Bătaia NU e rupă din rai, dar mai e mult până departe

Învăţătorul meu bătea copiii… eu n-am avut “onoarea” şi, de obicei, o “luau” cei care proveneau din familii cu părinţi care nu ajungeau tot timpul la şedinţele cu părinţii, care aveau o situaţie materială mai puţin bună, etc. Eram şase în clasă, iar în sală învăţau clasa I, clasa a II-a, clasa a III-a şi clasa a IV-a, cu acelaşi învăţător, pe rând, unii făceau exerciţii, alţii citeau, alţii răspundeau la tablă. Iar iarna, uneori, trebuia să ducem lemne de-acasă ca să fie foc în sobă. Mi-aduc aminte ca azi că eram în clasa I şi colegul meu, Ovidiu, nu a adus lemne şi învăţătorul l-a scuturat până a căzut pe jos, oricum era plăpând şi timorat şi probabil abia aveau lemne acasă. I-a spus să nu vină mâine la şcoală fără lemne şi în pauză am fugit repede până la mine acasă şi i-am zis lu’ mami să-l aştepte când ieşim de la şcoală să-i dea lemne să ducă mâine la şcoală. Mai stătea şi-n capătu’ satului. Aşa s-a şi întâmplat, şi-a trecut şi iarna aia. Ştiu că la mine parcă a ţipat odată prin clasa a IV-a fiindcă am comentat ceva, nu mai ştiu ce, eram în dezacord cu ceva ce ne-a spus. M-am dus acasă în ziua aia şi i-am zis lu’ maică-mea să vină la şcoală că “domnu’nvăţător” a urlat la mine. Norocu’ meu că maică-mea: putea veni la şcoală oricând fiindcă avea afacerea ei acasă; o interesa ce se întâmplă cu noi şi ştia că dacă ai copii, tre să-i şi asculţi. Alţii n-au norocul ăsta.

Eu am fost în clasele I-IV la începutul anilor ’90, n-am făcut limbi străine că “dascălu’”, cum îi spunea lumea prin sat, nu ştia (am cumpărat în clasa a doua cărţi de franceză că aşa trebuia, dar nu am făcut ore de franceză), iar învăţătorul meu a fost acelaşi cu al tatălui meu. Între timp s-a spânzurat la el în casă, să-l ierte Dumnezeu, pe bune, să-l ierte, n-o fi fost om rău cândva, dar…

olitic,Aud în ultimele săptămâni de tot felul de cazuri ale unor copii bătuţi în ultimul hal prin grădiniţe din România, la oraş, nu la sat, chiar şi la particulare (chiar dacă neautorizate), nu la cele de stat, iar întrebarea pe care mi-o pun e: de ce se mai miră lumea de halul în care e o ţară în care părinţii dau bani ca să le bată cineva copiii cât timp ei sunt la lucru? În primul rând, la cât suntem, ca naţie, de dornici de a “fenta”, pot să înţeleg cum funcţionează astfel de instituţii fără aprobare sau cum s-a ajuns la situaţia în care părintele nu simte că trebuie să verifice şi răs-verifice autorizaţiile acestor instituţii când cauţi grădiniţă pentru un copilaş, la fel cum pot să înţeleg că există oameni care practică educaţia fără nicio autorizaţie.  Unii fentează sistemul de educaţie, alţii simt că fentează grădiniţele de stat sau grădiniţele private foarte scumpe, alţii, de fapt, toţi, se cam fentează pe ei înşisi. Apoi, ştiţi de ce, în anul 2016, ai bate un copil, care, vorba aia, nici nu-i al tău, în halul ăla (nu că dacă ar fi al tău, s-ar justifica, da?!)? Aţi zice că n-a auzit nimeni de abuz, de drepturi, de poliţie, de consecinţe (medicale pentru copil, penale pentru persoana în cauză, etc)? Într-o societate în care “bătaia e rupă din Rai” sau “eu te-am făcut, eu te-omor” sunt principii de educaţie încă valabile în creşterea copilului, nu înţeleg ce ne miră? Ăştia suntem, nişte ţărani dintr-un sat românesc al anilor ’90, cu manuale noi combinate cu altele vechi, cu nişte obişnuinţe vechi de educare, combinate cu un context nou, social, politic, economic, cultural. Doar cu alte pălării, de ani 2000… de la copii, la părinţi, la cadre didactice. Sigur, fiecare pădure cu uscăturile ei, veţi spune. Aşa e. Cei mulţi sunt altfel? Dar, dacă nu sunt. Dar, ce uscături, nu!!!???
bataia-i-rupta-din-rai_2337

Sursa foto: www.tshirt-factory.ro

Reclame

Bătaia nu e ruptă din rai, da?!

