Vederi pe pereţi

Eu trimit vederi de pe unde călătoresc. Familiei, prietenilor, oamenilor dragi, de fapt. Uneori cumpăr şi cadouri, dar, ce cadou mai fain decât o vedere primită prin poştă, zic eu, fiinţă care adună de toate, dar nu pe principii materialiste. Îmi cumpăr şi mie vederi din locurile pe unde am umblat, fac şi poze multe. Poate vă mai aduceţi aminte că sunt un pic stresată că poate uit mai târziu şi-aş vrea să am materia primă pentru aducere aminte. Cred că mai degrabă vreau să ţin cu mine toate locurile pe unde-am fost 🙂

După postarea cu balconul meu cu de toate, vă mai arăt un colţ de casă care sper să vă inspire şi pe voi. La mine în casă e piesa de rezistenţă şi e în continuă creare, schimbare fiindcă adaug câte ceva de peste tot. Ideea e aceeaşi: de toate, de peste tot, de la oameni, de la mine, pic cu pic, adunate fără răbdare, dar cu voinţă.

zid

Am şi nişte poze cu mine şi sora mea de când eram mici, şi vederi primite de la prieteni care locuiesc prin “America” sau au călătorit prin alte colţuri din lume, vederi din locurile unde am locuit şi pe unde-am umblat, unele sunt luate din aeroporturi unde erau gratuite, fiindcă au mesaje faine (Islanda) sau sunt luate din baruri fiindcă n-am avut timp să fac poze sau să cumpăr vederi când am fost acolo, dar am reuşit să ajung într-un bar să beau o bere (Bruxelles), unele sunt din muzee, altele de la chioşcuri de pe stradă, multe dintre ele se aseamănă cu cele trimise de mine de prin anumite locuri către ai mei de-acasă sau de prin alte colţuri ale lumii.

Mai mult decât atât: covoraşul e hand-made de bunica mea de la Gorj şi e nepreţuit. Holul are cam patru metri, cred, iar vederile sunt lipite cu tot soiul de “lipitori” care vor lua cu ele, cândva, şi zugrăveala sau care necesită revizuiri. Dar, e peretele meu cu vederi… taică-miu nu e un fan, mai degrabă le vede ca pe nişte vederi (verzi) pe pereţi. Alţi oameni vor şi ei peretele lor cu vederi şi le-au venit idei de adus îmbunătăţiri (unii fac pereţi doar cu poze de-ale lor, alţii adaugă şi alt fel de obiecte/amintiri pe perete şi tot aşa)! Spor, tuturor!

Reclame

Anticariatul din minte

Mă uit la Grey’s Anatomy de, cam, zece ani. Cu un soi de sfinţenie.  Vinerea sau, maxim, sâmbăta, în fiecare săptămână când apare câte-un episod. E unul dintre lucrurile care îmi dă un ritm, mă ţine ancorată de/în ceva, într-un grup de prietene cu care discut uneori despre ce s-a mai întâmplat, într-un deceniu în care am umblat mai mult decât am stat şi-n care cea mai lungă perioadă de timp petrecută într-un loc, fără să-mi fac bagajele să mă mut a fost de trei ani, iar cele mai scurte, cred, de o lună sau două, maxim trei. Ai nevoie de nişte lucruri care să-ţi dea o iluzie de vreun fel că nu totul se schimbă. Bine, mai e şi faza că dramele altora, mai ales pe melodia potrivită, te fac să ţi le regândeşti pe ale tale. În fine, deci, da, pentru mine Grey’s Anatomy e unul dintre lucrurile despre care îmi imaginez că în curând va ajunge pe rafturile din anticariatul minţii mele; şi zâmbesc oleacă atunci când aud de serialul ăsta. Desigur, serialul s-a schimbat, eu m-am mai schimbat, dar faptul că suntem încă împreună mă face să zic că mai degrabă ne-am transformat, că de schimbat nu cred că ne-am schimbat prea mult nici el, nici eu.

În sezonul ăsta, producătorii au făcut o chestie tare faină. Pe lângă faptul că mă uit iar la Grey’s cam ca la primele sezoane, muzica aia bună rău din serial s-a făcut dintr-o dată nu doar bună, ci şi interesantă. De ce? Pentru că toată coloana sonoră e alcătuită din cover-uri foarte foarte faine. Îmi place ideea de nu-i adevărat. Iar în ultimul episod am auzit un cover fain după o melodie mai veche, din anticariat şi ea, cântată acum mulţi ani de Backstreet Boys. Iacă. Aici vroiam să ajung. Alt lucru din anticariat care mă face să zâmbesc şi-mi aduce aminte de nişte treburi faine, de nişte zile agitate din adolescenţă, de vremuri de mai demult, dar care sunt încă în/cu mine. Asta e faza cu anticariatul minţii, lucrurile alea sunt puse la naftalină, dar nu se aruncă niciodată şi sunt revăzute, regândite, retraite cu sfinţenie, fiindcă fac parte din noi. Desigur, pot sta şi pe-un raft sub diferite forme materiale, dar nu despre aia vorbim, nu?

