ăla. Dar, nu ştiu cum se face că deadline-urile sunt mai mult pentru unii decât pentru alţii, că unele proiecte sunt mai importante decât altele şi că tre să fii “băiat deştept” (chiar dacă eşti fată, trec peste analiza de gen din schema asta), ca să nu fie deadline-ul tău mai nasol sau proiectul tău mai important. Nu că nu poţi face lucruri importante, ci pentru că importanţa lor mai e stabilită şi arbitrar. Acum aş putea începe o discuţie despre cum suntem o naţie (generalizez, dar sunt nervoasă, mă scuzaţi, vă rog) de oameni care vor să fenteze ceva şi pe cineva. Eu zic că am moştenit asta din perioada comunistă, când era nevoie să faci asta ca să supravieţuieşti, uneori, dar am inovat ulterior, pe această bază şi-am ajuns să ne dorim să fim mai “deştepţi” unul decât celălalt, pentru a ajunge departe mai degrabă decât ăla, cu orice preţ… Nu ne-am oprit, însă, să ne întrebăm, a cui e competiţia şi de ce participăm la ea? Care e scopul nostru, personal? Care e scopul competiţiei, etc? În fine, altădată.

Mă duc să iau o pauză şi să-mi trag două palme că şi week-end-ul ăsta am răspuns la e-mail-uri de la lucru. Şi nu, nu lucrez la multinaţională, lucrez “la stat”, dacă mai erau încă oameni în jur care credeau că doar multinaţionala dezumanizează, iar în instituţiile de stat înfloreşti. În cele din urmă, după cum bine vedeţi, lucrurile-s cam la fel, cu bune şi rele de ambele părţi. Important e, şi colo şi colo, să fim ocupaţi foc. Oameni suntem? Da, dar nu la job. Sau nu atunci când e cu ore suplimentare.

Stop the glorification of busy

Caut oameni!

Erau nişte teasere la o campanie pe vremea când eram în facultă, nu mai ştiu ce se promova, dar toate posterele-teaser aveau un text simplu: CAUT OAMENI. Parcă din ce în ce mai rari în marea de neoameni.

images

Până n-ai fost în papucii fiecăruia dintre oamenii de pe planeta asta şi n-ai făcut fiecare meserie din lume, nu prea ai niciun drept, de fapt, să fii răutăcios cu omul ăla, care face jobul ăla, să-l critici, să-l pui la colţ. Nu mă refer aici la critica de tip constructiv sau la remarcile negative datorate încălcării unor termene stabilite anterior între tine şi cel împricinat. Nu. Mă refer la răutăţile cu aere de superioritate, la criticile făcute din cercul lor strâmt de către unii, faţă de cei pe care îi consideră mai puţin importanţi pentru cele ce au loc pe globul pământesc. Desigur, cei dintâi sunt o specie din ce în ce mai întâlnită şi îngrozitor de greu de stârpit. Nu slăvesc aici ideile uşor exagerate despre lume şi viaţă în care nu ar trebui să existe critică sau opinii negative. Dimpotrivă, sunt importante pentru evoluţie şi dezvoltare, pentru sancţionarea nedreptăţilor, în opinia mea. Dar nu “gratuit” şi nu pentru propriul umflat în pene sau rezolvat frustrări anterioare, nu pentru a pune la colţ sau a produce relaţii de putere informale.

Ştii tu câte tabele a avut funcţionara aia de completat ieri peste program ca să finalizeze nu-ştiu-ce situaţie cerută de şeful ei, care a primit o solicitare de la Minister cu termen limită absurd fiindcă de multe ori capetele nu s-au pornit de jos în urcarea lor spre poziţiile de conducere? Ei, normal că nu ştii. Atunci, nu urla când îţi spune că trebuie să completezi un formular înainte să te preia. Fii sigur că nu ea a creat regula aia şi că şi deşteptul dinaintea ta a urlat la fel, iar ea a dormit patru ore. Poate e inutil formularul, dar, poate, doar poate, e util pentru ceea ce vrei.

Ştii tu câte pachete are de livrat şi ridicat azi curierul pe care îl aştepţi? Da, dacă a întârziat e ok să îl reclami. Dar dacă nu vrea să vină să îţi ridice un colet la 6 fiindcă abia atunci îl finalizezi pentru colectare, iar la 5:30 pleacă avionul şi trebuie să ajungă să ducă celelalte zeci de colete colectate până la ora aia, ei, atunci, ţi-l va colecta mâine. E inutil să îi urli la telefon că firma lui e de doi lei şi că o să suni tu la superiorul lui.