Pentru unii, raiul nici nu poate exista, nu poate fi conceput…

Numele meu e Adrian. Am șase ani. I-am împlinit ieri. M-am trezit în dimineața asta și mă doare rău piciorul, aici, mai jos puțin de fund. Oare de ce mă doare piciorul? A, uite! Am o pată mare și mov acolo unde mă doare. Cred că de la pată mă doare. O să mă duc să o spăl ca să nu mă mai doară. Of, am vrut să o spăl și nu a ieșit nici cu săpun și mă doare și mai tare când pun mâna pe ea. Acolo m-a lovit tata aseară cu piciorul lui. El are piciorul mai mare decât al meu pentru că și el e mai mare decât mine. Dar nu cred că de la piciorul lui mă doare. Când m-am culcat, nu m-a durut și nu aveam pata. A apărut pata când dormeam. Mă duc să îi arăt pata lui mama.
– Mami, am o pată pe picior și mă doare piciorul.
– Ce pată?
– Uite!
– Te-ai lovit?
– Nu. M-am jucat frumos.
– Îți trece până mâine.
– Mă doare rău acum.
– Acuma te doare, dar mâine n-o să te mai doară.
Numele meu e Adrian. Am treizeci și trei de ani și vreau să spun ceva:
– Mamă, ai mâncat căcat! Mă doare și azi!

Nu cred că a scris cineva ceva mai bun despre violenţa domestică, partea aia “dedicată” copiilor, decâ ceea ce aţi citit mai sus, din “Cimitirul” lui Teleşcan. Că tot veni vorba, iar, de violenţă domestică împotriva copiilor, ca dealtfel în ultima lună cam tot odată la două zile, zic să contemplăm puţin subiectul ăsta, experienţa asta, dincolo de modul în care ea e banalizată în experienţele copiilor ca cel de mai sus, de chiar părinţi, unii prin faptul că le e reflex, alţii prin faptul că o ignoră. Ar trebui să se scrie un studiu “Banalizarea violenţei împotriva copiilor în familia românească”. Ar putea fi susţinut cu zicale din popor că doar discursul nostru ca neam, faţă de violenţa domestică de orice fel, dar mai ales împotriva copiilor, e unul de toată jena: “unde bate mama, creşte carnea”, “bătaia e ruptă din rai”, “eu te-am făcut, eu te-omor” şi aşa mai departe.

Pentru cine a devenit mai interesat de subiect în urma cazului B. (nu mă obosesc să scriu numele întreg fiindcă pentru mine e clar că există o procedură ce trebuie urmată pentru a se da o decizie, iar acea decizie o iau specialiştii, nu aproape-fanaticii religios care au impresia că au fost discriminaţi pe criterii de religie şi tot pe criterii de religie trebuie susţinuţi de “fraţii” şi “surorile” lor. Hai, pa, n-are nimeni treabă cu religia voastră acolo, la fel cum nu credem toţi că un copil “nedisciplinat” va ajunge un frustrat, ca fata care scrie imbecilităţi de acest fel aici, nu mai încercaţi să aruncaţi mingea în altă ogradă!)… ce ziceam? Ah, pentru cei interesaţi, Moise Guran face o analiză bună aici şi punctează clar ceea ce ar trebui să ne fie clar tuturor: violenţa domestică nu e un apanaj al sărăciei sau lipsei de educaţie, sau a traiului în zone pe care le asociem cu aceste probleme  (cazul României, de exemplu, în poza de mai jos), ci, dimpotrivă.

Cazuri raportate de abuzuri asupra copiilor

Mai mult, violenţa domestică e adesea rezultatul unei culturi osificate a educaţiei prin violenţă, a ascunderii frustrărilor sub covor sau sub o palmă, a masculinităţii definite prin putere fizică şi supunerea altora în acest mod, indiferent că e vorba despre cea împotriva femeilor, copiilor sau bătrânilor. Da, despre asta e vorba. S-a mai scris bine şi la obiect despre subiectul acesta în ultima vreme, de exemplu, aici… despre problema unor politici publice defectuoase în ceea ce priveşte familia, a unei sfere publice care se face că nu vede ceea ce are loc în privat sau că nu are cum să abordeze sfera privatului (pentru cui nu-i e clar, spaţiul privat oricum e politizat rău, nu vă faceţi că nu e doar atunci când e mai simplu şi e legat de o schimbare clară de paradigmă privind serviciile sociale, drepturile copiilor şi familia românească). Prin alte locuri/ Pe alte site-uri violenţa domestică s-a documentat bine de tot şi e înfricoşător ce s-a scris aici şi aici, ce au experimentat oamenii respectivi şi cât de grea e împăcarea cu sine sau cu restul lumii… sau neîmpăcarea. Luaţi şi vă auto-educaţi în ceea ce priveşte violenţa împotriva copiilor în România, mai ales cea de acasă, nu mai discut aici de cea de la şcoală, ce variază de la dascăli violenţi la fenomenul de bullying. Luaţi şi vă auto-educaţi să nu daţi palme, ci să găsiţi logica celei mai bune comunicări cu oamenii din jurul vostru, indiferent că au 2 ani sau 30 sau 80.

