Toate mamele la psihoterapeut. Sau nu.

10 octombrie e Ziua Mondialǎ a Sǎnǎtǎții Mentale (World Mental Health Day). Se discutǎ despre multe tipuri de „probleme” mentale azi, cu ghilimelele de rigoare, ghilimele aferente ideii cǎ adesea ne trezim, ȋn mod ignorant și derizoriu și total greșit, spunȃnd cǎ cineva e „cu probleme” cȃnd suspectǎm sau știm cǎ suferǎ de o boalǎ mentalǎ.

Mǎcar despre „problemele” alea se discutǎ azi. Și se mai educǎ lumea despre cȃt de problematic e sǎ nu le tratǎm ca pe ceea ce sunt, de fapt, dureri, uneori crunte, ale sufletului și minții, mai ceva ca cele ale corpului. Nu am auzit și nici nu am citit niciunde sǎ fie menționate, ȋnsǎ, durerile minții și sufletului mamelor ȋn devenire sau a mamelor proaspete. Deși foarte multe dintre ele experimenteazǎ stǎri de depresie sau alte tipuri de boli mentale, nu „prind la public” astfel de „probleme”. Faptul cǎ trǎim ȋntr-o societate patriarhalǎ, iar aceasta e o chestiune exclusiv trǎitǎ de femei s-ar putea sǎ aibǎ mult de cȃntǎrit ȋn cȃt de serios tratǎm depresia mamelor sau alte boli mentale cu care se confruntǎ ele ȋnainte și dupǎ naștere. Dar, despre asta, altǎdatǎ.

Organizația Mondialǎ a Sǎnǎtǎții spune cǎ 10% dintre femeile gravide și 13% dintre cele care tocmai au nǎscut suferǎ de o boalǎ mentalǎ, adesea fiind vorba despre depresie. Aș ȋndrǎzni sǎ spun, din experiența mea puținǎ ca mamǎ și cunoscǎtoare de alte mame, cǎ poate se referǎ la studii realizate pe cazurile „raportate”. Sarcina nu e o plimbare ȋn parc, vorba aia, pentru multe dintre femeile cele mai dornice sǎ experimenteze mǎmicia, nu mai punem la socotealǎ pe cele care devin mame din greșalǎ, tot vorba aia. Nașterea nu e nici ea ceva ușor, parcǎ am citit un articol cǎ durerile resimțite sunt echivalentul ruperii a 20 de oase din corp. Cred cǎ am spus destul. Iar perioada post-partum e o adevǎratǎ perioadǎ de luptǎ. Altundeva am citit cǎ ȋn primele șase luni de viațǎ ale copilului mamele trǎiesc ȋntr-o stare de alertǎ similarǎ din punct de vedere psihologic cu cea a soldaților aflați pe front. E adevǎrat, pǎrerea mea. Doarme copilul, ok, atunci hai sǎ fac duș, sǎ mǎnȃnc, sǎ fac curat, sǎ spǎl, sǎ fac mȃncare, sǎ caut grǎdinițǎ, sǎ o sun pe prietena a cǎrei zi de nașere e azi, sǎ fac lista cu lucrurile de care avem nevoie ȋn excursia din week-end, sǎ mǎ programez la dentist, eventual sǎ plec la serviciu, la cumpǎrǎturi, etc. Nu doarme copilul, ok, mǎ joc cu el, ȋl hrǎnesc, ȋl leagǎn, ȋl fac sǎ rȃdǎ, ȋl port ȋn brațe, ȋl ȋnvǎț sǎ vorbeascǎ sau sǎ meargǎ, ȋi caut cǎrți care sǎ ȋl ajute sǎ dezvolte abilitǎți sau sǎ ȋși descopere „daruri”. Iar lista poate continua. Poate fac asta ȋn timp ce mǎ recuperez dupǎ o operație de cezarianǎ sau o naștere mai dificilǎ. Poate cu un copil bolnǎvicios sau cu colici. Sau ȋn timp ce TOATǍ LUMEA mǎ „ajutǎ” cu sfaturi despre mǎmicie sau ȋmi criticǎ alegerile (tot ce faci din secunda cȃnd ai aflat cǎ ești ȋnsǎrcinatǎ e o alegere dintre cel puțin douǎ variante de acțiune, care ȋți va atrage aplauzele celor ce „fac ca tine” și blamarea celor ce „fac altfel”). Mai putem adǎuga și anxietatea. Care anxietate? Aia legatǎ de faptul cǎ o viațǎ de om cam depinde de tine. Dacǎ mai punem si cele 20 de oase metaforice, rupte, oare nu putem vorbi de-a dreptul despre sindrom post-traumatic dupǎ vreo șase luni de mǎmicie și nouǎ de sarcinǎ? Zic și eu. Și nici mǎcar n-am menționat faptul cǎ mulți (nu toți!) se așteaptǎ sǎ fii ca ȋnainte, fizic și psihic, cȃt de repede și fǎrǎ mult ajutor (cǎ așa suntem construite noi, femeile, nu?!) și cǎ aproape toți cred, ȋn mod ERONAT, cǎ te naști cu informație despre: alǎptat, diversificare, iritații, tratamente pentru rǎcelile bebelușilor, sisteme de purtare ergonomice, activitǎți de tip Montessori și altele și altele. Dar e ok, ești ok, puțin obositǎ, dar ok, un pic irascibilǎ, dar ok. E o minune faptul cǎ ai dat viațǎ unui om și orice experiențz negativǎ de dupǎ acest moment, ȋn conexiune sau nu cu copilul, e ștearsǎ sau mǎcar atenuatǎ de faptul cǎ EȘTI MAMǍ.

