Vineri

Vinerea ar trebui să fie o zi mai ok, nu? Mai plină de gânduri pozitive şi calm, nu? Sau alea-s doar stereotipuri la fel cum sunt cele cu legate de lunea, care ar trebui să fie oribilă şi dificilă? E posibil. Mie, de exemplu, mi se pare un stereotip faza cu dimineţile pe care ar trebui să le detestăm cumva. De ce? Mie dimineaţa mi se pare genială, începi ceva nou, deschizi ochi, porneşti la un drum, toate la propriu şi la figurat.

Friday_032715.jpg

La fel şi cu vinerile faine. Mă piş pe ele, ok? Eu ieri am mers prin căldură sufocantă aproape să întreprind o sarcină de lucru, deşi nu scrie niciunde că tre să mă deplasez “la cald” sau “prin cald” în fişa postului meu. Am avut de-a face cu achiziţiile în sistemul de stat, românesc, această gaură neagră în care intri, dar nu ştii cum/când/dacă ieşi şi am încercat să găsesc o spanioloaică ce-ar trebui să vorbească la o conferinţă în România în câteva zile, dar e ruptă de orice linie de comunicare fiindcă e într-o călătorie în Franţa. Am mers pe jos 9 kilometri, timp în care m-am bucurat o singură dată, când am văzut în zare staţia de benzină de la intersecţia lângă care lucrează gagicu’ meu, deşi eu mă bucur, de obicei, aproape la fiecare pas mers pe jos. Mi-a ţâşnit sânge dintr-un herpes în proces de vindecare în timp ce vorbeam cu un neamţ la birou, ceea ce pe ăla cred că l-a făcut să se întrebe de ce nu-s acasă. M-am întrebat şi eu puţin. Am aflat că mi se amână un proiect (scris în concediu medical, că atunci era termenul) pe care chiar vroiam să îl încep la timp, cu entuziasm, ca să nu mai tărăgănăm lucrurile în dulcele stil românesc, balcanic, italian, spaniol sau al cui o fi acest stil. Am realizat că eu sunt responsabilă, pe bune, pentru tot ce mi se-ntâmplă, inclusiv pentru faptul că şi dacă mi s-a triplat salariul, tot n-am bani la finalul lunii. Am mai realizat şi că nu mai ies în oraş, să mă deconectez, cum făceam altădată, şi dacă n-am motive să nu ies, în mod sigur găsesc tot felul de scuze în sensul ăsta, iar apoi mă minunez când văd oameni la băute seara, relaxaţi şi faini şi-mi pare rău că n-am ieşit. Am constatat, iar, că iert, dar nu uit, iar locul în care muncesc e numărul 1 pe lista mea de “mi-aduc aminte fiecare frustrare exact la fel cum mi-aduc aminte fiecare satisfacţie”. Mi-a părut a mia oară rău că nu m-am putut bucura de prezent de grija zilei de mâine, lucru pe care abia la 30 de ani mă auto-educ să-l depăşesc cumva. Am uitat că trebuia să mă întâlnesc cu o prietenă. Eu. Am uitat. De prieteni. Imposibil. Eu respir în felul în care respir doar fiindcă am prieteni, sunt convinsă. Dar, am uitat. Noroc că a sunat ea.

Când am ajuns acasă după ziua asta, am vrut să fac un duş şi să mă culc. Când am ieşit de la duş, baltă de apă prin baie. Până am făcut ceva să dau de capăt acestei probleme de una singură, era miezul nopţii. Futui vinerea lu’ peşte! Lasă, mâine-i sâmbătă. Deschid ochii, rahat, e 9, la 8 trebuia să merg la analize. N-am reminder legat de asta, n-am nimic notat în agendă, ca bătrânii, vorba unei colege. De ce? Poate pentru că m-am amăgit că de-acu o să fiu mai atentă cu sănătatea mea şi nu uit lucruri importante legat de asta? Aia e. Workoholics Anonymous există? Că am nevoie, recunosc. Bilanţ: Vineri poa s-o sugă din partea mea.

Reclame