Anticariatul din minte

Mă uit la Grey’s Anatomy de, cam, zece ani. Cu un soi de sfinţenie.  Vinerea sau, maxim, sâmbăta, în fiecare săptămână când apare câte-un episod. E unul dintre lucrurile care îmi dă un ritm, mă ţine ancorată de/în ceva, într-un grup de prietene cu care discut uneori despre ce s-a mai întâmplat, într-un deceniu în care am umblat mai mult decât am stat şi-n care cea mai lungă perioadă de timp petrecută într-un loc, fără să-mi fac bagajele să mă mut a fost de trei ani, iar cele mai scurte, cred, de o lună sau două, maxim trei. Ai nevoie de nişte lucruri care să-ţi dea o iluzie de vreun fel că nu totul se schimbă. Bine, mai e şi faza că dramele altora, mai ales pe melodia potrivită, te fac să ţi le regândeşti pe ale tale. În fine, deci, da, pentru mine Grey’s Anatomy e unul dintre lucrurile despre care îmi imaginez că în curând va ajunge pe rafturile din anticariatul minţii mele; şi zâmbesc oleacă atunci când aud de serialul ăsta. Desigur, serialul s-a schimbat, eu m-am mai schimbat, dar faptul că suntem încă împreună mă face să zic că mai degrabă ne-am transformat, că de schimbat nu cred că ne-am schimbat prea mult nici el, nici eu.

În sezonul ăsta, producătorii au făcut o chestie tare faină. Pe lângă faptul că mă uit iar la Grey’s cam ca la primele sezoane, muzica aia bună rău din serial s-a făcut dintr-o dată nu doar bună, ci şi interesantă. De ce? Pentru că toată coloana sonoră e alcătuită din cover-uri foarte foarte faine. Îmi place ideea de nu-i adevărat. Iar în ultimul episod am auzit un cover fain după o melodie mai veche, din anticariat şi ea, cântată acum mulţi ani de Backstreet Boys. Iacă. Aici vroiam să ajung. Alt lucru din anticariat care mă face să zâmbesc şi-mi aduce aminte de nişte treburi faine, de nişte zile agitate din adolescenţă, de vremuri de mai demult, dar care sunt încă în/cu mine. Asta e faza cu anticariatul minţii, lucrurile alea sunt puse la naftalină, dar nu se aruncă niciodată şi sunt revăzute, regândite, retraite cu sfinţenie, fiindcă fac parte din noi. Desigur, pot sta şi pe-un raft sub diferite forme materiale, dar nu despre aia vorbim, nu?

Bun, deci, Grey’s anatomy şi Backsteet Boys. Aş mai adăuga: cartea aia pe care n-aş mai citi-o acum, dar după care vroiam să mă cheme şi pe mine Olguţa, “La Medeleni”; mini grădina mea de legume de acasă de-acum aproape un sfert de secol transformată acum în mini grădină de balcon, cu flori şi verdeţuri în căni adunate de prin lume; masa dintr-un colţ al tuturor bibliotecilor în care am tocit coate, de unde se vedea ploaia pe geam şi pe care-o caut şi-acum când ajung într-un astfel de loc; ciocolata Milka; îngheţata de alune-  “italiană”, aşa zicea tanti care aducea îngheţată într-un orăşel mic de provincie unde ne plimbau au mei duminica acum vreo 20 de ani-; pizărăii, cel mai fain obicei din lume, eu îl ştiu din Ardeal, de acasă, dar sub diferite forme există şi prin alte locuri, cu copii care au nasul roşu şi umblă prin sat în dimineaţa de Ajun să primească mere şi bomboane şi nu poţi să ratezi aşa ceva pentru nimic în lume; scrisorile transformate în e-mail-uri şi vederi şi mesaje, numai să scrii ceva, să te ştie cineva, cumva, prin cuvinte; bluza aia gri cumpărată din Varşovia acum opt ani şi pe care nu te hotărăşti să o dai afară din dulap fiindcă era ceva ce-a ţinut de cald într-un frig groaznic şi într-o mare de singurătate; sentimentul ăla din momentul în care vezi marea de pe geamul trenului sau maşinii şi începe să miroase puţin a apă sărată şi îţi dai “reset” automat; şosete colorate; strugurelul, dada, strugurelul… regăsit recent sub o formă similară la Elizabeth Arden, ceea ce mă face să cred că din anumite puncte de vedere cosmeticele din România imediat post-comunistă puteau fi produse de lux; liste pe hârtie; casetele înregistrate de pe casetele altora care aveau muzica pe care-o vrei; discotecile unde te duceai să dansezi. punct;  ar mai fi…

La voi în anticariat ce găsim?

DSC_0241

Barcelona, martie, 2014, duminica devreme, cum e bine să faci lucrurile frumoase, de dimineată.

