Un 2016 surprinzător ne doresc!

Văz două categorii azi pe net: ăia de merg în oraş deseară să sărbătorească Anul Nou şi ăia de zic că e o pierdere de bani şi o prefăcătorie, ăia de fac liste pentru 2016 şi ăia care zic că oricum singurul lucru pe care tre să-l faci e să fii mai conectat la tine însuţi, nu la restul lumii. No, cum îi şi normal să fie, păreri împărţite ca la orice eveniment. Cam ca la nunţi, unor le place muzica, altora nu, unora le place locul unde au stat, altora nu.

Mno, eu listele mi le-am făcut de mai demult, mi le tot revizuiesc, le am în cap, pe blog, peste tot. Am nişte idei despre ce o să fac în mod sigur în 2016, alte idei despre ce-aş vrea să îndrăznesc să fac şi altele despre ce nu aş vrea să (mai) fac. În mod sigur îmi dau cu cel puţin o vizită în Italia, la final de februarie, Polignano a Mare- Monopoli- Bari- Alberobello. Ştiu, şi voi aţi vrea. Şi-aţi putea dacă aţi fi atenţi la oferte de week-end prelungit pe la bed&breakfasts cu terase pe acoperiş în Monopoli şi zboruri ieftine în regim low-cost 😉 Cred că-mi mai dau şi cu nişte super calm la lucru acum că simt de-a binelea o detaşare; poate şi cu o pauză lungă, o vacanţă de-aia în care să mergi la piaţa dimineaţa, să găteşti, să citeşti, să scrii, să-ţi dezvolţi conceptele de activităţi din cap, să… din-astea. Altceva, nu ştiu, îs liste cu ele, bine-ar fi de-aş putea să mai bifez câte ceva din când în când, dar listele nu-s cu ce vreau de la 2016, ci cu ce vreau să fac în 2016. Eu. No, şi eu, EU, eu, evident, vreau să fac chestii, dar, cel mai important lucru e că vreau surprize: asta e cuvântul cheie pentru 2016-le din mintea mea. Un an surpriză şi cu surprize. Să fiu surprinsă de mine şi de alţii, să fac surprize, să fim tot o surpriză. Anul în care se lasă garda jos şi se gustă valul… surprinzător. Mi-a ajuns responsabilitatea şi responsabilizarea din anii anteriori, nu a fost rea, dar a fost multă. Iar acum pare un moment prielnic pentru schimbare şi aruncat cu capul înainte.

Sigur, surprizele mai pot fi şi neplăcute, dar, cred că merită riscul să ne dedicăm unui an conceptualizat astfel, ca o surpriză. Drept e şi că cel mai mult şi cel mai mult aş vrea să mă surprind pe mine şi să am curajul să-mi fac cele mai mari surprize. Mi-aş dori asta. Sper să reuşesc. Nu de alta, dar eu am cam avut dreptate cu feeling-urile de dinainte de ultimii 3-4 ani şi n-aş vrea să încep să dau greş acum 🙂