Ştii tu că profa de mate n-a dormit de o săptămână fiindcă are de pregătit n situaţii şi formulare pentru a reuşi să avanseze în grad după multă multă muncă, plătită foarte foarte puţin, că după ce pleacă de la liceu se duce acasă şi corectează lucrări şi pregăteşte alte lecţii? Nu ştii. Dacă nu ştii, atunci, mai uşor cu remarcile lipsite de bun simţ despre cum arată că nu cred că a venit acolo să te înveţe cum să arăţi mai bine… ceea ce probabil ţi-ar fi util fiindcă aproape sigur, licean fiind, n-arăţi decât a disperat.

Sigur, funcţionara de la Finanţe poate să fie şi una scârbită de/din sistem deja, care îşi mai ia un strop de adrenalină din certuri gratuite cu publicul. Nici ea nu ştie prin ce-a trecut omul din faţa ei azi, câtă lume l-a plimbat de la un ghişeu la altul când tot ce încearcă el e să fie un cetăţean corect şi să îşi rezolve problema cardului de sănătate care nu i-a venit acasă din cauza unei erori de sistem. Iar curierul poate fi, desigur, un şmecheraş care face remarci tembele în faţa clienţilor sau îşi ia pauze de 3-4 ore la prânz, fără să realizeze că ceea ce nu livrează el azi şi întoarce în depozit s-ar putea să includă chestiuni urgente, de care depend decizii importante. Nici el nu ştie că ignoranţa lui îi costă pe alţii viitorul lor, bani, etc. Sau profa poate fi o psihopată care şi-a găsit meseria perfectă în care abuzurile verbale sau fizice să nu îi fie reclamate, ci, poate, doar condamnate verbal de studenţii mai curajoşi. Ea nu ştie că cei mai mulţi copii rămân marcaţi pe viaţă de experienţele din adolescenţă, cu precădere de cele negative ce au loc în public, cu figuri de autoritate implicate. Sau poate ştie, dar nu-i pasă. Asta e, de fapt, situaţia în cauză. Aşadar, dacă nu ştim ce poartă omul din faţa noastră pe umăr, hai să pornim de la prezumţia că are şi el o piatră a lui de cărat, poate mai multe şi să fim oameni cu el. Şi el ar trebui să facă la fel, că altfel nu e decât un alt neştiutor nepăsător răutăcios. Şi de ce să fii aşa când poţi să fii om?

Ideea e că ne putem uita la oamenii din faţa noastră într-un fel. Sau în altul. Iar în funcţie de opţiunea asta suntem fie oameni, fie neştiutori nepăsători răutăcioşi. Cu toţii, fără excepţie, facem alegerea asta zilnic, de nenumărate ori.

De-a Moş Crăciun

Cred că de Crăciun e cel mai dificil să faci faţă sărăciei, dincolo de frig şi noaptea lungă, psihic, sufleteşte, în contextul în care toată lumea trăieşte sărbătoarea asta sub o (falsă?) idee că e vorba despre susuprasaturaţie de căldură, de mâncare, de familie, de cadouri, de luminiţe, de de toate. Desigur, nu vorbesc în cunoştinţă de cauză, ci din poziţia privilegiată pe care mi-o asum, dar cu atenţie la următoarele detalii: părinţi care discută în supermarket-uri despre costurile jucăriilor pentru cei mici, despre faptul că vine şi Moş Nicolae şi Moş Crăciun; bătrâni care se uită cu atenţie la toate preţurile, de la toate produsele, calculând, ţinându-se de mână, dacă le ajung banii să cumpere şi un brăduţ micuţ de la piaţă; oameni care caută cu disperare reduceri la haine şi electronice pe care să le facă ulterior cadou.

