Cum am nǎscut un om

Am mȃncat un sandwich și am bǎut o cafea ȋn dimineața aia. Nu eram singurǎ acasǎ, ci cu viitorul tati drag. 41 de sǎptǎmȃni. Cu 10 zile ȋnainte, de 1 martie, aveam dilatație 2. Cu trei luni ȋnainte am avut primele contracții fiindcǎ am exagerat cu munca și a urmat un ultim trimestru greoi, fizic și psihic, cu temeri și dureri. Cu douǎ zile ȋnainte aveam dilatație 4, mergeam atȃt de greu cǎ nu știam dacǎ voi face urmǎtorul pas și mi se pǎrea cǎ pierd bebelușul pe drum. Atunci a avut loc decolarea membranelor. Am mers acasǎ cu certitudinea cǎ ȋn curȃnd vor ȋncepe și contracțiile regulate și va veni bebelucul mult așteptat. A urmat ȋncǎ o noapte, o zi și o altǎ noapte ȋn care nu au venit acele contracții peste mine, dar nici somnul n-a venit, ci doar durerile alea nenorocite ale oaselor și cȃteva contracții neregulate mai nasoale. Dupǎ ce-am mȃncat micul dejun, stǎteam ȋn pat și povesteam ceva, eram relativ ruptǎ de obosealǎ, mergeam ținȃndu-mǎ de pereți prin casǎ, dar ok. Cȃnd m-a „ȋnjunghiat” ceva ȋn burtǎ. Nu știu ce a fost. Sun-o pe doctorițǎ. Nu rǎspunde. Ce naiba se ȋntȃmplǎ? Ești ok? Nu, ceva se ȋntȃmplǎ. Ai contracții? Nu știu, e doar durere insuportabilǎ. Ce sǎ fac? Hai la spital! Mǎ duc sǎ aduc mașina. Fac un duș, sǎ nu merg nespǎlatǎ, iar la duș realizez, sunt contracții. Dintr-o datǎ, au ȋnceput contracțiile regulate, direct la 1-2 minute distanțǎ și foarte intense. Nimic nu era ca la cursurile prenatale, nimic nu a fost treptat. Dupǎ douǎ zile de pre-travaliu greoi, avea sǎ urmeze un travaliu intens ca un cutremur. Repede, ai adus mașina? Da, stai sǎ iau kit-ul pentru recoltare de celule. Omule, mǎ rup ȋn douǎ, grǎbește-te.* Ȋn mașinǎ am realizat cǎ nu m-am dat cu deodorant și la semafor soțul meu cǎuta deodorantul ȋn geantǎ fiindcǎ eu eram stresatǎ ca miros a transpirație cȃnd ȋmi nasc copilul. Ajungem, direct la camera de gardǎ, dilatație 7, schimbat repede, sǎ completeze cineva actele, o ducem sus ȋn sala de travaliu. Unde e soțul meu? De ce nu e aici? E un pic aglomerat azi, nu ȋl putem lǎsa ȋnǎuntru deocamdatǎ. Dar, noi naștem aici și ca sǎ poatǎ fi el prezent, vǎ rog. Medicul de garda vrea sǎ monitorizǎm bebelușul. Iisuse, nu mǎ pot ȋntinde pe pat, faceți ce știți și ce puteți cȃt stau pe minge. Bebelușul e ok. Bun, se poate vǎ rog o epiduralǎ (de parcǎ ceream un prosecco). Nu, e prea tȃrziu acum, ați ajuns tȃrziu pentru epiduralǎ. Dumnezeule, aici mor de durere, de ce sunt atȃt de violente contracțiile? (Da, știu, iar l-am gǎsit pe Dumnezeu numa cȃnd simt cǎ nu mai am soluții, ca aproape noi toți.) O sǎ vinǎ doamna doctor și discutați cu ea mai multe. O iau de mȃnǎ și o strȃng tare ȋn timpul unei contracții și ȋi zic cǎ aș bea niște apǎ cǎ mor de sete, ȋmi spune cǎ pot sǎ strȃng, cǎ e lȃngǎ mine, dar cǎ apǎ nu mai am voie. De ce Dumnezeu nu am voie sǎ beau apǎ? Iese din sala de travaliu și o tipǎ care era ȋn patul celǎlalt acolo, cu dilatație 1 și contracții ușoare, pe care-o știam de la cursurile prenatale, ȋmi dǎ ideea salvatoare: bea de la