Deci, am şi liste, ca orice ciudată care simte nevoia să controleze tot ce se respectă, îs şi mai conştientă de cât de conectată la mine trebuie să fiu, ca orice om care visează cu ochii deschişi pe drumul spre lucru, pe jos, dimineaţa la 7… ce mai era? Ah, clubul şi prefăcătoria. Nu vă zic ca să credeţi că-s specială, dar şi pe-astea le-am bifat. Nu fiindcă aş fi over-achiever, ci fiindcă aşa se-ntâmplă, uneori trăiesc perspective multiple asupra vieţii şi nu pot fi vehementă în favoarea uneia (deşi, ca mod de a fi în general, sunt arţăgoasă rău pentru cauzele şi crezurile mele, n-aţi văzut voi proteste câte am văzut eu, da?!). Mă duc în club, aşadar. Să fie clar, mă duc în club, îmi iau tocuri şi-mi dau cu shot-uri şi dansez. Vreau zbănţuială de vreo câteva luni, cu el, cu fetele, cu toţi. Şi n-ajungem. Păi dacă nu acum, când, dom’le?! Că tre să danseze şi picioruşele astea. Drept e, s-au cheltuit nişte bani pe invitaţii. Nu pe haine sau accesorii sau machiaj, nu vă agitaţi. Dar, ce să şi faci, gratis nu îl face nimeni din câte ştiu, în oraş. M-am dus, însă, să mă tund niţel. Ca de sfârşit de an, nu neapărat de Revelion, cum ar veni. Ca de obicei, la plezneală, în ultima clipă, când peste tot e fully-booked, m-am dus la mall şi-am întrebat frumos dacă e vreun loc liber la tuns azi-maine. E. Perfect. Din păcate, 90 de lei mai târziu mi s-a spălat părul, mi s-au tuns nişte vârfuri, nu toate, şi mi s-a uscat părul. Faza e că eu nu-s genul care se duce la tuns cu o idee, ci se duce să se tundă şi aşteaptă sugestii (de-aia m-am întors cu păr scurt sau inegal de-atâtea ori, de-aia e cineva care mă tunde, nu mă tunde eu, nu?). Nu plâng după păr, n-am drame, dar vreau să fiu surprinsă (vedeţi şi voi că, nu e numai în 2016, ci dintotdeauna, asta cu surprizele nu?! J). N-a fost aşa. Am zis că aş vrea să îl cresc, dar să îi facă ceva. Mi s-a spus cam clar că am două opţiuni. Nimic deosebit la niciuna. Nu se mai „aruncă” oamenii. Păcat. Eu exact aia vroiam de acolo, de la ea, de la mine, de la 2016. Printre ele doi copii îi spuneau doamnei că vor să meargă să mănânce, ea îi amâna 5 minute, eu m-am enervat iniţial, vroiam atenţie, apoi mi-am pus toate problemele pe care şi le-ar pune orice om normal, nu doar o feministă: oare îi creşte singură de îs după ea la lucru, problematică faza cu familia monoparentală şi păstrarea locului de muncă sau a calităţii muncii în lipsa unui sprijin real din partea statului sau a angajatorului, of of of. Spre final, m-am gândit, ok, hai ca poate nu e o idee rea să fie doar îndreptat şi să crească aşa dacă tot i-am spus femeii că vreau să mai crească. Dar, ce fain ar fi fost să mă simt cea mai faină când am plecat de-acolo, nu cea mai fraieră când mi s-a spus cât mă costă… Eh, până acasă normal că nu mi-a mai păsat de asta, dar dacă nu venea Revelionul poate aveam răbdare să mă tund undeva unde să nu mă simt fraiera consumeristă şi consumată care e, de fapt, orice persoană ce păşeşte într-un mall, cu orice scop. Nimic special, nicio oaie deosebită, turma face legea. De fapt, aici voiam să ajung, îi înţeleg şi pe cei sătui de ideea că de Revelion toată lumea e fericită în poze, fix pix; cam ca de ideea aia că mall-ul e răspunsul la toate nevoile noastre sau că te individualizează cumva.

Până una alta, eu deseară tot mă duc în club, îmi iau ceva roşu pe mine, nu mai ştiu de ce, mănânc nişte peşte azi, ca să imi fac loc lin prin apele lui 2016, nu mănânc pui ca să nu risipesc nimic pe parcursul anului şi îmi voi lua bani în buzunar la miezul nopţii… ca să fie tot anul, evident! Ce să fac şi eu, oricât de ahead of my time îs adesea, uneori îmi place şi-n coşuleţul cu tradiţii, mai ales iarna, nu ştiu de ce. V-am tzucat! Hai cu buna înţelegere între toţi cei de mai sus şi cu surprizele, da?! Şi da, poza e cu bling! 😉

(credit: Google Images)

2016

 

Reclame

La ce cotă urcăm? Ca societate, zic…

PNL a depus în Parlament două iniţiative legislative care să introducă o reprezentare echilibrată a femeilor în rândul candidaţilor la alegerile locale şi parlamentare: cel puţin 30% pe lista de candidaţi a fiecărui partid. În sprijinul acestor inițiative a fost lansată o petitie online: http://goo.gl/ua0ztz. Semnați şi voi, apoi dați mai departe dacă sunteți de acord ca femeile să reprezinte cel puțin 30% din candidații în alegerile locale și parlamentare.