Palmele lasă urme adânci. Acum câţiva ani, după ce mă mutasem demult de-acasă, am discutat prima oară cu mama despre faptul că ne-a tras câteva palme când eram mici, cum mi-aduc aminte când am luat-o pe coajă mai nasol fiindcă soră-mea s-a murdărit pe stradă, era duminica şi era răcoare în casă când am ajuns la colţ după altoire; că ştiu toate detaliile sau că ştiu că tati doar ne-a luat odată de urechi în faţa maşinii de spălat. Vădit întristată, a explicat atunci ceea ce ştiam deja despre cât stres a înghiţit pe vremea aia şi cum e conştientă că din motivul ăla şi-a vărsat, nedrept, amarul în direcţia în care nu ar fi trebuit. N-o condamn deloc, nu ne-a bătut cu curea sau cu par, nu am avut parte de violenţă verbală vreodată, o fi fost mai dură în ceea ce priveşte şcoala şi temele bine făcute, în sensul că ne verifica atent şi constant şi nu-i scăpa nimic. Ştiu stresul ăla şi ştiu şi că noi am fost printre cei care au trăit în familii în care părinţii sunt exemplul de ce vrem să fim în viaţă, ca oameni, ca şi parte dintr-un cuplu, ca profesionişti, noi, copiii. Şi ştiu puţini copii cu astfel de relaţii cu părinţii lor. Şi nu e zi să nu îi zic la telefon “ce bine că familia noastră-i normală”. Nu-s o fană înrăită a cuvântului şi conceptului de “normalitate”, dar cândva, demult, aşa ne-am definit noi relaţiile din familie, într-o conversaţie, şi-a rămas ca leitmotiv, cu sensul de “familie faină, unde problemele se rezolvă, nu se crează şi recrează”. Ştiu şi că mama ei a fost o femeie care a crescut mai mult singură patru copii fiindcă soţul ei muncea departe. Şi că te poţi urca pe pereţi dacă nu-i “disciplinezi” şi-s patru. Dar, eu tot mi-am adus aminte că m-a bătut şi decenii mai târziu i-am amintit şi-am intrebat-o şi am vrut să înţeleg tot, din toate perspectivele, dar mai ales a ei, chiar dacă ştiu toate astea. Am mai vorbit cu prieteni şi multora le e clară fiecare palmă primită la fund. De unde trag concluzia că e un soi de interes general în generaţia noastră, cel puţin cei care vrem să ne cunoaştem mai bine şi să creştem frumos ca oameni, înspre a întelege greşelile părinţilor, aşa cum au fost ele, şi a nu le mai repeta. Mă bucură lucrul ăsta.

Faţa nevăzută a lucrurilor

Cele mai bune articole pe care le-am citit vreodată despre cât de problematică e abordarea cazurilor de viol şi cât de lung e drumul de la momentul în care persoana care supravieţuieşte unui astfel de abuz are curajul să facă o plângere şi momentul în care omul  care a abuzat-o pe această fiinţă e liber. Omul acesta care violează alţi oameni trebuie pedepsit oricare ar fi motivele care l-au adus în stadiul în care decide să facă acest lucru. Da, omul, nu monstru, ci om, e un om la fel ca şi persoana pe care a abuzat-o şi nu trebuie să îi scuzăm acţiunile prin astfel de referinţe care-l fac să pară un soi de fiinţă de tipul “neom”, la fel cum nu ar trebui să ne referim la viol ca la un subiect de banc, de exemplu, fiindcă îl transformăm, prin discurs, în ceva derizoriu, uşor exagerat, cu personaje ireale, din basme cu un monstru. E real, totul, sunt oameni, sigur că au existat motive, aşa inumane cum par ele, motivele au existat, iar fapta a avut loc. Iar pedepsirea acestui om e responsabilitatea statului şi a societăţii, în cele din urmă, în care are loc. Da, omul trebuie pedepsit, nu trebuie scuzat, direct sau indirect, pentru că e om… la fel ca şi persoana care a supravieţuit abuzului său. Da?! Pedeapsa nu trebuie să vizeze persoana care supravieţuieşte (exclud cazurile în care după ce s-a verificat, fără a învinovăţi “victima” iniţial, şi s-a concluzionat că acuzaţia a fost falsă).

