Pizărăi

Pizărăi în satul transilvănean (sărbătoarea mea preferată după Mărţişor), cu copii şi strigături şi obraji îngheţaţi de frig şi coşuri cu bunătăţi şi straiţe şi voie bună, de cum mijeşte de ziuă, că nu pierdem vremea în Ajunul Crăciunului, da?

Bună zâua lu’ Ajun

Că mâine-i a lu’ Crăciun

Cu miei, cu purcei

Cure baba după ei

Să trăiască Moşu

Să ne umple coşu

Să trăiască găzdăriţa

Să ne umple cotoriţa!

Crăciun fericit şi la mulţi ani!

Recunosc, eu n-am fost cu sorcova niciodată, da’ pizărăii sunt ce trebe!

774883_1006117629447397_3654685776703580374_o

Photo credit: Robert Crăciunel

Reclame

Umplutură de Crăciun

Am scris aici că de Crăciun mi se pare că oamenii în nevoie sunt mai trişti, mai disperaţi, mai îngroziţi că nu au, că alţii au mult prea mult, că în timp ce unii fac risipă, ei se străduiesc să ţină lucrurile pe linia de plutire, că TREBUIE să cumpere: mâncare, cadouri, haine noi, etc. Scriam atunci…

„Cred că de Crăciun e cel mai dificil să faci faţă sărăciei, dincolo de frig şi noaptea lungă, psihic, sufleteşte, în contextul în care toată lumea trăieşte sărbătoarea asta sub o (falsă?) idee că e vorba despre susuprasaturaţie de căldură, de mâncare, de familie, de cadouri, de luminiţe, de de toate. Desigur, nu vorbesc în cunoştinţă de cauză, ci din poziţia privilegiată pe care mi-o asum, dar cu atenţie la următoarele detalii: părinţi care discută în supermarket-uri despre costurile jucăriilor pentru cei mici, despre faptul că vine şi Moş Nicolae şi Moş Crăciun; bătrâni care se uită cu atenţie la toate preţurile, de la toate produsele, calculând, ţinându-se de mână, dacă le ajung banii să cumpere şi un brăduţ micuţ de la piaţă; oameni care caută cu disperare reduceri la haine şi electronice pe care să le facă ulterior cadou.”

Poze pe toate gardurile cu familii care zâmbesc te fac să îţi pui semne de întrebare dacă tu nu ai un zâmbet pe faţă sau nu zâmbeşti sincronizat cu membrii unei familii. Cutii de cadouri sub brazi expuşi în pieţe, în centre comerciale, în instituţii şi firme te fac să te simţi vinovat/ă că poate tu nu ai anul ăsta bani de brad sau de cadouri împachetate frumos. Oameni care discută la lucru despre excursii făcute cadou te fac să te simţi prost că tu ai cumpărat un fular. Doamne care schimbă reţete de raţă la cuptor şi cozonac, te fac flămând/ă chiar dacă manânci ciorbă de cartofi sau un chec mic cumpărat de sărbători. Copii care vorbesc despre ce modele de tabletă îşi doresc te fac să te simţi aiurea că tu o să primeşti un penar şi poate ceva încălţări de la Moş. Are toate vârstele stresul ăsta, aşa ceva. Nu pretind că ştiu cum e să n-ai nimic sau să ai puţin. M-ar bate Cel de Sus. Dar văd în jur oamenii ăştia, atât pe cei din urmă, cât şi pe cei dintâi, din fiecare propoziţie.

Faza e că nici nu e nevoie de zâmbete sincron şi brazi şi cutii de cadouri şi excursii şi raţă la cuptor şi tablete. Astea-s doar umplutură consumeristă, capitalistă, a unei sărbători care s-a transformat într-o competiţie despre cine are cel mai mult şi cine dă cel mai mult. Când, de fapt, ar trebui să fie o sărbătoare în care pur şi simplu să te bucuri de orice ai şi orice poţi să dăruieşti, indiferent cât ai şi cât poţi să dăruieşti. În Andrastan aşa ar fi. Şi trişti ar fi cei ce simt sau ştiu doar că să ai cât mai mult e ceea ce contează, nici ce, nici cum, nici de ce, ci cât ai. Nu cei ce n-au sau au puţin.