cote de gen

Ah, şi nu vă mai daţi filme, în loc să anuleze ideea de meritocraţie, cum se tem cei mai mulţi, din păcate, cotele ajută la promovarea meritocraţiei prin creşterea graduală a posibilităţilor de alegere din rândul candidaţilor/candidatelor. Privilegiu nu e cota de gen, ci faptul că se asumă, în mod arbitrar, că bărbaţii “se ocupă” de politică… fiindcă o femeie nu are ce-i trebuie unui politician, manager, etc, vâna aia de care vorbiţi mulţi de parcă e un organ cu care te naşti. Get over it! Ce fain ar fi dacă ar exista condiţii egale de intrare şi “urcare” în partid (dincolo de rolul de păpuşă, amantă, etc), ce fain ar fi dacă nu ar exista prejudecăţi despre aptitudini şi calităţi, dacă nu s-ar mai aranja treburile politice la chefuri pe unde femeile sunt doar accesorii, dar n-au acces la discuţiile cu pricina, ce fain ar fi dacă populaţia ar fi reprezentată, la propriu, real şi realist. Ei, fiindcă nu e aşa, fiindcă, din păcate, socio-cultural, suntem încă crescuţi să educăm şi pregătim rolurile de top din economie şi politică drept “masculine”, la propriu şi la figurat, avem nevoie de cote. Nu mai vorbesc despre ironia ironiilor, sistemul educaţional, în cele mai multe ţări din lume, inclusiv România, sau chiar Marea Britanie, unde, deşi educaţia e, cumva, prerogativa femeilor, poziţiile de “top”, rector, prorector, decan, prodecan, sunt în mod covârşitor ocupate de bărbaţi. De ce? Egalitatea crescută organic este, în opinia mea, ceva nerealist. Dar, cât şi cum să mai aştepţi să crească organic, dacă noi încă ne educăm fetele şi băieţii pe filmul rolurilor de gen prestabilite, alea tembele pe care le ştim cu toţii, dada. Aş continua, dar e mult… cred, însă, că aţi prins ideea, nu?

E vorba de cote la candidaturi. N-a impus nimeni cote la aleşi sau mai ştiu eu ce. Sunt cote care încearcă să faciliteze o mai bună reprezentare politică a populaţiei, pentru cine poate să înţeleagă asta; care încearcă să mai şteargă, da, cu guma de şters, nu cu trecerea timpului, e drept, discrepanţa participării politice între femei şi bărbaţi, împărţirea spaţiului public de privat în mod genizat, sau modul în care au acces femeile la viaţa politică în care, vrem-nu-vrem s-o recunoaştem, bărbaţii sunt consideraţi “la locul lor”. Locul femeilor unde e?

Photo credit: pe undeva pe net.

Pizărăi

Pizărăi în satul transilvănean (sărbătoarea mea preferată după Mărţişor), cu copii şi strigături şi obraji îngheţaţi de frig şi coşuri cu bunătăţi şi straiţe şi voie bună, de cum mijeşte de ziuă, că nu pierdem vremea în Ajunul Crăciunului, da?

Bună zâua lu’ Ajun

Că mâine-i a lu’ Crăciun

Cu miei, cu purcei

Cure baba după ei

Să trăiască Moşu

Să ne umple coşu

Să trăiască găzdăriţa

Să ne umple cotoriţa!

Crăciun fericit şi la mulţi ani!

Recunosc, eu n-am fost cu sorcova niciodată, da’ pizărăii sunt ce trebe!