chiuvetǎ! Cȃnd sǎ beau, ca un animal (oricum, ȋn momentul ǎla rațiune nu mai existǎ), dar ce mai conta, intrǎ iar doctorița de gardǎ și-mi spune sǎ nu beau. Oricum, venea altǎ contracție. Ȋmi vine sǎ mǎ pun ȋn genunchi lȃngǎ pat. Doamne, iartǎ-mǎ pentru tot ce-oi fi fǎcut rǎu ȋn viața asta, mǎ rup ȋn douǎ de durere. Urmǎtorul lucru pe care mi-l aduc aminte e doctorița mea, doctorița de gardǎ și douǎ asistente lȃngǎ pat, eu ȋntinsǎ pe el, ȋi tot șoptesc unei asistente cǎ nu mǎ simt prea bine, ȋmi pune o mascǎ de oxigen pe fațǎ, aproape o rup jos. Mǎcar eram cu doamna doctor a mea. Cȃnd a venit ea m-am simțit ȋn siguranțǎ, știam cǎ, orice-ar fi, femeia aia „nu mǎ lasǎ”. Și e important sǎ ai ȋncredere deplinǎ ȋn medicul tǎu. Le spune asistentelor sǎ vinǎ soțul. Acum e loc și pentru el. El ȋmi spune sǎ respir. Știu ce trebuie sǎ fac, dar nu pot, un rǎgaz mic, sǎ-mi dea ceva sǎ treacǎ starea asta de leșin. Soare, respirǎ. Doctorița ȋi spune ceva, oare cȃnd a ajuns cǎ nu-mi aduc aminte… Asistentele ȋmi dau niște ciorapi ȋn picioare, apare un tip cu un scaun cu rotile și mǎ pun ȋn el, ǎștia mǎ duc ȋn sala de operație, Doamne, m-am chinuit atȃt și-acu mai trec și prin cezarianǎ?** Cȃnd urc ȋn lift cu brancardierul, ȋi spune soțului sǎ urce pe scǎri. Nici ȋn lift nu e loc pentru tata la naștere, ȋn țara asta, lua-v-ar dracu sǎ vǎ ia. Sau chiar avem noi ghinionul de pe lume. Pe masa de operație, contracție, cred cǎ am ȋnvinețit mȃna brancardierului, parcǎ-mi vine sǎ ȋmping, Iisuse, așa aproape sǎ fii fost? O asistentǎ mǎ ȋntreabǎ chestii, mǎ pune sǎ semnez ceva. Am mȃzgȃlit o chestie, habar n-am ce. Un val de calm, mǎ las pe spate. S-a fǎcut anestezia, medicul anestezist se așeazǎ lȃngǎ mine și ȋncepe sǎ ȋmi explice ce se ȋntȃmplǎ, ȋn timp ce mǎ ține de mȃnǎ. Da, se ȋntȃmplǎ asta „la noi”.*** Mǎ ȋntreabǎ dacǎ mi-e sete și mǎ uit la ea cu cea mai mare recunoștințǎ cȃnd ȋmi stoarce cȃțiva stropi de apǎ pe buze dintr-o compresǎ pe care a udat-o. Simt chestii. Mǎ atenționeazǎ anestezista sǎ mǎ uit ȋn dreapta ca sǎ-l vǎd pe cel mai iubit bebeluc. A și memorat numele de pe fișa mea. Asta ȋnseamnǎ sǎ fii un profesionist și un om, ȋn același timp. Ȋl vǎd. Apoi ȋl aud plȃngȃnd. Apoi cineva vine cu el spre mine, nu pot ridica mȃinile, dar mi-l lipește de obraz și atunci plȃnsul lui ȋnceteazǎ, ȋn timp ce mie ȋncep sǎ-mi curgǎ lacrimi. Nu știu dacǎ sunt mamǎ ȋncǎ, asta voi fi ȋn timp, dar am nǎscut un om. Am nǎscut pe 10 martie 2017, un bǎiețel de 3,760 kg. Patru luni, trei sǎptǎmȃni și douǎ zile mai tȃrziu, ȋntr-o miercuri dupǎ-amiaza, m-am hotǎrȃt sǎ ȋmi aduc aminte. E important sǎ nu uit, deși unele momente nu vreau sǎ mi le amintesc prea des, cred. Ȋn timp ce, totuși, altele, mi le amintesc zilnic și le vreau ȋn mintea mea non-stop 🙂 Ȋn ziua aia am simțit, pe searǎ, cȃndva, ca am superputeri. Ȋncǎ simt asta, chiar dacǎ cele mai multe zile sunt și dificile, ȋn același timp. Dar, existǎ o sursǎ adiționalǎ de energie interioarǎ care s-a instalat atunci ȋn mine și ȋmi dǎ puteri nemǎrginite. De mamǎ.