Sursa pozei: https://marihamblog.wordpress.com/tag/gender/

De-a Moş Crăciun

Cred că de Crăciun e cel mai dificil să faci faţă sărăciei, dincolo de frig şi noaptea lungă, psihic, sufleteşte, în contextul în care toată lumea trăieşte sărbătoarea asta sub o (falsă?) idee că e vorba despre susuprasaturaţie de căldură, de mâncare, de familie, de cadouri, de luminiţe, de de toate. Desigur, nu vorbesc în cunoştinţă de cauză, ci din poziţia privilegiată pe care mi-o asum, dar cu atenţie la următoarele detalii: părinţi care discută în supermarket-uri despre costurile jucăriilor pentru cei mici, despre faptul că vine şi Moş Nicolae şi Moş Crăciun; bătrâni care se uită cu atenţie la toate preţurile, de la toate produsele, calculând, ţinându-se de mână, dacă le ajung banii să cumpere şi un brăduţ micuţ de la piaţă; oameni care caută cu disperare reduceri la haine şi electronice pe care să le facă ulterior cadou.

Dacă fiecare dintre noi, de Crăciun, am încerca să atenuăm cumva discrepanţa dintre cât de mult au cei pentru care se creează reclamele cu multă căldură, mâncare, familie, cadouri, luminiţe şi cei care nu au nici televizorul la care să vadă reclamele respective, nici nu sunt în grupul-ţintă al producătorilor de produse şi/sau de reclame ale produselor… poate că ar fi mai puţină lume abătută şi frustrată în supermarketuri zilele acestea. Nu mai vorbesc despre cei care au, dar cred că nu au. Ei, îndeosebi, ar trebui să contribuie cumva la ceea ce vă propun. Doamna pe care am auzit-o ieri, uşor enervată, cu banda pliiiiină ochi de cumpărături, către fiica ei: “Tabăra aia a ta cât mă costă?!”. Poate că ea şi fiica ei ar putea să cumpere doar jumătate de bandă de mâncare, iar cu banii rămaşi ar putea cumpăra ceva pentru un copil nevoiaş. Nu fac aici apologia milei de Crăciun sau a donaţiilor de dragul de a ne lăuda că am donat ceva. Ci vorbesc despre ideea de a renunţa la prea-multul şi prea-plinul tău pentru o faptă bună. În oraş s-au făcut multe campanii de Moş Crăciun pentru copii şi bătrâni. Eu am participat la una dintre ele. Organizată de Look Inside. Am dat 10% din salariul meu pe-o lună să cumpăr ce i-au cerut doi copilaşi din nişte sate din zonă lui Moş Crăciun în scrisorile lor. Pfui, şi nu vorbesc despre faptul că mă simt aproape vinovată pentru că m-am simţit eu bine făcând o faptă bună (iar faptele bune nu trebuie să fie despre sentimentele mele, dar vă promit că o să vă simţiţi mai umani şi mai aproape de realitatea pe care o împărţim toţi, săraci şi mai puţin săraci). Ci vorbesc despre faptul că sunt doi copii care vor primi nişte cadouri care eu cred că-s ceea ce le trebuie şi ceea ce vor, iar eu sunt Moş Crăciunul lor şi mă bucur că am renunţat la trei ieşiri în oraş si-o manichiură (cam aşa estimez) ca să fac asta. Mă bucur că nu m-am gândit la mine, că nu mai am mulţi bani în buzunar, dar la ei vine Moş Crăciun. Le pun sub brad la noi azi, iar mâine le duc.

12312259_10153064578651571_1403421462_n

Când am ajuns acasă am zis: “Oare dacă am face toţi asta, toţi care putem, cum ar fi?!”, iar răspunsul a fost: “Cum să fie, ar fi perfect!”. N-o fi perfect, dar sigur ar fi mai bine. Copiii nu pot fi trimişi la muncă, nu li se poate reproşa vreo alegere făcută, lor trebuie să le dăm şansa să iasă din sărăcie, e o responsabilitate a noastră a tuturor să le cumpărăm hăinuţe groase cu care să poată merge la şcoală, penare şi cărţi de colorat, jocuri de învăţat lucruri interesante despre lume şi jucării care să le dezvolte abilităţile şi mintea. Iar de Crăciun, asta i-ar putea şi bucura mult de tot,  pe lângă ajutorul material, iar mai apoi ne-ar putea bucura pe toţi, mici şi mari. Faceţi şi voi ceva de bine cu nişte bani de ieşit în oraş anul ăsta înainte de Crăciun?