Dacă fiecare dintre noi, de Crăciun, am încerca să atenuăm cumva discrepanţa dintre cât de mult au cei pentru care se creează reclamele cu multă căldură, mâncare, familie, cadouri, luminiţe şi cei care nu au nici televizorul la care să vadă reclamele respective, nici nu sunt în grupul-ţintă al producătorilor de produse şi/sau de reclame ale produselor… poate că ar fi mai puţină lume abătută şi frustrată în supermarketuri zilele acestea. Nu mai vorbesc despre cei care au, dar cred că nu au. Ei, îndeosebi, ar trebui să contribuie cumva la ceea ce vă propun. Doamna pe care am auzit-o ieri, uşor enervată, cu banda pliiiiină ochi de cumpărături, către fiica ei: “Tabăra aia a ta cât mă costă?!”. Poate că ea şi fiica ei ar putea să cumpere doar jumătate de bandă de mâncare, iar cu banii rămaşi ar putea cumpăra ceva pentru un copil nevoiaş. Nu fac aici apologia milei de Crăciun sau a donaţiilor de dragul de a ne lăuda că am donat ceva. Ci vorbesc despre ideea de a renunţa la prea-multul şi prea-plinul tău pentru o faptă bună. În oraş s-au făcut multe campanii de Moş Crăciun pentru copii şi bătrâni. Eu am participat la una dintre ele. Organizată de Look Inside. Am dat 10% din salariul meu pe-o lună să cumpăr ce i-au cerut doi copilaşi din nişte sate din zonă lui Moş Crăciun în scrisorile lor. Pfui, şi nu vorbesc despre faptul că mă simt aproape vinovată pentru că m-am simţit eu bine făcând o faptă bună (iar faptele bune nu trebuie să fie despre sentimentele mele, dar vă promit că o să vă simţiţi mai umani şi mai aproape de realitatea pe care o împărţim toţi, săraci şi mai puţin săraci). Ci vorbesc despre faptul că sunt doi copii care vor primi nişte cadouri care eu cred că-s ceea ce le trebuie şi ceea ce vor, iar eu sunt Moş Crăciunul lor şi mă bucur că am renunţat la trei ieşiri în oraş si-o manichiură (cam aşa estimez) ca să fac asta. Mă bucur că nu m-am gândit la mine, că nu mai am mulţi bani în buzunar, dar la ei vine Moş Crăciun. Le pun sub brad la noi azi, iar mâine le duc.

12312259_10153064578651571_1403421462_n

Când am ajuns acasă am zis: “Oare dacă am face toţi asta, toţi care putem, cum ar fi?!”, iar răspunsul a fost: “Cum să fie, ar fi perfect!”. N-o fi perfect, dar sigur ar fi mai bine. Copiii nu pot fi trimişi la muncă, nu li se poate reproşa vreo alegere făcută, lor trebuie să le dăm şansa să iasă din sărăcie, e o responsabilitate a noastră a tuturor să le cumpărăm hăinuţe groase cu care să poată merge la şcoală, penare şi cărţi de colorat, jocuri de învăţat lucruri interesante despre lume şi jucării care să le dezvolte abilităţile şi mintea. Iar de Crăciun, asta i-ar putea şi bucura mult de tot,  pe lângă ajutorul material, iar mai apoi ne-ar putea bucura pe toţi, mici şi mari. Faceţi şi voi ceva de bine cu nişte bani de ieşit în oraş anul ăsta înainte de Crăciun?

Omul şi bradul de Crăciun

Câteodată, din ce în ce mai rar pe cum adaugi ani la vârsta ta, întâlneşti oameni cu care “eşti pe aceeaşi lungime de undă”… ăia sunt prietenii. Cu ei… faci chestii, te-aventurezi, te cunoşti, te înrădăcinezi în ei şi ei în tine. Iar câteodată, poate o singură dată, întâlneşti un om care e şi prieten, dar nu numai. Cu omul ăla, poate pentru un timp, poate pentru totdeauna (nu mă hazardez să fac previziuni şi sunt suficient de înţeleaptă să nu mai bag mâna-n foc pentru… viaţă), poţi să muţi munţi. Cu omul ăla fiecare zâmbet al lui e un motiv să ştii că faci ce trebuie, iar fiecare zâmbet al tău e un motiv să ştii că eşti lângă cine trebuie. Cu omul ăla poţi să fii tu, dar eşti şi conştientă că unele lucruri trebuie schimbate la tine. În discuţiile cu el îţi dai seama când ai pierdut din vedere pădurea şi te-ai împiedicat în copaci. El o să fie omul pe care şi prietenele tale îl plac, dar doar după ce l-au cunoscut şi după ce te-au văzut pe tine vorbind de el fără să fie de faţă. E cel cu care te cerţi în bucătărie şi te împaci în drumul spre dormitor dacă e un nimic sau cel cu care te cerţi în bucătărie şi staţi toată ziua acolo dacă e necesar. O să fie omul care îţi spune că eşti soarele, dar tu ştii că nu eşti perfectă ca un soare şi că trebuie să fii mai răbdătoare cu el, să fii macar pe jumătate la fel de bună pe cât e el cu tine, să fii mai deconectată de la lucru şi de la tine şi mai conectată la voi, fără scuze, fără reproşuri faţă de tine sau faţă de el, să te iubeşti şi să îl iubeşti, atât. Asta era, e omul care te face să vrei să te iubeşti şi pe tine în timp ce îl iubeşti pe el. Mai ales dacă n-ai prea avut timp sau n-ai prea fost interesată să te iubeşti pe tine înainte. Ăsta e omul cu care alergi toată dimineaţa de 30 noiembrie prin oraş după brad şi globuri fiindcă voi vreţi brad azi şi asta vă face fericiţi.