 

*Asta de la cineva care a avut oasele de la talpa piciorului rupte ȋn douǎ și tot a ajuns „pe picioarele ei” la spital. A fost de sute de ori mai intens acum. Nu știu dacǎ a ținut de dificultatea sarcinii, de pre-travaliul prelungi, de obosealǎ, de „violența” (așa am simțit-o) contracțiilor atunci cȃnd au devenit regulate, dar ȋn cei 32 de ani de viațǎ a mea nu am experimentat o durere fizicǎ atȃt de intensǎ.

**Nu cum am planificat, cred cǎ niciodatǎ nu e cum se planificǎ. Sigur cǎ am avut nenumǎrate pǎreri de rǎu cǎ nu am nǎscut natural, din multe motive ce nu are sens sǎ fie ȋnșiruite aici, dar nu ȋmi pare rǎu cǎ s-a luat decizia bunǎ pentru bebelucul meu drag, mi-a confirmat asta medicul obstetrician, medicul neonatolog și medicul de gardǎ. Oricum, nu mai conteazǎ, cicatricile fizice și psihice se vindecǎ ele cumva, cȃndva, s-au și vindecat destul de mult și de bine. Da, am nǎscut prin cezarianǎ. La cald. Nu, nu e nimic ușor ȋn faza cu cezariana, NIMIC. Dar, au durut mai tare contracțiile decȃt orice durere post-operație, de zeci de ori, aia pot spune. Cel puțin la mine așa a fost. Adevǎrul e cǎ avem nevoie de centre pentru nașteri, cu moașe, cu calm, cu informare, pe langǎ spitale, care sǎ te ajute sǎ naști ȋn ritmul tǎu, nu pe bandǎ, cum tot aud cǎ se ȋntȃmplǎ.

***Din pǎcate, ȋn același spital, cȃnd explicam cǎ ȋncerc sǎ alǎptez, travaliu a existat, cǎ știu ca e lapte (chiar e!!!), etc, uneori mi s-a și dat peste nas cu „dacǎ era cineva acolo sǎ vǎ tragǎ douǎ palme nu fǎceați cezarianǎ la finalul travaliului”- medic neonatolog la „vizitǎ”, altul decȃt cel cu care am nǎscut și care e acum medicul nostru pediatru și e cea mai fainǎ- sau „ei, nu e lapte acum, doua-trei picǎturi de colostru” (mda, am „muls”- nici mie nu-mi place termenul- cu disperate mai mult de douǎ-trei picǎturi și numa ca sǎ ȋi arǎt asistentei cu pricina).

 

Reclame

… era o femeie de serviciu care ȋnvǎța femeile sǎ alǎpteze

Pentru a ne da seama ce norocoase suntem cǎ mǎmicim ȋntr-o erǎ a informației (știu, e și ceva nenoroc acolo, mai ales cǎ orice informație are și o contra-informație!) o sǎ redau aici cȃt pot de asemǎnǎtor cu realitatea, o conversație:

Ea: Și, cum dormiți noaptea? (ȋntrebare clasicǎ)

Eu: Așa și-așa. Nu suntem prieteni cu somnul nici noaptea, nici ziua, dar dormim trei reprize de cȃte doua-trei ore fiecare, ȋntre alǎptǎri. E ȋn regulǎ, deocamdatǎ, zic eu, pentru un copil alǎptat.

Ea: Ah, alǎptați? E bine. Dar cresc si cu lapte praf.

Eu: Da, sigur, cresc. N-am un plan pentru dupǎ șase luni, un an sper, ȋn funcție de copil, ce vrea sau de cum o sǎ meargǎ diversificarea, dar pȃnǎ atunci, la șase luni, da, exclusiv și la cerere.

Ea: Am alǎptat și eu vreo douǎ sǎptǎmȃni, cu chiu cu vai. Cȃnd am nǎscut eu (n.r. anii ’90), la spital era o femeie de serviciu care ȋnvǎța femeile sǎ alǎpteze. Ea m-a ajutat și la spital, pȃnǎ mi-a „venit” laptele (n.r. laptele nu „vine” de niciunde, e deja acolo și se numește colostru, chiar și ȋn cazul operațiilor de cezarianǎ; foarte rar NU E lapte). Am primit și eu de la cineva din salon numǎrul ei și am sunat-o și cȃnd am ajuns acasǎ fiindcǎ dupǎ vreo douǎ zile, copilul plȃngea ȋntr-una și tot vroia sǎ sugǎ, dar nu mai avea ce. Mi-a spus cǎ sigur nu se saturǎ, sǎ ȋncep sǎ ȋi dau lapte praf cǎ ȋi e foame. Și cam acolo s-a terminat alǎptarea pentru mine.

Eu (cu voce tare): Ȋmi pare rǎu.

Tot eu (ȋn mintea mea): Ce bine cǎ am fost la workshop de alǎptare ȋnainte sǎ nasc și cǎ existǎ sfȃntul Internet și bloguri precum „Alǎpteazǎ”, iar eu am știut cǎ la o sǎptǎmȃnǎ avem puseu de creștere și cǎ se „trece” de la colostru la laptele propriu-zis și cǎ va fi crimǎ și pedeapsǎ, dar copilul se saturǎ chiar dacǎ nu pare și trebuie pus la sȃn non-stop, ceea ce am și fǎcut și-apoi a fost lin totul… pȃnǎ la urmǎtorul puseu, de care iar am știut cǎ existǎ și l-am identificat, așa cum am identificat și un ȋnceput de furia laptelui și am tratat-o sau un canal ȋnfundat și le-am tratat corespunzǎtor și rapid.