774883_1006117629447397_3654685776703580374_o

Photo credit: Robert Crăciunel

Umplutură de Crăciun

Am scris aici că de Crăciun mi se pare că oamenii în nevoie sunt mai trişti, mai disperaţi, mai îngroziţi că nu au, că alţii au mult prea mult, că în timp ce unii fac risipă, ei se străduiesc să ţină lucrurile pe linia de plutire, că TREBUIE să cumpere: mâncare, cadouri, haine noi, etc. Scriam atunci…

„Cred că de Crăciun e cel mai dificil să faci faţă sărăciei, dincolo de frig şi noaptea lungă, psihic, sufleteşte, în contextul în care toată lumea trăieşte sărbătoarea asta sub o (falsă?) idee că e vorba despre susuprasaturaţie de căldură, de mâncare, de familie, de cadouri, de luminiţe, de de toate. Desigur, nu vorbesc în cunoştinţă de cauză, ci din poziţia privilegiată pe care mi-o asum, dar cu atenţie la următoarele detalii: părinţi care discută în supermarket-uri despre costurile jucăriilor pentru cei mici, despre faptul că vine şi Moş Nicolae şi Moş Crăciun; bătrâni care se uită cu atenţie la toate preţurile, de la toate produsele, calculând, ţinându-se de mână, dacă le ajung banii să cumpere şi un brăduţ micuţ de la piaţă; oameni care caută cu disperare reduceri la haine şi electronice pe care să le facă ulterior cadou.”

Poze pe toate gardurile cu familii care zâmbesc te fac să îţi pui semne de întrebare dacă tu nu ai un zâmbet pe faţă sau nu zâmbeşti sincronizat cu membrii unei familii. Cutii de cadouri sub brazi expuşi în pieţe, în centre comerciale, în instituţii şi firme te fac să te simţi vinovat/ă că poate tu nu ai anul ăsta bani de brad sau de cadouri împachetate frumos. Oameni care discută la lucru despre excursii făcute cadou te fac să te simţi prost că tu ai cumpărat un fular. Doamne care schimbă reţete de raţă la cuptor şi cozonac, te fac flămând/ă chiar dacă manânci ciorbă de cartofi sau un chec mic cumpărat de sărbători. Copii care vorbesc despre ce modele de tabletă îşi doresc te fac să te simţi aiurea că tu o să primeşti un penar şi poate ceva încălţări de la Moş. Are toate vârstele stresul ăsta, aşa ceva. Nu pretind că ştiu cum e să n-ai nimic sau să ai puţin. M-ar bate Cel de Sus. Dar văd în jur oamenii ăştia, atât pe cei din urmă, cât şi pe cei dintâi, din fiecare propoziţie.

Faza e că nici nu e nevoie de zâmbete sincron şi brazi şi cutii de cadouri şi excursii şi raţă la cuptor şi tablete. Astea-s doar umplutură consumeristă, capitalistă, a unei sărbători care s-a transformat într-o competiţie despre cine are cel mai mult şi cine dă cel mai mult. Când, de fapt, ar trebui să fie o sărbătoare în care pur şi simplu să te bucuri de orice ai şi orice poţi să dăruieşti, indiferent cât ai şi cât poţi să dăruieşti. În Andrastan aşa ar fi. Şi trişti ar fi cei ce simt sau ştiu doar că să ai cât mai mult e ceea ce contează, nici ce, nici cum, nici de ce, ci cât ai. Nu cei ce n-au sau au puţin.

Sursa pozei: https://marihamblog.wordpress.com/tag/gender/

Primiţi cu solstiţiul şi voia bună?