12301735_10153059544841571_6579568302830022681_n

Fără reguli, fără piedici, cu dorinţă şi voinţă, aşa se ţin iubirile cu astfel de oameni şi-aşa se mută munţii cu ei. Câteodată, însă, nu reuşim să ne iubim şi pe noi în timp ce-i iubim pe ei. Dacă ei ar şti, însă, că noi n-avem nimic cu ei, ci cu noi înşine, şi că tot ce ne trebuie e să ne mai iubească puţin, cu răbdare, lângă bradul nostru de Crăciun.

#colectiv, dumnezei şi oameni

Au murit oameni azi-noapte într-un incendiu dintr-un club bucureştean numit, parcă ironic, #Colectiv, într-o lume care pare să nu mai aibă nicio intenţie să fie unită. Tineri. La un concert. Rock.

Mă simt vinovată, parcă, să scriu blog acum, despre asta… n-aş vrea să capitalizez pe experienţa unor oameni care ar fi putut fi… eu. Dar, nici să nu scriu nu pot. N-am cum şi nimeni altcineva n-ar trebui să accepe să nu vorbească împotriva instigării la ură în numele Dumnezeilor în care credem. Fiindcă, despre asta, va fi vorba, până la urmă. Şi-mi asum şi vina aia pe care-o simt. Şi scriu.

Dincolo de oamenii morţi sunt familii, prieteni, vieţi schimbate pentru totdeauna. Dincolo de ei, un sistem neputincios în care securitatea şi sănătatea din România funcţionează cum pot, la intersecţia dintre oameni şi corupţie. Dincolo de sistem e plescăiala politică. Dincolo de plescăiala politică, sunt mărturiile îngrozitoare de la faţa locului, care, într-un fel, ca şi pozele cu victimele, dar nu în acelaşi hal, nu fac altceva decât să reproducă imagini patologice şi să atragă un soi de sentiment de entuziasm, dacă putem să-I spunem aşa, “vinovat” (dar, sigur, în acelaşi timp să informeze şi să creioneze realitatea prin ochii celor implicaţi direct, deci, nu prea poţi să le interzici… mărturiile; pozele trebuie interzise cu orice preţ, iar dacă motivele nu sunt clare, vă pot explica). Dincolo de mărturii, sunt oamenii care fac, ajută, pun mâna, donează sânge, oferă camere sau zboruri rudelor (că o fi oleacă de marketing aici, asta lăsăm pentru când suntem la ora de analiză mass-media şi marketing), oamenii care îţi arată că umanitatea nu e doar un concept, că există ideea şi practica unui efort colectiv de a îţi ajuta semenii dacă au nevoie. Dincolo de aceştia sunt cei care-şi dau cu părerea, ceea ce nu e rău. Însă, unii îşi dau cu părerea în cunoştinţă de cauză despre situaţia culturii şi sistemelor de prevenire a incendiilor în spaţii publice în România sau într-un mod decent şi solidar, cu apeluri la donare de sânge, cu remarci legate de standardele de protecţie contra incendiilor în locuri publice, iar alţii… alţii nu înţeleg ceva: oamenii nu sunt păpuşi de pluş fabricate la indigo, dar vieţile lor, ale tuturor, valorează la fel de mult, oricum şi le-ar trăi. Ei sunt cei care consideră că 27 de tineri au murit arşi, iar alţi aproximativ 180 sunt internaţi, în urma unui act al lui Dumnezeu, fiindcă sărbătoreau Halloween-ul şi ascultă rock, deci sunt satanişti. Nu ştiu alţii cum sunt, dar Dumnezeul meu sau orice zeu la care ne-om ruga, nu arde oameni pe un ring de dans, ascultând muzică. N-or merge la biserică (până la urmă, nici nu contează asta şi nici nu are sens să deschidem discuţia legată de Biserică/Biserici în România ca poate începem să numărăm banii BOR şi banii investiţi în spitale şi iese cu minus la cele din urmă), dar aia nu îi descalifică de pe poziţia de om. Ce gaură neagră trebuie să ai în minte şi în suflet să crezi că Dumnezeu pedepseşte copii care ascultă muzică rock, în loc să susţii eforturile de a-i salva sau ajuta pe cei rămaşi în urmă, fie că se zbat între viaţă şi moarte, fie că plâng oameni dragi, copii, fraţi, surori, iubiţi, iubite…? Ce credinţă în Dumnezeu naşte atâta ură? Fiindcă, despre asta e vorba, despre ură. Dumnezeul la care mă rog eu nu instigă la ură, nu critică, nu omoară, nu impune, ci înţelege, acceptă, e divers şi e blând.