Tot eu (tot ȋn mintea mea): Oare unde erau medicii, asistentele și/sau consultanții ȋn alǎptare ȋn povestea asta ȋn anii ’90? Primele douǎ categorii sigur erau și ele acolo, ȋn spital. Oare unde sunt acum, ȋn poveștile de-acum? Oare ce sfaturi dau? Eu am primit atȃt ȋncurajǎri, cȃt și piedici ȋn spital, ȋn ceea ce privește alǎptarea. O vecinǎ de-a mea mi-a mǎrturisit cǎ abia al doilea copil, nǎscut acum doi ani, a fost alǎptat, la sfaturile unei „tanti” din zonǎ pe care o știa. La primul, acum 15 ani, a dat doar lapte praf, cǎ „așa se fǎcea”. E dificil sǎ alǎptezi, din multe puncte de vedere. Dar e bine sǎ ai opțiunea asta, ȋn mod real, oricȃt de ciudat ar pǎrea. O fi alǎptarea „naturalǎ”, dar alǎptatul „ȋți vine” natural, fǎrǎ dureri fizice sau psihice, dar dupǎ ce știi ce faci, adicǎ dupǎ ce te-ai informat legat de asta. Dacǎ vrei sǎ alǎptezi. Pentru cǎ nu e musai sǎ alǎptezi, chiar dacǎ ȋn opinia mea e cel mai bun lucru pentru un start bun ȋn viațǎ al copilului, din punctul de vedere al dezvoltǎrii și sǎnǎtǎții de toate felurile. Dar, da, existǎ alternative, bune, rele, cum or fi, fiecare isi asuma alegerile și ar trebui sǎ nu existe radicalism și criticǎ de dragul criticii ȋndreptatǎ ȋntr-o direcție sau ȋn cealaltǎ, ȋntre cine alǎpteazǎ și cine nu. Pǎrerea mea.

Copilul care doarme cu brațele larg deschise

Are 3 luni și 10 zile, iar cȃnd „cade” ȋn somnul adȃnc, ȋși deschide brațele de tot sau cel puțin pe jumǎtate. De fiecare datǎ, la fiecare somn, negreșit. Cu siguranțǎ crede de pe-acum cǎ poate sǎ zboare, ceea ce ȋi și doresc, chiar dacǎ uneori mai dau dume despre melodia lui R. Kelly, I believe I can fly. Sau poate va fi un om care va ȋmbrǎțișa lumea și viața toatǎ- a se citi, va cǎlǎtori, va avea prieteni fǎrǎ a discrimina, va gusta din tot. Oricum, parcǎ la fiecare somn (chiar dacǎ doarme rar) mi-e și mai drag de modul ǎsta al lui de a crește mare (bebelușii cresc și cu somn, pe bune!). Probabil cǎ vom ajunge sǎ creștem un om „bun” cum vrea tati lui drag, cǎ maicǎ-sa ȋși dǎ filme cum cǎ va fi fizician, ceea ce, de fapt, nu exclude și prima variantǎ, nu?! Poate toți copiii de trei luni dorm așa, nu știu, dar eu n-am mai vǎzut pȃnǎ acum copil sǎ le-ntindǎ așa larg la fiecare somn, ca și cum atunci cȃnd e mai vulnerabil se simte cel mai ȋn siguranțǎ. Asta mǎ face sǎ cred cǎ nu dǎm greș, deocamdatǎ, ca pǎrinți. Prind curaj, cǎ și-așa-i grea treaba asta cu mǎmicia.

Și-mi mai e drag felul ȋn care se face covrig pe dupǎ mine cȃnd ȋl așez pe perna de supt, ȋn poalǎ, și se ȋntȃlnește cu „gemenii”, prietenii lui cei mai buni de unde vine lǎpticul primit la cerere, aproape non-stop. Covrigul meu face atunci niște sunete, dintotdeauna aproape, care parcǎ s-ar traduce ȋntr-un „Abia aștept! Abia aștept! Abia aștept!” bebelușit, rǎgușit ȋn stilul Brian Adams și combinat cu zȃmbet de bucurie maximǎ bebelușeascǎ. Se mȃngȃie pe tȃmple și pe urechi cȃnd suge sau se joacǎ ȋn fel și chip cu degețelele. Strȃnge pumnii cu interes și pozeazǎ ca un kung-fu panda, se-ntinde de zici cǎ vrea sǎ se auto-dezmembreze și mai nou rȃde dupǎ ce scoate vȃrful limbii afarǎ din gurǎ și face bule de scuipat. Dupǎ ce suge lǎptic bun, adoarme ȋncet ȋncet, aproape ȋn extax, jur. Mai adoarme tot așa, dar ȋn pat, cu mamu’ lui lȃngǎ el sau ȋn brațe, pe ritmuri de „Love is all around”. Apoi ajunge ȋntotdeauna ȋn pǎtuțul lui colorat de cele cȃteva jucǎrioare pe care le deține, dar de care nu e interesat… ȋncǎ. Nu are multe fiindcǎ n-are sens sǎ aibǎ o tonǎ de jucǎrii, nu? Mai bine mai puține și mai bune pentru nevoile lui de dezvoltare și distracție.