Reclame

Grey’s Anatomy

No regrets… and begin!

Mă uit la Grey’s anatomy din anul 2 sau 3 de facultate. Asta înseamnă că ne-apropiem de un deceniu. Titlul e ultima frază din primul episod al sezonului 12. Dar eu am început pe la sezonul 3. Am nenumărate citate din Grey’s pe care le ştiu pe de rost, cu care am rezonat şi rezonez în continuare, am prieteni şi prietene cu care am împărţit dramele şi discutat “întorsăturile” care nu ne-au convenit. Prin anul 4 de facultă, în semestrul al II-lea, vinerea dimineaţa înainte de cursuri, la cafea, cel mai cool om din grupul de prieteni de-acolo era ăla care reuşise să se asigure că are episodul pregătit de vizionare când se termină orele; la prânz îl vedeam şi îl discutam pe messenger (da, messenger!), iar seara îl mai discutam odată în oraş. Mă uit la multe alte seriale şi ştiu că e un mod de a trăi câteva zeci de minute alte probleme, de a evada din obişnuinţa ta în excepţionalul lor (fiindcă oamenii din filme nu au zile obişnuite, nu?! ). Unele dintre ele sunt mai bune decât Grey’s de o mie de ori din diferite puncte de vedere (actori, scenariu, etc).

Eu nu mă uit la Grey’s ca la un serial, e un soi de relaţie a mea pe care o am cu un lucru… fiind de felul meu fidelă, mi-e foarte greu să renunţ la orice, oameni, lucruri, obişnuinţe… iar când o fac, o fac de tot. Fidelă şi hotărâtă, nu cred că e necesar să gândeşti prea mult deciziile pe care le iei şi nu mă răzgândesc. Cred sincer că nu pică nimic din cer, dar mai cred şi că deja ştii ce vei alege când e să faci o decizie din secunda doi, vorba aia. Procesul de luare a deciziei e un mod de a de răzgândi sau de a-ţi justifica decizia…deja luată. Aşa zic eu. Bine, eu mai şi zic că ar fi bine să ne cunoaştem pe noi înşine foarte bine şi să fim sinceri… tot cu noi înşine. Deci, nu vorbesc aici despre luarea deciziilor în adolescenţă, ci atunci când deja ai avut timpul necesar să te acomodezi cu tine şi recunoşti, măcar noaptea, ce-ţi place şi ce nu-ţi place la tine. Am, aşadar, o relaţie lungă cu Grey’s… e un obicei care-mi place, ceva constant, care apare vinerea pe fusul nostru orar; care începe în fiecare an în septembrie; care, ca toate serialele americane de success, abordează temele recurente şi importante în viaţa socială, politică, economică şi culturală americană (pun pariu că  nu vă uitaţi la seriale de multe ori şi vă gândiţi ce problemă a abordat episodul ăsta, dar ar trebui; dramele personajelor principale sunt, de fapt, secundare). E un obicei, mă relaxează, mă bucură.

Anul ăsta a fost primul an în care nu am ştiut când începe sezonul, nu am văzut niciun promo. Sigur, s-au schimbat actori, nu mai e ce era. Dar nici rău nu e, să ştiţi. Ca orice fan fidel, găsesc ceva ok în continuare în ce văd în episoadele Grey’s. Bine, mai e şi faptul că eu văd ceva ok în aproape tot, dar asta e altceva. Ce nu-mi place e că nu am ştiut când începe, am oricum din ce în ce mai puţine obiceiuri “pentru mine”. Pe de altă parte, lucrurile s-au schimbat mult de-acum nouă ani când am început. Nu mai pot prioritiza deschiderea sezonului de Grey’s. Şi asta e ok. Fiindcă după ce m-am supărat pe asta, m-am uitat la primul episod din sezonul 12. Şi m-am bucurat şi m-am simţit bine. De unde trag concluzia că nu toate lucrurile se schimbă. Unele rămân la fel. Cam ca prietenele cu care mă văd deseară. Şi ele au început să se uite la Grey’s acum nouă ani. Şi ce bine e că deseară le-oi asculta discutând despre ce le-a plăcut şi ce nu. Aşa că fără să mă simt vinovată că n-am lucrat sâmbăta, deşi e o grămadă de făcut şi mare parte chiar îmi place, că n-am reuşit să vorbesc cu ai mei suficient săptămâna asta, că nu am luat nişte sacouri de la curăţat sau că n-am cumpărat pâine, o să încerc să nu mai uit de lucrurile care mă fac să mă simt bine, mărunte sau mai puţin mărunte.  Şi-o să mă mai uit odată la episodul cu pricina şi-apoi o să ies în oraş. Grey’s anatomy forever! Deconstructing the glorification of busy.