Greșit. E minunat sǎ fii mamǎ, mai ales atunci cȃnd bebelușul tǎu ȋți zȃmbește sau ȋți spune „mami” sau  te ia ȋn brațe. Dar e ok și sǎ nu fii ok. Poți sǎ recunoști cǎ plȃngi ȋn baie cȃnd ai intrat la duș și deja s-a trezit, deci, dai cu apǎ 30 de secunde pe tine și asta e. Ești ȋndreptǎțitǎ sǎ te plȃngi cǎ ești obositǎ peste capacitatea de ȋnțelegere a multora. Ai toate motivele sǎ urli ȋntr-o pernǎ sau sǎ simți cǎ te-a pǎcǎlit cineva fiindcǎ nu ți-a spus ce ȋnseamnǎ, de fapt, mǎmicia, la ȋnceput. Dacǎ ți-ar fi spus, poate ziceai pas. Nu prea cred, dar e posibil. Cred cǎ nu ți-a spus fiindcǎ odatǎ ce ajungi la „level expert” (și o sǎ ajungi acolo!), uiți de unde ai plecat și vezi doar razele de soare. Dar norii au fost și ei acolo, la mai toate mamele. La unele sunt mai grei și mai gri, la altele trec cu vitezǎ mai mare, la altele sunt mai rari. Depinde de mulți factori situația cu norii ǎștia.

Ce e important, ȋnsǎ, aș ȋndrǎzni eu sǎ spun, e sǎ recunoaștem odatǎ cǎ mǎmicia are nori oricȃt de minunat ar fi sǎ fii mamǎ, sǎ vorbim despre asta și sǎ facem ceva sǎ abordǎm norii, clar și eficient.

Dacǎ am avea acces gratuit la consiliere psihologicǎ pe durata sarcinii și post-partum, ȋn, sǎ zicem, primele șase luni de viațǎ ale copilului, cȃte dintre noi am profita de asta? Cȃte dintre noi am avea de cȃștigat ȋn viața noastrǎ de familie, de cuplu, ȋn relația mamǎ-copil sau ȋn relația cu familia extinsǎ sau prietenii… sau ȋn relația noastrǎ cu propria noastrǎ persoanǎ? De ce nu e la fel de importantǎ o vizitǎ la psiholog ca cea la medicul ginecolog sau la cursurile de puericulturǎ? Ar trebui sǎ fie. Ar trebui sǎ facǎ parte dintr-un portofoliu de politici publice privind natalitatea și maternitatea o astfel de inițiativǎ. Dar, asta e, deocamdatǎ, doar o parere. Pȃnǎ una alta, strȃngem din dinți și, poate, dacǎ avem curaj, bani și cine mai știe ce altele, ne ducem de unele singure la psiholog dacǎ observǎm cǎ e cazul. Pentru asta, ȋnsǎ, ne trebuie alt tip de educație și de sinceritate cu sinele propriu și personal.

E destul cǎ mental load-ul unei mame e deja ȋntins pȃnǎ la marginile posibile ale tuturor listelor și listelor listelor. Mǎcar sǎ facem ceva cu norii.