Doarme pe spate și acum parcǎ parcǎ se mai ȋntoarce și-n lateral cu puțin ajutor. N-are program de supt, nici de somn, nici de plimbare. Are program de voie bunǎ, musai, vrem sa rada zilnic, mult. Ȋn unele zile doar sugem (puseu!), ȋn altele dormim mai mult de douǎ ore ziua (Amin!), iar ȋn altele doar ne plimbǎm cu orele fiindcǎ ȋncercǎm sǎ-l creștem plimbǎreț și deja avem drumuri de sute de kilometri realizate (ȋn scoicǎ, desigur!) și cȃteva getaway-uri ȋn trei. Doarme pe mașinǎ dacǎ mașina se mișcǎ, fereascǎ Dumnezeu de semafoare roșii sau ambuteiaje, și dacǎ nu e obosit (ironic, nu?!). Ȋn mașinǎ uneori se cȃntǎ pe douǎ voci ca el sǎ fie relaxat. Doarme și ȋn sistemele de purtare utilizate pȃnǎ acum, fie ele wrap țesut, mei tai sau marsupi plus, de parcǎ au toate praf de somn pe ele. Nu doarme ȋn cǎrucior decȃt cu slujbe, iar la trezirea a doua sau a treia din timpul nopții, aia dintre trei și patru, rȃde de mama focului ȋn timp ce-l schimb. Nu doarme mult de felul lui, dar acum nici nu se mai agitǎ nimeni din acest motiv, ci doar umplem timpul cu altceva, ceea ce ne-a fǎcut sǎ nu mai cȃntǎm „Un elefant” pȃnǎ la epuizare. Ȋi mai plac plimbǎrile prin cartier și umbrele sau formele noi, scoate  capul din sistemul de purtareca un pui de gǎinǎ proaspǎt ieșit din nou și le privește pe toate cu interes.

De vreo douǎ sǎptǎmȃni gȃngurește din ce ȋn ce mai mult. Tot de-atunci, la sugestia aplicației „Wonder Weeks” (pǎrinți moderni, dom’le) ne ȋndeletnicim cu „avionul”. Care e mega-interesant. Nu amuzant, ci interesant. Bine, e un avion care chiar zboarǎ, nu se leagǎnǎ cum am vǎzut pe la alți pǎrinți care n-au ȋnțeles, cred eu, cǎ acest joc e menit sǎ ajute copilul sǎ descopere și sǎ ȋși dezvolte niște abilitǎți, nu sǎ tacǎ amețit (valabil și pentru legǎnatul ”agresiv”, cum ȋi zic eu). Tati ȋi zice „Salut!” dimineața și fața i se lumineazǎ fiindcǎ acum ne recunoaște și e fericit sǎ ne vadǎ. Mami ȋl drǎgǎlește ȋn pat ziua și rȃde cu hohot. E ținut ȋn brațe mult și nu ne pare rǎu și nici nu credem cǎ va fi rǎsfǎțat. Poate de-asta ȋși ține capul foarte bine pentru vȃrsta lui și se poate uita dupǎ tot ce i se pare interesant, fiindcǎ, sǎ vǎ spun, e curios foc.

Problemele lui cele mai mari sunt cele cauzate de sistemul digestiv ȋncǎ nematurizat- a se citi „beșinuțele”. Colicii au rǎmas ȋn urmǎ și se pregǎtește, probabil, de primii dințișori. Bǎlește ca un cǎțeluș și molfǎie tot ce prinde. I se mai spune Urlǎțel, Țȃcǎ sau Broscoi Mic. Uneori chiar și Luca. Zȃmbete larg de sub ochii albaștri foc, ca peruzeaua și iți dǎ energie cu zȃmbetul lui. Alteori plȃnge de mama focului din motive pe care trebuie sǎ le ghicim, ȋncǎ. Are Michelin-uri pe piciorușe și mȃini și niște obraji „lucrați” și dolofani, iar degețelele ȋi seamǎnǎ cu niște crenvuști numai buni de mȃncat. Dar mami nu lasǎ multǎ lume sǎ se apropie de ele fiindcǎ și le bagǎ ȋn gurǎ ȋntr-una. Așa fac copiii, așa descoperǎ la trei luni de zile, nu trebuie sǎ primeascǎ suzetǎ sau palme peste mȃini pentru a se dezvǎța.

Are pǎlǎrie, la fel ca mami și ca tati, și un album cu „Micul Prinț” pe copertǎ, unde mami adaugǎ ȋntr-una poze din aventurile lui și-ale familiei „Pǎlǎrie”. Are tricouri (cumpǎrate mai mult de alții, cǎ noi ne-am deșteptat la timp și am cheltuit banii pe ce trebuia, aviz amatorilor!) cu mesaje cool, e aproape hipster. Iar ȋn fiecare lunǎ, pe 10, e ziua lui, suflǎm ȋn lumȃnǎrile de pe un tort și ne facem un selfie, deja e tradiție. E blond copilul nostru care doarme cu brațele larg deschise și e ca un soare mic.

Foto de la o lunǎ jumate.