Nu fac rezumatul articolelor pentru că sunt prea bune, mult prea bune, ca scriitură şi reportaj, cât şi prea reale şi dureroase şi necesare. Sunt despre un sistem care e, din cunoştinţele mele, cam general valabil ca mod de gândire şi de lucru în ceea ce priveşte abordarea abuzurilor sexuale de către poliţie; despre învinovăţirea victimelor; despre lipsa de resurse şi de interes într-un segment criminal care e greu de digerat şi de disecat şi de înţeles mai ales dacă Poliţia este, la fel ca şi statul, masculinizată, patriarhală şi misogină- nu de tot, desigur, dar (de)mult; despre dedicaţia unora şi felul în care ea dovedeşte adesea că sistemul e lacunar şi, indirect, ajută oamenii criminali, nu oamenii abuzaţi; despre cât de umilitor e pentru persoanele care supravieţuiesc să fie abuzate şi de acest sistem, cu neîncrederea lui, cu ignoranţa lui, cu misoginismul lui. Poate şi pentru că primii sunt adesea bărbaţi, iar cei din urmă sunt adesea femei şi copii. Ce moştenire îngrozitoare a unor sisteme cu relaţii de putere inegale între femei şi bărbaţi. Tot despre asta e vorba, chiar dacă votăm cu toţii/toatele în multe ţări ale lumii.

Aveţi răbdare, ambele articole sunt lungi, dar merită să fie citite mai mult decât multe cărţi care sunt în topuri de vânzări. Sunt recente şi reale şi arată că şi în presă mai există oameni care nu văd violul doar ca pe un subiect care face rating în mod patologic (dacă implică persoane publice sau dacă e ceva îngrozitor), ci ca pe o realitate de zi cu zi, care nu se finalizează odată cu terminarea abuzului propriu-zis, ci continuă, în ciuda exemplelor de bune practici, care există, cu complicitatea, uneori, a poliţiei sau a altor instituţii ale statului care încă refuză să recunoască dimensiunea acestei probleme sau o minimizează intenţionat fiindcă ar deschide mult prea multe alte cutiuţe cu probleme. Violul poate fi, până la urmă, şi o metaforă ce încapsulează multe dintre abuzurile şi inegalităţile pe care feminismul şi nu numai, chiar bunul simţ, le-a scos din sfera privatului..

An unbelievable story of rape-  T. Christian Miller, ProPublica and Ken Armstrong, The Marshall Project

To catch a rapist- Kathy Dobie

Regulamente, fete, femei, reguli

Într-o zi în care am citit cum o fetiţă româncă a fost trimisă acasă de la şcoala fiindcă nu avea fustă neagră, ci neagră cu flori albe, iar aşa ceva e împotriva regulamentului şcolii; mi-am adus aminte că, recent, am citit un articol scris despre un tată al unei fetiţe din SUA care s-a schimbat în echipamentul de sport din geantă şi plângea când a aşteptat-o tatăl la finalul zilei fiindcă i s-a atras atenţia că nu are voie cu rochiţă cu bretele „spaghete” la grădiniţă… deoarece e împotriva regulamentului.

Mă-ntreb cât timp o să mai reglementăm fiecare centimentru de haină şi de piele şi de păr al fetelor şi femeilor, fiecare gest al lor şi, mai mult, mă intreb câtă lume se întreabă de ce facem asta. Mă mai întreb şi de ce la şcoală fetele trebuie să se auto-supravegheze pentru a nu fi “pedepsite” pentru ţinuta lor, fiind trimise acasă şi private de dreptul la învăţătură, la fel cum înafara şcolii, cultura populară le cam determină să se auto-supravegheze pentru a nu fi… “pedepsite” pentru ţinuta lor. Fie că nu au acces într-un club sau că sunt violate din cauza rochiţei prea scurte, fie că nu au voie să iasă din casă fiindcă nu poartă vestimentaţia potrivită sau sunt atenţionate la birou fiindcă nu sunt îmbrăcate adecvat, femeile sunt private de dreptul lor la libertate de exprimare şi/sau mişcare, la protecţie, sunt “pedepsite” pentru ţinuta lor. Iar ele învaţă că există acest concept şi această practică a pedepsirii ţinutei lor încă de mici, de la şcoală, după cum vedem din exemplul de mai sus. Şi internalizează această posibilitate a pedepsirii, iar ulterior sunt educate sau se auto-educă în sensul auto-supravegherii ţinutei lor astfel încât să respecte regulile (cui?). Astfel, ele evită pedeapsa la care au potenţialul de a fi supuse, potenţial naturalizat social, dar creat artificial, dezvoltat, sedimentat, osificat prin perpetuarea acestor practici şi internalizarea lor în corpul, comportamentul şi mintea oricăreia dintre noi. Nu mai vorbesc aici de faptul că “pedepsindu-le” de la momentul când sunt fetiţe până la maturitate şi chiar mai încolo, le infantilizăm în mod constant. Pedeapsa e pedeapsă, iar sentimentul de ruşine adânc inoculate prin educaţie e acelaşi fie că e vorba de rochiţa cu bretele “spaghete”, fie de costumul gri de la birou.