Mǎmicia nu ar trebui sǎ fie despre supraviețuire, ci despre dezvoltare dincolo de ceea ce eram, ȋmpreunǎ cu un pui de om. Adesea parcǎ e despre supraviețuire fǎrǎ sǎ ne „plȃngem”… pentru cǎ, da, cine are nevoie de supereroi dacǎ o are pe mama? Dar dacǎ mama nu vrea sǎ fie superero, ci doar… mamǎ. E destul

Mental-Health

Reclame

De 8 martie, “gen”

Am tot plănuit un blog pe tema asta, dar parcă niciodată nu s-a potrivit mai bine ca acum, de ziua “femeii”. Trec peste esenţializarea, universalizarea şi generalizarea presupusă de ideea că e ziua unei femei monolitice, întruchipând toate femeile lumii şi toate experienţele lor, în loc să sărbătorim unicitatea fiecăreia ca om şi ca experienţe. Deci, trec peste asta şi vă povestesc ultima mea nemulţumire “genizată”.

Într-un drum de 2 ore cu maşina prin România, dacă asculţi radio auzi de cel puţin cinci ori, pe testate, în repetate rânduri, reclame la creme care îţi vor întineri pielea, lucru care îţi va reda sau îţi va continua starea de “frumuseţe” (ce-o mai fi însemnând şi aia, nu?!). Sau creme care îţi vor alunga simptomele unor infecţii ginecologice/urinare (pentru că, desigur, de ce să fii încurajată să mergi la medic, pentru a te vindeca, dacă poţi ascunde sub covorul cremei simptomele, aşa cum se face dintotdeauna pe la noi cu tot ce ţine de sănătatea sexuală/ginecologică a femeilor, iar boala se poate agrava, dar nu e problemă, nu ştie nimeni de ea, iar tu, femeie fiind, poţi îndura în linişte şi pace, cum faci şi cu altele, că doar aşa ai fost crescută, nu?!). Nicio reclamă pentru bărbaţi, desigur. Deschid, mai apoi, în aceeaşi zi, un televizor, şi văd şi-acolo vreo trei reclame la creme anti-îmbătrânire, pentru femei, desigur. Continuu să nu înţeleg de ce trebuie manipulate/crescute/educate femeile să creadă că sfârşitul lumii lor vine însoţit de primul rid şi e necesară şi suficientă o cremă pentru a amâna acest sfârşit. Nu zic să nu ne dăm cu cremă, Doamne feri, chiar vă rog pe toate să vă protejaţi de raze UV, să vă hidrataţi pielea pentru a o ajuta să fie mai sănătoasă, alea alea. Dar, sănătatea, nu frumuseţea, ar trebui să ne preocupe în primul rând. Şi, revenind la reclamele de la radio, nu e nimic ruşinos sau prea neimportant într-o infecţie urinară sau ginecologică, nu trebuie să “ameliorăm” simptomele infecţiilor (aşa zice chiar reclama la Zenella Med, căci despre asta vorbim), ci trebuie să tratăm, nu trebuie să cerem Zenella Med la farmacie cu voce joasă şi umilă, ci trebuie să mergem la ginecolog. Punct. Despre faptul că Zenella Med nu tratează, de fapt, o boală, au scris mulţi/multe, cu un google search îi/le găsiţi. Iar mass media ar trebui să sprijine acest tip de gândire, cel de abordare directă şi deschisă, da, oricât de ironice ar fi cuvintele în situaţia de faţă, în defavoarea abordării pline de ruşine şi covoare, pardon, creme, sub care să ascundem problemele femeilor, experienţele lor, realitatea vieţilor lor. Era să uit, cealaltă reclamă de la radio era pentru Aspasia, “eşti frumoasă!”, brrrrrrr! Nu dau link nici aici. Iar alea de la televizor sunt nenumărate. Nu mai continuu, aţi prins ideea, dar amintesc în trecere că la fel ca acum un deceniu, reclamele TV la produse de curăţat au, în continuare, femei ca imagini şi bărbaţi ca voci, femei care îţi arată cum “se face curăţenie” şi bărbaţi care le explică asta.