Micul Print-382

 

Lucruri pe care nu le știam ȋnainte sǎ am un copil și poate ar fi fost bine sǎ le știu. Sau poate nu :))

Bebelușii se cacǎ și rȃgȃie ca niște bǎrbați de vȃrsta a treia, supraponderali și plictisiți de viațǎ (sper cǎ am fost politically correct ȋn exprimare, da?!). Caca e important. E super-important și viața ta va merge ȋntr-o direcție sau alta ȋn funcție de un caca fǎcut de puiul de om. Alergii, erori ȋn alimentație, diferite alte boli, hranǎ suficientǎ sau nu, totul se „citește” ȋn caca. Și tu va trebui sǎ cunoști acest limbaj.

Nu toți bebelușii dorm ca-n filme. Nu toți dorm noaptea. Nu toți dorm ziua. Nu toți tac sau gȃnguresc ȋntr-una. Unii mai și urlǎ sau miorlǎie sau mȃrȃie.

Cȃnd dorm, ȋnsǎ, parchetul scȃrțȃie mai tare ca de obicei, iar acest lucru nu e o halucinație de la obosealǎ, ci un fapt. Am zis. Nu detaliez fiindcǎ mi-e somn de la atȃta… nesomn :)) Somnul nu va mai fi niciodata la fel.

Numǎrul de scutece schimbate ȋn viața unui bebeluș va fi de ordinul miilor. Nu are sens sǎ numǎrǎm. Iar asta o sǎ fie cel mai ușor lucru de fǎcut din toatǎ tǎrǎșenia asta cu mǎmicia, pe bune, chiar dacǎ inițial ai fi crezut cǎ e cel mai dificil.

Cǎutǎrile pe google dupǎ haine și alte nebunii vor fi ȋnlocuite de cǎutǎri dupǎ șampoane anti-crustǎ, rețete de mâncăruri baby-friendly, cǎluți de lemn cu aripi și haine cu protecție ȋmpotriva razelor UV. Da, exista astfel de haine, unde traiai, sub o piatra?! :))

Televizorul, dacǎ-l ai, nu mai are sens vreo cȃțiva ani. Telefonul mobil, ȋnsǎ, mai ales un smartphone, e cel mai important gadget de mǎmicit. Lasǎ biberoane și aparate de aerosoli și de dezinfectat. Smartphone-ul te va face o mamǎ mai bunǎ. De ce? Pentru cǎ: 1. Vei putea sǎ „push play” la sunete albe ȋn perioada colicilor. E plin youtube-ul și acest lucru te va salva. 2. Vei putea sǎ faci poze la care te vei uita peste douǎzeci de ani probabil pentru prima oarǎ, dar va merita. Nu vei face poze cu aparatul foto, nu te amǎgi, copilul nu „stǎ la pozǎ” sǎ scoți tu DSLR-ul. 3. Va trece timpul mai ușor noaptea ȋn timp ce alǎptezi sau ziua sau cȃnd doarme și tu nu poți sǎ dormi. 4. Vei simți cǎ ești ȋn continuare conectatǎ cu lumea, deși nu ȋți vei utiliza glasul și vei sta destul de mult cu o singurǎ ființǎ umanǎ, adicǎtelea copilul. 5. Vei putea sǎ aprovizionezi familionul și casa cu cȃteva click-uri fiindcǎ la cumpǎrǎturi se reduce cantitatea și volumul posibil de cǎrat, considerabil.

Rȃsul unui bebeluș de trei luni care atunci ȋnvațǎ sǎ rȃdǎ e panaceu pentru orice. Jur și revin cu altele dupǎ ce culc odrasla.

Later edit:

Tǎiatul unghiilor unui bebeluș e muncǎ, nu glumǎ. De obicei transpir mai ceva ca la prezentarea rapoartelor anuale de lucru, cam odatǎ pe sǎptǎmȃnǎ.

Later later edit:

Cȃnd vine bunica ȋn vizitǎ, copilul va purta un rȃnd extra de haine fațǎ de cum ȋl ȋmbraci de obicei. E bine pentru sǎnǎtatea mintalǎ a tuturor celor implicați, precum și pentru pacea familiei extinse. Copilul va rezista. Asta dacǎ nu stai cu bunica. Ceea ce nu recomand. Bunicii sunt divini, atunci cȃnd sunt bunici, nu bone sau sfǎtuitori ȋn materie de parenting. Pǎrerea mea, nu dați cu parul.

Later later later edit: ești cea mai bună mamă pentru copilul tău. Nu lăsa pe nimeni să te facă să te îndoiești de asta. Dar mămicia nu e doar ceva ce „vine” natural. Informarea și învățarea sunt esențiale pentru o viață sănătoasă a mamei și copilului, deopotrivă. Vei fi, oricum, sub presiune constantă fiindca absolut orice faci în creșterea copilului va fi o alegere, unii vor face ca tine, alții ca ei.