Hai să deschidem ochii odată şi să vedem cât de mult limităm potenţialul creativ al femeilor prin impunerea regulilor legate de vestimentaţie, cât de mult le limităm modul în care se raportează la ele înseşi dacă orice bucată de piele trebuie ascunsă în locurile publice (şcoală, serviciu, parc), dar trebuie făcută publică în locurile “private” (baruri, cluburi, etc). De ce e atât de greu să vedem că regulile nu sunt făcute pentru a le proteja pe ele sau pentru a le asigura libertatea şi accesul egal, ba dimpotrivă. Pentru cine nu ştie, e violenţă: structurală, culturală, epistemologică, genizată.

girls

„Cicatrice” ale noastre, ale tuturor

Teleleu a făcut materialele acestea. Cicatrice. Cred că nu ar trebui să fie femeie sau bărbat în România care să nu le asculte, citească şi care să aştepte publicarea ultimei poveşti, despre violenţa domestică care ne tot prefacem că nu există, aia din familiile de “intelectuali”. Aş zice să nu uităm sau să ne informăm despre faptul că sărăcia şi nivelul de educaţie sunt doar catalizatori pentru acte de violenţă, dar nu condiţii sine qua non. Pa pagina lor de Fb, cei de la Teleleu spun asta despre povestea respectivă: “Au ieșit opt povești despre oameni din medii sociale diferite, care au în comun cicatrice invizibile și dureroase, mai greu de vindecat decât vânătăile, fracturile sau urmele de la curele. Mai avem o poveste de spus: cea a familiilor de “intelectuali”, acolo unde am descoperit cele mai mari abuzuri și traume.”

Mi-am adus aminte cu ocazia asta de “leliţa balcanică” şi faptul că în România cei mai educaţi dintre oameni, adesea, consideră că violenţa împotriva femeilor este o problemă a femeilor. Ȋn februarie 2010, ȋn Iași, Romȃnia, un bărbat a asaltat 12 femei cu un cuțit, ȋntr-o perioadă de cȃteva zile. Expertul criminalist, psiholog și profesor universitar, Tudorel Butoi, invitat ca specialist ȋntr-o emisiune a unui post de știri cu acoperire națională, și-a oferit opinia ȋn această privință. Astfel, la cererea reporterului: “la final, spuneți-ne, domnule criminalist, dacă femeile se pot apăra ȋn vreun fel”, Tudorel Butoi a răspuns:

Femeile pot si trebuie să fie prudente. Femeile trebuie sa stie cum se urcă in lift si sa nu ne napadeasca pe noi ca au fost violate in lift. Cand si cu cine. Sa stie sa umble pe carari care sunt luminate si care sunt populate. Sa nu se bata ca exploratorii in miez de noapte parcurile si sa vina apoi la adresa politiei ca au fost violate. Sa stie cu cine intra in discutie si cu cine acceptă relatii si asa mai departe. Comportamentul asta de lelita balcanica, din pacate, cu exceptia acestor victime … aaaa, care nu au dat dovada de el, este caracteristic pitipoancelor si aaaa  devin victime pentru ca sunt victime de tip provocator, mare majoritate din ele.” 

Pe scurt: – responsabilizarea femeilor: check; – auto-supravegherea femeilor: check;  – condiționarea dreptului la justiție: check; – definirea femeii neȋndreptățite: check; – victima deja ȋndreptățită: check; stereotipizarea femeilor potenţiale victime: check;   – învinovăţirea victimei: check; identificarea surselor violenţei în altă cultură, alt spaţiu geografic, aşadar excepţionalizarea ei şi îngrădirea surselor ei în acel spaţiu ale căror graniţe ni le imaginăm din descrierile stereotipice adiacente: check.