E şi ăsta un tip de violenţă discursivă, culturală, epistemologică, în care femeilor li se tot explică în mass media şi în cadrul consumerist al produselor cosmetice că sunt imperfecte şi că trebuie să ascundă asta, în loc să rezolve ce e problemă de sănătate şi să îmbrăţişeze ce e unic la ele, nu ce le transformă în copii ale unor modele photoshop-uite din reviste. Dar, pe bune, ştim cu toatele asta, nu?! Zic să avem un 8 martie în care să nu uităm că sărbătoarea asta nu a fost, iniţial, despre flori şi imaginea unor femei frumoase, blânde, delicate, etc, ci despre o zi internaţională a tuturor femeilor, egale între ele, şi egale cu bărbaţii. Vă doresc, aşadar, salarii egale pentru muncă egală, mai puţină discriminare pe criterii de gen, mai multe stereotipuri deconstruite, mai puţine infecţii urinare şi probleme ginecologice, şi mai multă creativitate în crearea unor vieţi faine şi bogate sufleteşte pentru fiecare dintre voi, femeilor!

womens-day

Later edit: Tot la radio… în jumătate de oră trei reclame care “îmbie” la medicamente sau suplimente care te ajută cu retenţia de apă şi balonarea, pentru a arăta aşa cum eşti tu cu-adevărat, perfectă, nu grasă, cum ar putea crede unii, de la retenţia de apă sau de la balonare. Pe ce planetă trebuie să trăieşti să crezi că are vreun sens să iei medicamente despre care auzi la radio pentru retenţia de apă? Sau pe ce planetă trebuie să crezi că te afli dacă faci tu o combinaţie faină şi convingi femeile să cumpere un produs convingându-le că produsul ăla le va scoate frumuseţea de sub vălul unor boli cu care se auto-diagnostichează bazat pe reclama la produs şi care sunt, desigur, tratabile şi vor conduce la o viaţă şi-un corp aşa cum ar trebui să fie… mai puţin umflat, adicătelea, cum s-ar spune, mai slab, nu? Mda…

Sursa foto: earthsky.org

Faţa nevăzută a lucrurilor

Cele mai bune articole pe care le-am citit vreodată despre cât de problematică e abordarea cazurilor de viol şi cât de lung e drumul de la momentul în care persoana care supravieţuieşte unui astfel de abuz are curajul să facă o plângere şi momentul în care omul  care a abuzat-o pe această fiinţă e liber. Omul acesta care violează alţi oameni trebuie pedepsit oricare ar fi motivele care l-au adus în stadiul în care decide să facă acest lucru. Da, omul, nu monstru, ci om, e un om la fel ca şi persoana pe care a abuzat-o şi nu trebuie să îi scuzăm acţiunile prin astfel de referinţe care-l fac să pară un soi de fiinţă de tipul “neom”, la fel cum nu ar trebui să ne referim la viol ca la un subiect de banc, de exemplu, fiindcă îl transformăm, prin discurs, în ceva derizoriu, uşor exagerat, cu personaje ireale, din basme cu un monstru. E real, totul, sunt oameni, sigur că au existat motive, aşa inumane cum par ele, motivele au existat, iar fapta a avut loc. Iar pedepsirea acestui om e responsabilitatea statului şi a societăţii, în cele din urmă, în care are loc. Da, omul trebuie pedepsit, nu trebuie scuzat, direct sau indirect, pentru că e om… la fel ca şi persoana care a supravieţuit abuzului său. Da?! Pedeapsa nu trebuie să vizeze persoana care supravieţuieşte (exclud cazurile în care după ce s-a verificat, fără a învinovăţi “victima” iniţial, şi s-a concluzionat că acuzaţia a fost falsă).

Nu fac rezumatul articolelor pentru că sunt prea bune, mult prea bune, ca scriitură şi reportaj, cât şi prea reale şi dureroase şi necesare. Sunt despre un sistem care e, din cunoştinţele mele, cam general valabil ca mod de gândire şi de lucru în ceea ce priveşte abordarea abuzurilor sexuale de către poliţie; despre învinovăţirea victimelor; despre lipsa de resurse şi de interes într-un segment criminal care e greu de digerat şi de disecat şi de înţeles mai ales dacă Poliţia este, la fel ca şi statul, masculinizată, patriarhală şi misogină- nu de tot, desigur, dar (de)mult; despre dedicaţia unora şi felul în care ea dovedeşte adesea că sistemul e lacunar şi, indirect, ajută oamenii criminali, nu oamenii abuzaţi; despre cât de umilitor e pentru persoanele care supravieţuiesc să fie abuzate şi de acest sistem, cu neîncrederea lui, cu ignoranţa lui, cu misoginismul lui. Poate şi pentru că primii sunt adesea bărbaţi, iar cei din urmă sunt adesea femei şi copii. Ce moştenire îngrozitoare a unor sisteme cu relaţii de putere inegale între femei şi bărbaţi. Tot despre asta e vorba, chiar dacă votăm cu toţii/toatele în multe ţări ale lumii.