Două surse aş cita aici şi le recomand, nu-s mainstream, ceea ce, poate, e mai bine. Una pentru autenticitate, iar celalată pentru sumarizare.

DSC_0814

În timp ce citeam ştiri despre aceste lucruri, de dimineaţă, cu toate telefoanele şi laptopul conectate la prize, la net şi la reţelele de socializare care propagă acte de solidaritate, umanitate, respect reciproc şi cunoaştere în acelaşi timp în care diseminează instigare la ură, discriminare şi fanatism, aflu că un avion cu 224 de oameni s-a prăbuşit în Egipt. Cel mai mic om, 10 luni. Ipotezele variază de la eroare tehnică la ISIS, care a revendicat “întâmplarea” şi a legitimat-o prin alt tip, dar în aceeaşi paradigmă, a actului de pedeapsă justificat religios.  Poate nu au doborât ei avionul, dar, oricum, cred că oamenii aceia trebuiau să moară din motive legate de Dumnezeul lor sau ce-au înţeles ei din acest Dumnezeu. Bat-o vina de interpretare a dumnezeilor, nu? Fiecare cu Dumnezeul lui, zic eu, dar ce lume e asta unde oamenii care aş vrea să cred că pot fi buni în mod autentic, că se nasc aşa, justifică moartea altor oameni prin Dumnezeii lor care pedepsesc pe cei ce nu-s ca ei…? Şi ce lume e aia unde începem să justificăm şi să acceptăm moartea celor care nu-şi trăiesc viaţa ca alţii? Mi-e groază că în loc să mă gândesc azi ce şi cum aş vrea să le povestesc copiilor mei cândva cât fain e în lumea asta, ce bună e mâncarea în Toscana şi ce frumos e să călătoreşti prin Italia, m-am gândit serios cum o să-i pregătesc cândva pentru atâta răutate şi cum o să fie nevoie să îi protejez de ea, cum îi voi educa să fie oameni, nu fanatici. Şi m-a apucat o teamă…

Oameni care au grija ta

„Am încredere în tine, sigur vei găsi o soluţie, iar dacă nu, rezolvăm împreună, nu se poate altfel!”

Ieri, adică alaltăieri, am fost mega-speriată, undeva într-un capăt de lume. Nu mai contează de ce, nu era ceva pentru care puteai învinui pe cineva anume, era un fel de ghinion combinat cu sisteme… educaţionale, instituţionale, politice, economice. Ştim cu toţii/toatele că sistemele te doboară dacă le laşi, dacă asta vor.