Până la urmă, crearea unei culturi a fricii asigură un anumit status quo, cât şi statutul bărbaților asupra femeilor. Mai mult decȃt atȃt, sintagma „leliță balcanică” utilizată de Tudorel Butoi este, pȃnă la urmă, una ȋncastrată ȋn relații de putere inegale de gen, precum şi de clasă socială. Trasează linia dintre femeile respectabile, ȋndreptățite, și cele neȋndreptățite, ce sunt deja marginale ordinii politice, dar care, mai mult, pot fi abuzate fără impunitate. Ideea conform căreia unele femei pot fi abuzate are de-a face cu construcția socială a leliței balcanice, ca și a potenţialului ei opus, o ne-leliţăbalcanică, ce nu atrage după ea violenţa bărbaţilor. Deconstruind semnificația „leliței balcanice” din perspectivă feministă, vorbim despre o ȋnțelegere a relațiilor de putere genizate sau socializate, culturalizate, economizate sau politizate ȋn sensul regulilor zilnice, obișnuite, care guvernează ceea ce poate fi spus, știut, făcut, și de către cine și cu cine, pentru a supravieţui, până la urmă.

Miercuri, cred, Guvernul a aprobat proiectul de lege privind ratificarea Convenţiei Consiliului Europei pentru prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, „Convenţia de la Istanbul”. Convenţia conţine o definiţie a genului şi include ideea că există o categorie a genului, definită social, cultural, economic şi politic, care conferă roluri femeilor şi bărbaţilor.Aceasta defineşte violenţa împotriva femeilor şi cea domestică drept forme de discriminare şi încălcare a drepturilor omului şi propune crearea unor mecanisme de garantare a protecţiei victimelor, de prevenire, de conştientizare şi de combatere a acestui tip de violenţă. Două lucruri ar fi de menţionat: ar fi bine dacă retorica privind violenţa împotriva femeilor ar fi mai puţină decât acţiunile, dacă mecanismele de mai sus nu ar fi “guvernate” de principiul schimbării europene simulate în forme româneşti- ca legea privind combaterea violenţei domestice în România, care din 2003 când a fost votată în Parlament şi descrisă ca “cea mai europeană lege” de până atunci a României (de către Mona Muscă dacă nu mă înşel), până în 2012 nu a definit violenţa pe care o vizează, nu a inclus mecanisme de combatere, nu a “făcut” nimic altceva decât să recunoască faptul că violenţa domestică e combătută în România, din punct de vedere legal, desigur.

Am deviat de la violenţa domestică (ce nu se manifestă doar împtriva femeilor, cu cu precădere împotriva lor) la violenţa împotriva femeilor în general, dar reproducerea culturii fricii şi, mai mult, învinovăţirea victimei sunt la fel de frecvente. Nu se poate scrie şi aminti destul acest lucru, pentru informare şi conştientizare. Suntem încă departe în a fi făcut paşi mari înspre altă direcţie decât aceea de „şi-a cerut-o” când vedem, la propriu, violenţă împotriva femeilor. Săptămâna asta Lady Gaga a lansat un videoclip nou, la o melodie nouă şi e poate cel mai educativ lucru pe care l-aţi putea vedea, despre abuzul din campusurile universitare. Americane, într-adevăr, dar nu vă amăgiţi, nu e „doar la ei”, nicidecum. Unii au spus că e prea târziu, că a trecut momentumul pentru a aduce în opinia publică violenţa împotriva femeilor tinere, aia despre care nu vorbim, aia care nu e în ţări „necivilizate”, „needucate”, „sărace”, etc. Eu cred că niciodată nu e prea târziu pentru asta.

Şi închei cu faptul că în perioada aceasta la Facebook se discută despre introducerea unui „buton” de „Unlike”. Poate vi se pare că n-are a face una cu alta. Dar să ştiţi că violenţele sunt un continuum şi se leagă unele de altele în moduri în care poate nici nu vrem să ne gândim. Ceea ce a blocat discuţiile privind butonul cu pricina este marea problemă a „bullying”-ului în societatea americană în general, şi cu precădere în instituţiile de învăţământ. Însă, bullying-ul e ceva ce ţi se poate întâmpla uşor într-o relaţie, la tine acasă, la serviciu. Şi e violenţă. Şi e gravă. Şi se poate dezvolta în acte de violenţă mai grave din partea abuzatorilor/abuzatoarelor sau în acte de suicid ori depresie de partea persoanelor abuzate. Tot o formă de bullying e şi modul în care femeile ajung să creadă că nu sunt bune de nimic şi că orice li s-ar întâmpla, merită, atunci când se află într-o relaţie abuzivă. Şi, adesea, asta nu învaţă doar de la persoana cu care se află într-o relaţie. Ci şi de la părinţi, prieteni, vecini, cunoscuţi, colegi. La fel şi copiii abuzaţi în familiile lor. Deşi categorii diferite, în cele din urmă, abuzul are loc şi e perpetuat la fel, devenind un model de comportament… pentru copii. Iar modelele de comportament sunt învăţate atât de copiii bogaţi, cât şi de cei săraci. Ca să revin de unde am plecat cu blogul ăsta.