Aveţi răbdare, ambele articole sunt lungi, dar merită să fie citite mai mult decât multe cărţi care sunt în topuri de vânzări. Sunt recente şi reale şi arată că şi în presă mai există oameni care nu văd violul doar ca pe un subiect care face rating în mod patologic (dacă implică persoane publice sau dacă e ceva îngrozitor), ci ca pe o realitate de zi cu zi, care nu se finalizează odată cu terminarea abuzului propriu-zis, ci continuă, în ciuda exemplelor de bune practici, care există, cu complicitatea, uneori, a poliţiei sau a altor instituţii ale statului care încă refuză să recunoască dimensiunea acestei probleme sau o minimizează intenţionat fiindcă ar deschide mult prea multe alte cutiuţe cu probleme. Violul poate fi, până la urmă, şi o metaforă ce încapsulează multe dintre abuzurile şi inegalităţile pe care feminismul şi nu numai, chiar bunul simţ, le-a scos din sfera privatului..

An unbelievable story of rape-  T. Christian Miller, ProPublica and Ken Armstrong, The Marshall Project

To catch a rapist- Kathy Dobie

Regulamente, fete, femei, reguli

Într-o zi în care am citit cum o fetiţă româncă a fost trimisă acasă de la şcoala fiindcă nu avea fustă neagră, ci neagră cu flori albe, iar aşa ceva e împotriva regulamentului şcolii; mi-am adus aminte că, recent, am citit un articol scris despre un tată al unei fetiţe din SUA care s-a schimbat în echipamentul de sport din geantă şi plângea când a aşteptat-o tatăl la finalul zilei fiindcă i s-a atras atenţia că nu are voie cu rochiţă cu bretele „spaghete” la grădiniţă… deoarece e împotriva regulamentului.

Mă-ntreb cât timp o să mai reglementăm fiecare centimentru de haină şi de piele şi de păr al fetelor şi femeilor, fiecare gest al lor şi, mai mult, mă intreb câtă lume se întreabă de ce facem asta. Mă mai întreb şi de ce la şcoală fetele trebuie să se auto-supravegheze pentru a nu fi “pedepsite” pentru ţinuta lor, fiind trimise acasă şi private de dreptul la învăţătură, la fel cum înafara şcolii, cultura populară le cam determină să se auto-supravegheze pentru a nu fi… “pedepsite” pentru ţinuta lor. Fie că nu au acces într-un club sau că sunt violate din cauza rochiţei prea scurte, fie că nu au voie să iasă din casă fiindcă nu poartă vestimentaţia potrivită sau sunt atenţionate la birou fiindcă nu sunt îmbrăcate adecvat, femeile sunt private de dreptul lor la libertate de exprimare şi/sau mişcare, la protecţie, sunt “pedepsite” pentru ţinuta lor. Iar ele învaţă că există acest concept şi această practică a pedepsirii ţinutei lor încă de mici, de la şcoală, după cum vedem din exemplul de mai sus. Şi internalizează această posibilitate a pedepsirii, iar ulterior sunt educate sau se auto-educă în sensul auto-supravegherii ţinutei lor astfel încât să respecte regulile (cui?). Astfel, ele evită pedeapsa la care au potenţialul de a fi supuse, potenţial naturalizat social, dar creat artificial, dezvoltat, sedimentat, osificat prin perpetuarea acestor practici şi internalizarea lor în corpul, comportamentul şi mintea oricăreia dintre noi. Nu mai vorbesc aici de faptul că “pedepsindu-le” de la momentul când sunt fetiţe până la maturitate şi chiar mai încolo, le infantilizăm în mod constant. Pedeapsa e pedeapsă, iar sentimentul de ruşine adânc inoculate prin educaţie e acelaşi fie că e vorba de rochiţa cu bretele “spaghete”, fie de costumul gri de la birou.