Superputeri de mamǎ

Bebelușul meu de aproape douǎ luni are coșmaruri. Are și vise frumoase, destule. Știu asta pentru cǎ mǎ uit mult la el cȃnd doarme (de menționat cǎ nu e prieten cu somnul și nu știu dacǎ acest lucru are vreo legǎturǎ cu faptul cǎ eu nu am prea dormit ȋn ultimele patru luni de sarcinǎ). Ȋn fine, omulețul are coșmaruri și nu prea știu ce i-am putea face sǎ-i treacǎ. Ȋnsǎ, am descoperit cǎ, dacǎ prinzi momentul cȃnd ȋncepe sǎ plȃngǎ ȋn somn sau sǎ se foiascǎ și sǎ ȋși schimonoseascǎ fǎțuca lui aia drǎgǎlașǎ, și pui mȃna pe el, fie ȋl mȃngȃi pe cap, fie o lași puțin deschisǎ și grea pe burticǎ, se liniștește aproape instant. Ce lucru mai important sǎ ai de fǎcut decȃt sǎ ajuți un copilaș sǎ doarmǎ liniștit (ca sǎ creascǎ și sǎ fie odihnit și vesel și cȃte și mai cȃte motive pentru care somnul e bun, nu?!). Ce lucru mai minunat decȃt sǎ alungi coșmaruri cu o atingere? Ce superputere mai mare decȃt asta?!

supereroi

Abia aștept sǎ primesc și eu felicitare din-asta. Bunica bebelușului de mai sus are canǎ cu același mesaj, de la mama lui 🙂

Jurnal de cǎlǎtorie- partea a opta

T+ 29 de zile

O sǎ vorbești cu un om, o sǎ raspunzi ȋn locul lui ȋn timp ce se uitǎ la tine sau dupǎ ce ți-a gȃngurit ceva ce tu te faci c-ai ȋnțeles sau chiar crezi cǎ ai ȋnțeles, iar uneori asta va fi singura conversație face to face din ore multe ale unei zile…

Cȃnd ai un copil vezi cȃt de buni sunt oamenii din jur, de fapt. Erai o tembelǎ atunci cȃnd credeai cǎ lumea e rea. Toți se ȋngrijesc de tine și copilul tǎu. Serios! De la vecina de la parter la doamna de la care cumperi roșii de la piațǎ. La unii mai sunt și familiile, ce sǎ zic, noroc cǎ eu n-am problema asta. Și iac-așa o sa petreci cȃt timp vrei tu, dar vei petrece ȋn mod clar timp explicȃndu-ti alegerile privind creșterea copilului- de ce nu ȋi dai suzetǎ, de ce ȋi dai, de ce nu ȋl ȋnfǎșezi, de ce te chinui cu alǎptat la cerere și exclusiv, de ce nu ȋi dai lapte și cu biberonul, de ce nu vrei sa alǎptezi pȃnǎ la 5 ani, (exagerez, dar, serios, de ce trebuie sǎ aibǎ toatǎ lumea o pǎrere despre cȃt și cum ȋți alǎptezi copilul?!), de ce nu-l ȋmbraci mai gros, de ce nu ȋi dai cǎciulițǎ indiferent de vreme, de ce nu ȋi dai ceai sau apǎ pȃnǎ la 6 luni, de ce tot citești atȃtea lucruri cǎ o iei razna și nu mai știi ce sǎ faci cu copilul, de ce nu ȋl lași sǎ mai și plȃngǎ, de ce ȋl legeni, de ce ȋl plimbi ȋn cǎrucior, de ce ȋl plimbi ȋn wrap, de ce bei cafea, de ce nu ții regim, de ce, de ce, de ceeeeeee… eu am ȋncetat la un moment dat al vieții sǎ tot explic și vǎd cǎ par sǎ continuu așa și e sǎnǎtos… cȃinii latrǎ, ursul merge.

motherhood

Uneori o sǎ mergi pȃnǎ la supermarket la cumpǎrǎturi și o sǎ vii acasǎ fǎrǎ sǎ intri ȋn clǎdire sau sǎ cumperi ceva. Alteori, doi oameni n-o sǎ reușeascǎ sǎ pupe, legene, mȃngȃie, aline durerea unui bebeluș și o vor lua razna amȃndoi. End of story.

Cȃteodatǎ o sǎ faci tone de cumpǎrǎturi cu bebelușul mic mic dormind in wrap și va dormi și dupǎ ce vei ajunge acasǎ și ȋți va zȃmbi cȃnd se va trezi. Și va fi fericire pe pǎmȃnt. End of story.

Mǎmicia are accente schizofrenice.

T+30 de zile

Cezariana nu e un eșec dacǎ planuiai o naștere naturalǎ. Ci, e, la fel de mult ca orice naștere, o celebrare a vieții, iar rǎnile ei vor fi amintiri ale superputerilor unei mame.

Știați cǎ dezvoltarea mentalǎ a unui copil se calculeazǎ de la data la care a fost conceput, respectiv data probabilǎ a nașterii, nu de la data efectivǎ a nașterii? Eh, iacǎ, știți acum.