Bun, deci, Grey’s anatomy şi Backsteet Boys. Aş mai adăuga: cartea aia pe care n-aş mai citi-o acum, dar după care vroiam să mă cheme şi pe mine Olguţa, “La Medeleni”; mini grădina mea de legume de acasă de-acum aproape un sfert de secol transformată acum în mini grădină de balcon, cu flori şi verdeţuri în căni adunate de prin lume; masa dintr-un colţ al tuturor bibliotecilor în care am tocit coate, de unde se vedea ploaia pe geam şi pe care-o caut şi-acum când ajung într-un astfel de loc; ciocolata Milka; îngheţata de alune-  “italiană”, aşa zicea tanti care aducea îngheţată într-un orăşel mic de provincie unde ne plimbau au mei duminica acum vreo 20 de ani-; pizărăii, cel mai fain obicei din lume, eu îl ştiu din Ardeal, de acasă, dar sub diferite forme există şi prin alte locuri, cu copii care au nasul roşu şi umblă prin sat în dimineaţa de Ajun să primească mere şi bomboane şi nu poţi să ratezi aşa ceva pentru nimic în lume; scrisorile transformate în e-mail-uri şi vederi şi mesaje, numai să scrii ceva, să te ştie cineva, cumva, prin cuvinte; bluza aia gri cumpărată din Varşovia acum opt ani şi pe care nu te hotărăşti să o dai afară din dulap fiindcă era ceva ce-a ţinut de cald într-un frig groaznic şi într-o mare de singurătate; sentimentul ăla din momentul în care vezi marea de pe geamul trenului sau maşinii şi începe să miroase puţin a apă sărată şi îţi dai “reset” automat; şosete colorate; strugurelul, dada, strugurelul… regăsit recent sub o formă similară la Elizabeth Arden, ceea ce mă face să cred că din anumite puncte de vedere cosmeticele din România imediat post-comunistă puteau fi produse de lux; liste pe hârtie; casetele înregistrate de pe casetele altora care aveau muzica pe care-o vrei; discotecile unde te duceai să dansezi. punct;  ar mai fi…

La voi în anticariat ce găsim?

DSC_0241

Barcelona, martie, 2014, duminica devreme, cum e bine să faci lucrurile frumoase, de dimineată.

Amintiri din viitor: „Azi cred…”

Azi aleg să îmi amintesc şi să mai cred în:

-espresso băut în doi în cafenele italiene ca cea din imagine. Poza asta-mi aduce aminte de plimbat în ritm alert prin Genova în ianuarie şi de un număr infinit de espresso-uri pe care vreau să le beau în viaţa asta şi, mai ales, pe care vreau să le beau cu oameni.

Genova coffee

-puzzle-uri “rezolvate” şi faptul că dacă te joci Sudoku îţi antrenezi creierul şi poate amâni boli care te-ar face să uiţi că ai fost vreodată în genova.

-mâncare la mami, acasă, de unde se vede curtea pe geamul de la bucătărie. E un trandafir alb chiar aproape de colţul terasei, lângă fântână. Mie-mi place mai mult ăla din grădinuţă, care e alb-roz sau ăia de lângă casă, galbeni-roşiatici. Dar îl respect pe ăsta, că reuşeşte să stea înflorit mult mai mult ca ăia şi ne bucură. E perseverent, aşa. Şi statornic, ca o casă, ca şi sentimentul de acasă, că aparţii şi eşti în siguranţă.

-oameni care donează şi ajută şi sună şi scriu şi cheamă şi se-adună şi scandează şi cer şi câştigă şi discută şi donează iar şi ajută şi scriu şi cheamă şi se-adună. Oameni care fac, nu stau pe margine, actori, nu spectatori. În ei cred azi, a lor e lumea. Oameni buni, demni, faini, solidari.

-liniştea de cu zece minute înainte să sune ceasul dimineaţa, când te uiţi pe geam şi te gândeşti că mai poţi închide puţin ochii, dar eşti deja conştient/ă că a început o nouă zi.

-asamblarea de mobile de la IKEA, dar şi de şicanele stupide legate de faptul că asamblarea mobilei de la IKEA e un test al oricărei relaţii. Eu am avut doar confirmări plăcute şi de succes.

-unghii roşii şi eşarfe colorate, adunate din lume.

-încercări de creativitate când ştii că nu-i tocmai “cana ta de ceai”, da’ nici nu vrei să te laşi bătut/ă: căni adunate din lume în care poţi planta flori şi alte ierburi verzi.

-aerul rece de toama târziu, când ieşi dimineaţa afară şi inspiri prima oară. Sau cel de primăvara, pe seară, la sfârşit de aprilie, când miroase-a copaci înfloriţi.

-nasuri roşii de copii înfofoliţi iarna şi picioruşe grăsuţe care se văd sub hăinuţe de copil, vara.