Hai să deschidem ochii odată şi să vedem cât de mult limităm potenţialul creativ al femeilor prin impunerea regulilor legate de vestimentaţie, cât de mult le limităm modul în care se raportează la ele înseşi dacă orice bucată de piele trebuie ascunsă în locurile publice (şcoală, serviciu, parc), dar trebuie făcută publică în locurile “private” (baruri, cluburi, etc). De ce e atât de greu să vedem că regulile nu sunt făcute pentru a le proteja pe ele sau pentru a le asigura libertatea şi accesul egal, ba dimpotrivă. Pentru cine nu ştie, e violenţă: structurală, culturală, epistemologică, genizată.

girls

„Cicatrice” ale noastre, ale tuturor

Teleleu a făcut materialele acestea. Cicatrice. Cred că nu ar trebui să fie femeie sau bărbat în România care să nu le asculte, citească şi care să aştepte publicarea ultimei poveşti, despre violenţa domestică care ne tot prefacem că nu există, aia din familiile de “intelectuali”. Aş zice să nu uităm sau să ne informăm despre faptul că sărăcia şi nivelul de educaţie sunt doar catalizatori pentru acte de violenţă, dar nu condiţii sine qua non. Pa pagina lor de Fb, cei de la Teleleu spun asta despre povestea respectivă: “Au ieșit opt povești despre oameni din medii sociale diferite, care au în comun cicatrice invizibile și dureroase, mai greu de vindecat decât vânătăile, fracturile sau urmele de la curele. Mai avem o poveste de spus: cea a familiilor de “intelectuali”, acolo unde am descoperit cele mai mari abuzuri și traume.”

Mi-am adus aminte cu ocazia asta de “leliţa balcanică” şi faptul că în România cei mai educaţi dintre oameni, adesea, consideră că violenţa împotriva femeilor este o problemă a femeilor. Ȋn februarie 2010, ȋn Iași, Romȃnia, un bărbat a asaltat 12 femei cu un cuțit, ȋntr-o perioadă de cȃteva zile. Expertul criminalist, psiholog și profesor universitar, Tudorel Butoi, invitat ca specialist ȋntr-o emisiune a unui post de știri cu acoperire națională, și-a oferit opinia ȋn această privință. Astfel, la cererea reporterului: “la final, spuneți-ne, domnule criminalist, dacă femeile se pot apăra ȋn vreun fel”, Tudorel Butoi a răspuns:

Femeile pot si trebuie să fie prudente. Femeile trebuie sa stie cum se urcă in lift si sa nu ne napadeasca pe noi ca au fost violate in lift. Cand si cu cine. Sa stie sa umble pe carari care sunt luminate si care sunt populate. Sa nu se bata ca exploratorii in miez de noapte parcurile si sa vina apoi la adresa politiei ca au fost violate. Sa stie cu cine intra in discutie si cu cine acceptă relatii si asa mai departe. Comportamentul asta de lelita balcanica, din pacate, cu exceptia acestor victime … aaaa, care nu au dat dovada de el, este caracteristic pitipoancelor si aaaa  devin victime pentru ca sunt victime de tip provocator, mare majoritate din ele.” 

Pe scurt: – responsabilizarea femeilor: check; – auto-supravegherea femeilor: check;  – condiționarea dreptului la justiție: check; – definirea femeii neȋndreptățite: check; – victima deja ȋndreptățită: check; stereotipizarea femeilor potenţiale victime: check;   – învinovăţirea victimei: check; identificarea surselor violenţei în altă cultură, alt spaţiu geografic, aşadar excepţionalizarea ei şi îngrădirea surselor ei în acel spaţiu ale căror graniţe ni le imaginăm din descrierile stereotipice adiacente: check.

Până la urmă, crearea unei culturi a fricii asigură un anumit status quo, cât şi statutul bărbaților asupra femeilor. Mai mult decȃt atȃt, sintagma „leliță balcanică” utilizată de Tudorel Butoi este, pȃnă la urmă, una ȋncastrată ȋn relații de putere inegale de gen, precum şi de clasă socială. Trasează linia dintre femeile respectabile, ȋndreptățite, și cele neȋndreptățite, ce sunt deja marginale ordinii politice, dar care, mai mult, pot fi abuzate fără impunitate. Ideea conform căreia unele femei pot fi abuzate are de-a face cu construcția socială a leliței balcanice, ca și a potenţialului ei opus, o ne-leliţăbalcanică, ce nu atrage după ea violenţa bărbaţilor. Deconstruind semnificația „leliței balcanice” din perspectivă feministă, vorbim despre o ȋnțelegere a relațiilor de putere genizate sau socializate, culturalizate, economizate sau politizate ȋn sensul regulilor zilnice, obișnuite, care guvernează ceea ce poate fi spus, știut, făcut, și de către cine și cu cine, pentru a supravieţui, până la urmă.