Şi câte-ar mai fi de scris…

De la hăinuţe roz la victime ale violenţei împotriva femeilor e cale… scurtă şi educată (!)

Momentul ăla când îţi dai seama că în aceeaşi săptămână omenirea are la îndemână poze cu Pluto (poze, nu glumă!) şi le primeşte servite de NASA pe Instagram înainte de orice alt mod de comunicare, iar în Vaslui se face un grup de Facebook de susţinere a şapte băieţi care au violat o fată până au lăsat-o inconştientă… e un moment cu gust dulce-amar. Ce mult evoluează şi involuează omenirea în acelaşi timp prin reţelele sociale!

Violenţa împotriva femeilor e ceva ce mă ridică de pe scaun şi am făcut cât s-a putut pentru a contribui la informare şi combatere în ceea ce priveşte această problemă, a noastră, a tuturor. Îmi vin acum în minte, nu ştiu exact de ce, toate campaniile alea stupide care te învaţă că nu trebuie să dai palme, ci să dai cadouri… ştiţi voi, de Ziua Internaţională a Combaterii Violenţei Împotriva Femeilor. Şi-n Vaslui se faceau… ştiu asta din vremea când urmăream cu ochi de cercetător tot ce mişca România, “Europa” sau lumea în direcţia asta. Şi mi se ridica sângele în cap când vedeam că noi nu înţelegem faptul că educaţia fetelor şi băieţilor se face în sensul deconstruirii rolurilor genizate care corelează masculinul-femininul cu puternic- fragilă şi, ulterior, abuzator-abuzată. Nu înţelegem nici că ideea de cuplu, de orice fel (mă refer aici la orientare politică, statut economic, origini etnico-culturale, poziţie socială, religie sau orientare sexuală), nu îşi rezolvă problemele, cauzate adesea de presiunile puse pe relaţia dintre doi oameni de cele din paranteza anterioară, prin daruri în loc de violenţă. Comunicarea şi respectful faţă de celălalt nu se cumpără, nici nu se snopeşte în bătaie. E la fel ca în orice altă relaţie, până la urmă, nu (de exemplu, părinţi-copii, angajator-angajat, etc)? Mai sunt şi campaniile acelea jenante în care de 8 Martie se discută în lung şi-n lat despre cum femeia e celula de bază a familiei, floarea societăţii, etc… Ce fain ar fi dacă am mai da-o jos pe această femeie unică ce pune în ceaţă particularităţile tuturor femeilor, fragilă ca o floare şi importantă pentru societate fiindca o reproduce, la propriu (şi la figurat, de exemplu, prin vestimentaţie, dar despre simbolistica asta, altădată). Dacă am da-o jos de pe piedestalul ăla fals, am discuta despre inegalităţi şi presiuni sociale, economice, politice, culturale între femei şi bărbaţi, despre modul în care educăm rozul să fie fragil, iar albastrul să fie dur, rozul să fie îngăduitor şi pacifist (până şi teoriile păcii (!fără glumă) cladesc strategii pe acest stereotip), iar albastrul să fie războinic, rozul să crească acasă copii, iar albastrul să muncească şi să întreţină familia, etc. Că tot veni vorba, ce-are roşul şi verdele, dom’le?! Eu le-aş face culori universale pentru copii şi oameni mari, sincer. Dar suntem educaţi în roz şi albastru. Eu aş arunca rozul fetiţelor şi albastrul baieţilor la gunoi, serios! I-aş pune şi floricele gunoiului, ca să nu se supere nimeni şi ca să vadă lumea că se poate şi altfel, dacă se poate gunoi cu floricele, se poate orice.