Era o melodie de la Crowded House care zicea “Everywhere you go, Always take the weather with you”. Vrând- nevrând, cam luăm vremea cu noi, nu? Nimic împotriva, asta e, facem ce putem, noroc că nu suntem iubitori de soare şi trăim în Scoţia, nu? Azi a fost solstiţiul de iarnă: cea mai lungă noapte şi cea mai scurtă zi. Dacă n-ar fi înainte de Crăciun şi dacă n-ar fi fost o zi cu 5 grade Celsius şi soare (nu mă bucur la/de extreme fiindcă sunt sigură că ne dă cu virgulă la secţiunea “încălzire globală”, dar mă bucur)… ziua asta ar fi pentru mine cam ca lunile noiembrie şi februarie, complet inutile şi urâte şi gri. Mie nu-mi place griul. Nu-mi place nici alb, nici negru, nu-mi plac nici culorile “pastel” sau pale, vorba aia, fără viaţă-n ele. Cică-s elegante. Poate şi din acest motiv, nu-s de mine. Cum spuneam, nu-mi place nici această zi cu noapte lungă 🙂 Nu că noaptea n-ar fi un sfetnic bun sau că nu sunt faine nopţile de vară sau chiar şi alea lungi de iarnă uneori. Doar că eu mi-s o persoană mai… solară. Îs cu ziua, cu soarele, cu mersul pe jos mult şi prefer să fac asta “pe lumină” şi fără bălţi sau gheţuş. Plus, când e ziua scurtă, parcă nici nu-mi vine să ies din casă. În schimb, când deschid ochii şi pe geam se vede lumină… eee, altă viaţă, alt chef de ea. E, însă, şi o parte bună la solstiţiul ăsta: de-acum începe ziua să crească. Pe bune, acum cam ca la toate cele, există şi o parte mai bună şi una mai rea. De exemplu, eu şi la solstiţiul de vară care e în iunie şi e fain, încep să mă îngrijorez că noaptea va deveni din ce în ce mai lungă. Şi trec prin semi-drama asta personală în fiecare an. Ideea e următoarea: vremea e cu noi şi e în noi, oricât ar părea de redundant şi de clişeu, parcă e din ce în ce mai clar, cel puţin pentru mine, că suntem sensibili la ea.

solstitiu de iarna

Adevărat e şi că depinde mult de noi dacă putem găsi ceva bun în orice vreme rea, nu? Sau să putem vedea ceva bun în momentele de cotitură? Cum ar fi solstţiile? Cam cum zice citatul de mai sus (Albert Camus). Cum e şi cu solstiţiul de iarnă menţionat mai sus, nu? Sau raza aia de soare rătăcită într-o zi cu ploaie pentru cei ca mine sau zăpada abundentă pentru iubitorii de zăpadă. Şi aşa mai departe. Să aveţi o zi cu vreme cum vi-o doriţi şi cum vă pică mai bine! Iar dacă vă place ploaia şi-aşa, să ştiţi că eu tot aş fi prietenă cu voi, că nu discriminez de felul meu, dar mai ales pe criterii de afinităţi “vreme”(lnice) (sic!). Că tot veni vorba, eu am locuit odată trei luni în Scoţia… şi după prima lună în care a fost ceaţă şi ploaie, au venit cele mai călduroase două luni scoţiene din ultimele decenii. Când sunt puţin “under the weather” mă gândesc întotdeauna că dacă dorinţa mea de soare a făcut să dispară şi norii din Scoţia, apăi chiar că pot face orice. Şi-mi mai revin.

Mai demult, sincer, autentic, fain, eclectic, anii ’90

 