T+ o lunǎ

Dacǎ e botez, sǎ fie la bisericǎ ȋmpreunǎ cu oameni dragi, sǎ fie cu tema Micul Prinț și ȋn grǎdinǎ, acasǎ. Detalii micuțe, fine și puține, la fel ca bǎtǎile de cap cu un botez micuț, dar mai ȋnsemnat decȃt orice alt fel de „botez”. Tot ce pot spune e cǎ mǎrturiile sunt ediții faine ale cǎrții 🙂

Jurnal de aventurǎ ȋn trei- partea a șaptea

T+ 27 de zile

Tații… ǎia care schimbǎ scutece, participǎ la naștere, sprijinǎ mama sǎ alǎpteze și gǎtesc dacǎ bebelușul e la puseu, iar ea nu mai are timp; cei care ȋși asumǎ, cu subiect și predicat, vorba poetului, ȋn public, rolul de pǎrinte, ȋn mod egal, chiar dacǎ diferit uneori, cu mama (cel de la noi din familie suferǎ cǎ nu poate alǎpta ca sǎ ajute și el cu chestiunea aceasta!); care ȋși iau un an de zile de concediu de paternitate și nu o lunǎ sau deloc; care vor sa contribuie activ la educația copilului, nu doar la bunǎstarea lui materialǎ, cum e tradiția… De ce nu vorbește nimeni despre ei? De ce pe ei nu-i ȋntreabǎ nimeni dacǎ mai pot, dacǎ-s obosiți? Parcǎ nu e loc pentru ei, ȋncǎ, ȋn „schema” tradiționalǎ, ȋn continuare, a familiei romȃnești, unde parcǎ numai mama e pǎrinte și trebuie/e dispusǎ sǎ se sacrifice pe altarul mǎmiciei. Pǎcat! Sunt destui tați a cǎror contribuție face sǎ disparǎ nevoia de sacrificiu fiindcǎ tot efortul se ȋmparte la doi. Și sunt minunați! Noi avem unul.

Mǎ gȃndesc sǎ scriu o carte: „Baby wearing: saving lives since… forever”. Dacǎ e vreun mod ȋn care copilul se linistește aproape ca și cum ai fi apǎsat butonul de „calm”, acesta e.

 

17760342_10154246205906571_932373427_n

T+ 28 de zile

Copilul nu va pǎți nimic dacǎ ȋți vopsești pǎrul sau unghiile cȃt timp ești ȋnsǎrcinatǎ sau alǎptezi sau ai grijǎ de el ȋn perioada de bebelușie. Asta e ca aia cu mȃncatul de ficat sau ananas și declanșarea travaliului datoritǎ unor substanțe din ele. Ar trebui sǎ mǎnȃnci kilograme multe deodatǎ ca sǎ existe posibilitatea asta. La fel și cu vopsitul de pǎr și unghii, pǎrerea mea. Pentru cǎ, la fel cum nu va fi un om mai bun sau mai rǎu sau mai frumos sau mai deștept sau mai puțin din toate acestea dacǎ ți-ai permis sǎ termini de mȃncat (prȃnzul pe la 6 seara, nu?!) cȃnd el deja plangea dupǎ ce s-a trezit și a plȃns puțintel singur ȋn pǎtuț; sau nu l-ai spǎlat ȋn fiecare searǎ; sau nu l-ai dat cu cremǎ de fiecare datǎ cand l-ai schimbat; sau ai lǎsat bubițele de azi-dimineațǎ fǎrǎ „incursiuni” pe net și telefoane la medic, sǎ observi dacǎ nu cumva trec și singure, cǎ de multe ori ai crezut cǎ moare și nu era nimic, dar ai ȋnvǎțat din toate astea. Dacǎ faci oricare dintre lucrurile acestea, e ok, copilul va fi ok. Nu trebuie sa ceri mai mult decȃt e necesar, poți și vrei de la tine ca sǎ fii mamǎ. Mama bunǎ nu existǎ. Mama e mamǎ. Cine nu e, nu e și gata, indiferent dacǎ a nǎscut sau nu. Du-te și fǎ-ți o programare la coafor și-apoi joacǎ-te puțin cu bebelușul tǎu! O mamǎ care poate sǎ se joace, are dispoziția fizicǎ și psihicǎ pentru asta, e tot ce are el nevoie. Nu una care se auto-mutileazǎ psihic (și fizic, pȃnzla urmǎ) pentru orice i se pare ca a fǎcut greșit sau e lǎsatǎ sǎ creadǎ cǎ a fǎcut greșit.

[conversație ȋn oglindǎ noaptea la 2, dupǎ ce am fǎcut duș, fiindcǎ atunci era timp și liniște si nu se agǎța nicio ființǎ de mine; reluatǎ la 5, dupǎ altǎ turǎ de alǎptat, ȋn timp ce fǎceam o ciorbǎ fiindcǎ nu puteam sǎ dorm și vroiam sǎ mǎ fac utilǎ și-n alt fel decȃt hrǎnind și schimbȃnd și crescȃnd un bebeluș- și am ȋnvǎțat rapid cǎ e ok sǎ crezi cǎ o iei razna fiindcǎ faci repetitiv DOAR cȃteva lucruri (ȋnǎlțǎtoare, nu-i așa, cǎ doar crești un om?!) și sǎ vrei sǎ ieși din „zona” aia cȃteva ore din cȃnd ȋn cȃnd; așa cǎ, fie faci o ciorbǎ, fie mergi la coafor, nu conteazǎ, dar fǎ ceva nelegat de copil, dar legat de tine sau ce vrei/placi 😉 tu!]