No, în panica mea, am sunat, am scris, am alarmat lume. Am primit soluţii de conectare la net, am primit hărţi la care nu aveam acces, mi s-au virat bani, mi s-au dat opţiuni suplimentare de virare a banilor, mi s-au ascultat supărări şi suspine pe toate mijloacele de comunicare posibile, s-au înjurat sisteme împreună cu mine, s-au dat sfaturi, s-au sunat bănci, s-au făcut strategii, s-au scris îmbărbătări. Titlul e o chestie pe care am auzit-o în această învălmăşeală. Între timp, situaţia s-a rezolvat şi mi-am adus aminte că atunci, pe moment, m-am gândit la ce înseamă ce-am auzit: 1. Că lumea are încredere că pot să găsesc soluţii şi că pot ieşi din situaţii limită (am învăţat în ultimii ani- e o chestie pe care mi-o repet adesea în această perioadă- că nimic nu e de nerezolvat, sau aproape nimic, dacă suntem sănătoşi şi dacă nu e legat de viaţă şi de moarte); 2. Că orice-ar fi, nu sunt singură. Acest al doilea punct mi se pare cel mai fain lucru din lume. L-am mai realizat, dar parcă acum e de nedescris cât e de fain şi cât de mult îl cam iau de-a gata, fără să-l apreciez cum ar trebui.

Am un sistem (alt fel de sistem, care te ridică!) de susţinere construit din oameni, pus la punct de-a lungul timpului, puternic şi cool, un izvor de resurse emoţionale şi materiale, dacă e nevoie, pe care nu îl pot descrie în cuvinte. E bine pus la punct şi loial şi întotdeauna prezent şi o să-mi dau nişte credit pentru asta. Dar, cel mai mult, o să le dau credit lor, nodurilor din sistemul meu bine pus la punct, care-mi aduce aminte cât sunt de puternică atunci când uit şi care e acolo să mă ridice când nu pot singură, oamenii mei. Încerc să îmi dau seama cât de multă energie îmi iau, de fapt, de la ei şi dacă nu cumva nu le dau înapoi la fel de mult. Eu îi văd ca o reţea în care toţi comunică şi cu mine şi între ei, schimbă energii şi, mai mult, transformă energii negative în energii pozitive. Ce fain e să ai oameni în jur, oamenii tăi! Şi să fii şi tu printre oamenii lor.

Realizez asta în timp ce trei prietene încearcă să-mi dea soluţii pentru nesomn în miez de noapte. Doar ca să mai susţină odată cele de mai sus. Şi mai realizez asta în timp ce încerc să ies dintr-o stare de supărare şi oboseală din-aia adunată bine şi cimentată şi mai bine, ca să mă motivez să iau cu asalt turistic unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii pentru trei sfert de zi, cât a mai rămas din timpul meu liber aici după peripeţiile de mai sus, care mi-au „mâncat” celelalte trei sferturi pe care le mai aveam la dispoziţie. Deh, timpul este, până la urmă, limitat, oricât am vrea să nu fie aşa. Dar eu încă n-am ratat vreo secundă de călătorit până acum, cum n-am ratat o secundă de văzut şi cunoscut locuri noi. Presupun, aşadar, că e ok dacă voi face un duş, îmi voi comanda un mic dejun şi un taxi ca să câştig timp şi mă voi pornit într-o aventură pe repede-înainte în Shanghai. O să-mi pun şi mască. Nu una de om fericit. Aia, de fapt, sunt. Nici una de om liniştit, mai am puţin până acolo, e nevoie de înţelepciune pentru linişte. Ci una împotriva aerului poluat. Paşi mărunţi. Zen!

Am o cunoştinţă care scrie mult despre self-care. Iniţial mi se părea că nu-i de mine, că-s prea ocupată pentru asta, că îmi vine şi mie rândul. O prostie. Rândul îl faci tu, îl fac eu. „Ai grijă de tine!” nu e doar o aliniere de vorbe.  Uneori trebuie să ai tu, nu alţii, ei sunt doar soluţia de rezervă. Încă un prieten care îmi tot atrage atenţia că dacă nu am grijă de mine, spiritual şi fizic, tot ce fac e degeaba. Eu, cel puţin, dar cred că şi mulţi alţii (nu ştiu dacă ţine de „cultură”) au ideea asta a trăitului pentru alţii, nu pentru ei inşişi. Pentru copii, pentru părinţi, pentru partenerii de viaţă, pentru prieteni, pentru job… Un fel de sacrificiu al sinelui pentru celălalt ca stil de viaţă, în orice tip de relaţie inter-umană. Şi e complet greşit. Celălalt vrea să fii tu fericit în timp ce tu vrei să fie el fericit şi ambii sunteţi/suntem pregătiţi să ne sacrificăm pentru această fericire… a celuilalt. Când, de fapt, suntem nişte tembeli care ar trebui să găsească relativ uşor balansul fericit între fericirea noastră şi a celorlalţi. Până, la urmă, e şi păcat de atâta fericire netrăită.