  1. Să înregistrezi casete cu Aerosmith de pe cele împrumutate de la prieteni, la un casetofon dublu cu opţiune din-aia de “Record”.
  2. Să închiriezi casete video de la Petroşani ca să vezi filme cu Brad Pitt cum ar fi “Legends of the fall” şi “Meet Joe Black”.
  3. Dallas. Punct.
  4. Să mergi la târg de sărbători. Inclusiv la târgul de Drăgaică în Gorj,  unde făceam poze cu ursul împăiat, când eşti în vacanţă la bunicii din Oltenia.
  5. Să scrii scrisori în vacanţele de vară prietenelor de la şcoală şi să trimiţi vederi de la mare (unde în ciuda faptului că eşti cu părinţii încerci să pari mai interesantă decât eşti :))
  6. Să te dai cu sania trasă de maşină prin sat, cu mai multe sănii trase de o maşină, şi, uneori, să te loveşti când e “accident”.
  7. Să mergi în pizărăi în Ajunul Crăciunului, când se făcea ziuă, oricât de frig ar fi fost. Colindatul e supra-estimat în comparaţie cu pizărăii. Zic.
  8. Să citeşti “La Medeleni” şi să vrei să fii Olguţa.
  9. Să ai reuniune la finalul fiecărui trimestru/semestru şi după ce pleca diriga să înceapă jocul cu sticla sau “adevăr sau provocare”.
  10. Să petreci mult timp într-o primăvară încercând să ai cel mai cool oracol şi să nu-ţi iasă.
  11. Să te uiţi la Felicity sâmbăta după-amiaza (şi la începutul anilor 2000). Sau la Sunset Beach seara la 7 :)))))))))))
  12. Să nu chiuleşti şi să nu copiezi (înafară de o lucrare la Chimie în clasa a VIII-a) fiindcă începi să-ţi dai seama că ai şanse să fii o semi-tocilară (şi folosesc cuvântul la modul delor peiorativ) care mai ştie şi altceva, dar înafara programului de învăţat.
  13. Să organizezi discotecă sâmbăta seara la Căminul Cultural pe vreme când mulţi copii de vârsta ta de la oraş nici n-aveau voie să iasă din casă.
  14. Să pedalezi 10 kilometri cu bicicleta în fiecare seară de vară, de plăcere.
  15. Să ai doar TVR1. Punct. Şi antenă parabolică, ah, aşa că ştii toate hiturile de pe VIVA înainte ca ele să „apară” în România 🙂
  16. Să colecţionezi orice poţi în căutarea unei pasiuni care să te definească.
  17. Să mergi la olimpiade, inclusiv la aia naţională de geografie în clasa a opta.
  18. Să ţii mâna pe schimbătorul de viteze de la maşină când schimba tati viteza, ca să “te înveţi”.
  19. Să ai prieten, prima oară. Să nu le placă părinţilor de el, tot prima oară.
  20. Să ţii jurnal, prima oară. Să mai încerci odată pe la începutul anilor 2000.
  21. Să descoperi calculatorul, netul e-mail-ul şi mIRC-ul.
  22. Să încerci să te hotărăşti dacă vrei să fii învăţătoare, florăreasă sau creatoare de modă.
  23. Să mergi la vaci vara, în vacanţă. Dacă-i musai, cu plăcere.
  24. Să vezi cum se construiesc firme în România, în mediul rural, cum supravieţuiesc, cum se zbat, cum câştigă şi să nu-ţi fie groază de ideea de mic întreprinzător niciodată.
  25. Să ai ca învăţător în clasele I-IV acelaşi om pe care l-a avut şi taică-tu învăţător.
  26. Să nu studiezi nicio limbă străină până într-a cincea fiindcă învăţătorul nu ştia limbi străine, dar să recuperezi şi să înveţi limba engleză de pe Cartoon Network şi la câteva ore de engleză plătite la oraş de ai tăi fiindcă ei au înţeles cât de importantă era treaba asta.
  27. Să îţi cumperi carte cu Backstreet Boys de la librăria din Haţeg. Şi cărţi cu Poveşti Nemuritoare.
  28. Să pleci în clasa a V-a la şcoală cu părul lung şi să te întorci cu el scurt fiindcă ai avut o oră liberă la finalul zilei şi te-ai dus să te tunzi la un coafor printre blocuri până când venea maşina să mergi spre casă.
  29. Să mergi cu ai tăi duminica în cel mai apropiat oraş mai mare unde puteau să te ducă la un restaurant cool sau la McDonalds împreună cu soră-ta (asta e, au fost şi vremuri când era cool să mergi la McDonalds, din greşeli învăţăm toţi) şi să petreceţi, pe bune, duminicile în familie făcând ceva fain.
  30. Să facă băieţii mişto de tine că ai ciorapi groşi la serbare în clasa a V-a, la oraş nu se poartă ciorapi din-aia cu fustă (evident, în clasa a V-a m-am mutat cu şcoala la oraş). Să-şi muşte limba ani mai târziu când se dădeau în vânt să-ţi fie prieteni.
  31. Să îţi cunoşti cei mai vechi prieteni şi să trăieşti schimbarea de la scris cu î din i la â din a, da, aia în anii ’90 s-a întâmplat.