Miercuri, cred, Guvernul a aprobat proiectul de lege privind ratificarea Convenţiei Consiliului Europei pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, „Convenţia de la Istanbul”. Convenţia conţine o definiţie a genului şi include ideea că există o categorie a genului, definită social, cultural, economic şi politic, care conferă roluri femeilor şi bărbaţilor.Aceasta defineşte violenţa împotriva femeilor şi cea domestică drept forme de discriminare şi încălcare a drepturilor omului şi propune crearea unor mecanisme de garantare a protecţiei victimelor, de prevenire, de conştientizare şi de combatere a acestui tip de violenţă. Două lucruri ar fi de menţionat: ar fi bine dacă retorica privind violenţa împotriva femeilor ar fi mai puţină decât acţiunile, dacă mecanismele de mai sus nu ar fi “guvernate” de principiul schimbării europene simulate în forme româneşti- ca legea privind combaterea violenţei domestice în România, care din 2003 când a fost votată în Parlament şi descrisă ca “cea mai europeană lege” de până atunci a României (de către Mona Muscă dacă nu mă înşel), până în 2012 nu a definit violenţa pe care o vizează, nu a inclus mecanisme de combatere, nu a “făcut” nimic altceva decât să recunoască faptul că violenţa domestică e combătută în România, din punct de vedere legal, desigur.

Am deviat de la violenţa domestică (ce nu se manifestă doar împtriva femeilor, cu cu precădere împotriva lor) la violenţa împotriva femeilor în general, dar reproducerea culturii fricii şi, mai mult, învinovăţirea victimei sunt la fel de frecvente. Nu se poate scrie şi aminti destul acest lucru, pentru informare şi conştientizare. Suntem încă departe în a fi făcut paşi mari înspre altă direcţie decât aceea de „şi-a cerut-o” când vedem, la propriu, violenţă împotriva femeilor. Săptămâna asta Lady Gaga a lansat un videoclip nou, la o melodie nouă şi e poate cel mai educativ lucru pe care l-aţi putea vedea, despre abuzul din campusurile universitare. Americane, într-adevăr, dar nu vă amăgiţi, nu e „doar la ei”, nicidecum. Unii au spus că e prea târziu, că a trecut momentumul pentru a aduce în opinia publică violenţa împotriva femeilor tinere, aia despre care nu vorbim, aia care nu e în ţări „necivilizate”, „needucate”, „sărace”, etc. Eu cred că niciodată nu e prea târziu pentru asta.

Şi închei cu faptul că în perioada aceasta la Facebook se discută despre introducerea unui „buton” de „Unlike”. Poate vi se pare că n-are a face una cu alta. Dar să ştiţi că violenţele sunt un continuum şi se leagă unele de altele în moduri în care poate nici nu vrem să ne gândim. Ceea ce a blocat discuţiile privind butonul cu pricina este marea problemă a „bullying”-ului în societatea americană în general, şi cu precădere în instituţiile de învăţământ. Însă, bullying-ul e ceva ce ţi se poate întâmpla uşor într-o relaţie, la tine acasă, la serviciu. Şi e violenţă. Şi e gravă. Şi se poate dezvolta în acte de violenţă mai grave din partea abuzatorilor/abuzatoarelor sau în acte de suicid ori depresie de partea persoanelor abuzate. Tot o formă de bullying e şi modul în care femeile ajung să creadă că nu sunt bune de nimic şi că orice li s-ar întâmpla, merită, atunci când se află într-o relaţie abuzivă. Şi, adesea, asta nu învaţă doar de la persoana cu care se află într-o relaţie. Ci şi de la părinţi, prieteni, vecini, cunoscuţi, colegi. La fel şi copiii abuzaţi în familiile lor. Deşi categorii diferite, în cele din urmă, abuzul are loc şi e perpetuat la fel, devenind un model de comportament… pentru copii. Iar modelele de comportament sunt învăţate atât de copiii bogaţi, cât şi de cei săraci. Ca să revin de unde am plecat cu blogul ăsta.

Şi câte-ar mai fi de scris…