Am deviat. Eu nu prea sunt „adepta” descrierilor experienţelor persoanelor abuzate în public, tind să devina un spectacol grotesc, pathologic, gratuit. Dar, încerc să înţeleg, pe de altă parte, că e necesar într-o societate în care se pare ca nu cunoaştem de-adevăratelea cam ce înseamnă un viol, să fim educaţi şi în acest mod, prin şoc. Iar “violul din Vaslui”, care a fost luat în considerare, inclusive legal vorbind, ca o faptă ce trebuie pedepsită, doar după ce s-a transformat în spectacol public, a arătat exact ceea ce suntem, ca societate în raport cu o astfel de experienţă. Acum, după ce a trecut, într-un fel, valul de opinii aruncate în dreapta şi-n stânga, de oameni care şi-au construit capital social sau ziare care şi-au construit capital de cititori, n-ar fi rău să ne uităm puţin în urmă.

E un punct în fiecare campanie de susţinere a victimelor abuzurilor sexuale, un punct de care, dacă treci, nu mai vorbeşti despre experienţa unui om, a unei femei, ci începi să materializezi această experienţă în rating, venituri; să o politizezi pentru a trage graniţe între bine şi rău, ce-o mai fi însemnând şi aia; să găseşti o „utilitate” publică unui viol, înspre o politică publică de combatere sau într-un motiv de bălăcăreală politică a partidelor de opoziţie; să o universalizezi şi esenţializezi ca experienţă pe care toate femeile, sau acea femeie universală, o au aproape întodeauna deja în „natura” lor de potenţiale victime; să o generalizezi ca fiind rezultatul unui balaur cu 7 capete care pare din filmele de groază şi care, desigur, e o excepţie, nu exista „la noi”, ci doar în acel pol al abuzurilor sexuale din România, care e orientalul Vaslui, sărac, needucat. Ca informare, în România are loc un viol la interval de câteva ore şi nu doar în Vaslui, iar în hoteluri de 7 stele din lumea întreagă oameni bogaţi şi educaţi cumpără fete virgine contra unor sume enorme de bani. Sărăcia şi educaţia pot fi catalizatori ai abuzurilor sexuale, dar au efecte doar într-o societate în care relaţiile de putere dintre femei şi bărbaţi, de orice fel ar fi ele, familiale, sociale, economice, culturale, politice sunt inegale şi sunt menţinute ca atare.

Balaurul cu 7 capete care a violat o fată în Vaslui e rezultatul unei educaţii care a reprodus identitatea masculină definită prin violenţă, superioritate, putere exercitată asupra celor inferiori. Mama balaurului, care a utilizat reţele sociale pentru a reproduce stereotipica perspectivă asupra violurilor conform căreia victima “şi-a cerut-o”, trebuie să se auto-controleze pentru a nu trezi balaurul, trebuie să se auto-protejeze prin ferecarea cu lacăt a propriului sine şi-a propriului corp… ei, mama e şi ea rezultatul unei educaţii în care unicul ei scop şi rol în viaţă ca femeie devenită mamă e protejarea copilului ei, reproducerea comunităţii şi asigurarea continuităţii ei, fără a implica raţionalul, ci doar grija care îi revine natural, nu? Fata care a fost violată şi a ieşit în lume cu asta, vorbind despre ceea ce i s-a întâmplat e şi ea rezultatul unei educaţii care deconstruieşte stigmatizarea şi ruşinea cu care trebuie, pare-mi-se, să trăiască o persoană abuzată pentru a fi acceptată în continuare în comunitatea din care face parte, care deconstruieşte rozul fragil şi îl problematizează. Nu am nicio problemă cu îmbrăcarea fetiţelor sau băieţilor în roz de la naştere până la bătrâneţe, dar am o problemă mare cu ideea că cine poartă roz e mai puţin puternic şi mai puţin demn decât cine poartă albastru. Atâta timp cât vom continua să ne învăţăm copiii că locul lor în societate e “colorat” la propriu, încă de dinainte să cunoască ei culorile, balaurii cu 7 capete vor gândi că e legitim să violeze, că societatea a colorat frumos ce pot ei face şi pot face asta. Nu încape îndoială, fiecare cap al balaurului e vinovat… dar, oare, nu mai sunt şi alţii de vină? Nu ne-am putea educa oamenii mai mici, încă de prin clasele primare, în ceea ce priveşte egalitatea între fete şi băieţi, educaţia sexuală, discriminarea pe orice criterii, problema cu rolurile de gen tradiţionale, cu glumele legate de violuri (da, violul nu e subiect de glumă sau de banc!), etc? Nu de alta, dar am auzit că există manuale de economie pentru clasele primare (care cică învaţă fetele să fie gospodine şi băieţii programatori… în fine). Ar fi bine să fie educaţi în ale (con)vieţuirii juste în societatea în care trăiesc şi apoi într-ale banilor, nu?