anii90

Eclectic, zic. Poate confuz. Dar, fain, interesant, real, undeva între rural şi urban, în România anilor ’90. Ar mai fi… Dar, aşa mi-am petrecut eu anii ’90 într-un sătuc din Transilvania şi-aşa mi-amintesc deceniul ăla înainte de Crăciun în 2015. În anul 2000 am împlinit 15 ani şi am început liceul. Atunci vroiam să plec departe de anii ’90 acolo. Acum mă bucur că am avut norocul să îi trăiesc aşa. Ar trebui să fac şi o listă cu vreo 30 de lucruri pe care mi le amintesc din anii 2000. La voi cum au fost anii ’90?

 

Grădina ailaltă

Dacă e albă, aş vrea să fie neagră. Dacă e neagră, aş vrea să fie albă. Dacă sunt aici, aş vrea să fiu acolo, dacă sunt acolo, m-aş întoarce aici. E un soi de problemă semi-generalizată faza asta cu nemulţumirea faţă de grădina ta şi privirea constantă în grădina altuia sau grădina ailaltă faţă de aia în care eşti tu sau care e a ta, depinde de perspectiva asupra grădinii.

Am auzit recent de toate, de la nemulţumiri legate de job, de familie, de prieteni, de iubiţi şi iubite, de locuinţă, de oraş, de ţară, de climă, de calitatea aerului, de serviciile de la grădiniţă, de serviciile contabile… Multe dintre nemulţumiri sunt rezultate ale unor alegeri. Multe dintre ele, personale. Cum s-ar zice, în urma unor activităţi de lucru manual. Ce nu aud, însă, e asumarea acestor alegeri, a responsabilităţii pentru ele. Dacă n-a fost cineva cu un pistol la tâmpla ta, dacă n-au fost copii la mijloc, dacă n-au fost chestiuni de viaţă şi de moarte sau părinţi care să te renege şi dezmoştenească, apăi, atunci, aş zice să ne asumăm ce alegem şi, dacă avem suficientă dorinţă şi voinţă, să facem tot ce putem mai bine pentru noi cu alegerea respectivă. Se numeşte maturizare şi înţelepciune. Facem cumva să mergem în direcţia lor şi nu în direcţia auto-infantilizării în care ne ascundem în spatele altora deciziile şi dorinţele? Ştiţi cum e, în copilărie mergea cu “aşa a zis x” sau “aşa face y”. Dar, copilăria, din punctul ăsta de vedere, s-a cam terminat. Iar grădina ailaltă va părea tot timpul mai interesantă, iarba ei va fi mai verde… pentru că nu e iarba de zi cu zi, aia în care te trezeşti, în care mergi la muncă, în care ieşi cu prietenii.

Decizii

Iarba din grădina ailaltă e ca un concediu. Dar, dacă e să fii realist/ă, ai trăi non-stop în concediu, în locul ăla, cu un job acolo, etc? Dacă da, atunci fă o alegere în consecinţă. Dacă nu, vezi de grădina ta şi bucură-te de ea, iar aruncatul cu privirea pe dincolo nu-l fă degeaba, fă-l dacă vrei să vezi alte grădini, să te muţi în grădinile alea şi eşti dispus/ă să-ţi asumi decizia cu pricina. Nu ca să te plângi de grădina ta. Grădina ta e faină. Tu o urâţeşti fiindcă o tot faci să pară urâtă când te uiţi la altele şi le romantizezi fără sens. E valabil şi pentru grădina în care te muţi, când te muţi, da? Garduri sunt şi acolo. La fel şi grădini adiacente.

Nu vorbesc aici de grădinile nasoale din care trebuie să ieşi (familii abuzive, locuri de muncă nasoale, oraşe în care nu poţi să locuieşti datorită calităţii aerului, etc). Vorbesc de grădinile celor care caută nod în papură aiurea. Ştiu ei care sunt dacă sunt sinceri cu ei. Ştiu asta fiindcă şi eu am fost cu ochii-n alte grădini şi n-am văzut ce flori faine şi legume bune erau într-a mea.

Foto credit: net 🙂