-sticle de vin bun băute cu prietenii la taclale nesfârşite despre tot şi nimic, băute cu sfinţenie, ca un ritual, mai ceva ca mămăliga de la cina de seară din Moromeţii.

-Inboxul fără niciun e-mail necitit, fără niciun e-mail “cu steluţă” sau “cu steguleţ”.

-un mesaj care te face să zâmbeşti când te uiţi la telefon şi-apoi te uiţi în jur şi devii serios, să mai tii fericirea aia câteva secunde numai pentru tine.

-un “mulţumesc”… pe stradă, la muncă, acasă.

-o ciocolată găsită din greşeală în alt sertar… după ce în cel de ciocolată nu mai era nimic de găsit.

-o carte tocmai descoperită.

-o discuţie interminabilă noaptea, până la momentul când nu mai poţi să “baţi” somnul.

-entuziasmul din secunda când cumperi un bilet de călătorie, de orice fel, oriunde.

Amintiri din viitor: „Dacă te-aş fi cunoscut acum cinci ani…”

În Barcelona m-am simţit copleşită. De ea, de Barcelona, ca oamenii din poza, mici de tot. De ceea ce lăsasem în urmă, la lucru. De călătoria pe care aveam s-o pornesc după ce plec din Barcelona. Dar, mai ales, m-am simţit flămândă de văzut şi cunoscut. Aproape că am pierdut din vedere dorinţa de a simţi ceva… nici nu prea era o perioadă în care vroiam să simt multe, din ceea ce-mi aduc aminte, dar ştiu că a fost perfectă o zi şi două seri avute la dispoziţie doar pentru plimbare prin oraş… am umblat până nu mi-am mai simţit picioarele. Fiindcă merită, dar şi fiindcă, uneori, e ok să te extenuezi ca să nu mai poţi simţi şi gândi. Iar dacă te mai şi extenuezi cu frumos şi interesant, deja e mai mult decât orice-ai putea vrea de la o zi… ok. Am avut un scop în ziua aia, să umblu şi să văd. Şi l-am atins. Singură. Aia a făcut gustul umblatului şi-al scopului atins, dulce-amar. Pentru că de data aia mi-aduc aminte că aş fi vrut să împart Barcelona, călătoritul, tot, cu cineva. Cred că, pe undeva prin lume, atunci, cineva şi-a dorit acelaşi lucru… deunăzi mi-a spus: “Dacă te-aş fi cunoscut acum cinci ani, dacă ne-am fi întâlnit atunci… am fi umblat lumea toată împreună”. E bine şi acum, avem timp; deşi, cred, niciodată nu va fi destul. Acum suntem doi, flămânzi să umblăm.

DSC_0011 (3)

Amintiri din viitor: „Don’t let anyone dull your sparkle”

După cum vă anunţam săptămâna trecută, cu puţină întârziere, dar cu mult interes şi multă deschidere, vă arăt nişte poze şi vă promit un gând de pe-atunci, pentru fiecare din ele, dar cu legături cu fiecare din clipele de-acum, mai ales clipele alea de schimbare, de voinţă, de dorinţă care se succed cu rapiditate în rândul multora în această perioadă. Pentru că totul se transformă, nimic nu dispare, o zi, o poză, o amintire din trecut, într-o viaţă de acum pentru un gând despre viitor… “Amintiri din viitor”.

DSC_0680

În Glasgow, oraşul al cărui slogan e “People are Glasgow”, mi-am adus aminte că şi în română avem o vorbă cu “omul face locul”… acolo, chiar aşa e. Niciunde în lumea asta  nu m-am simţit atât de apropiată de străinii de pe stradă ca în Glasgow. Poza e dintr-o cafenea unde erau angajaţi doar tineri cu autism, coordonaţi de doi oameni, soţ şi soţie, de vârsta a treia deja. A fost cel mai impresionant loc în care am fost, aş zice că a fost absolut “normal”, dar ar fi o aberaţie, nu aş vea să fie nimic, vreodată, normal şi nici nu cred în asta. E un concept… rău. Nimeni n-ar trebui să fie un fan al normalităţii. E plictisitoare şi inutilă, generalizează, esenţializează, universalizează şi e groaznic de discriminatorie. În România de azi văd în jur: că la o televiziune locală există o emisiune ce a împlinit un an, unde reporterii sunt tineri autişti; că într-un bloc dintr-un oraş românesc locatarii au distrus rampa pentru scaune cu rotile, deşi un vecin de-al lor utilizează scaunul cu rotile ca unic mijloc de deplasare; că tinerii cu handicapuri de orice fel se chinuie încă să aibă acces real şi susţinut la educaţie şi locuri de muncă, dincolo de formele legale şi iniţiativele cu iz “european”. Ar fi bine să nu uităm că modul în care ne tratăm unii pe ceilalţi e reprezentativ pentru societatea şi locul în care trăim, întotdeauna. Unele universităţi din România organizează şi susţin mobilităţi de studiu în străinătate pentru studenţi cu handicap, inclusiv cu însoţitor. Altele, nu. Am prieteni care studiază legătura dintre alimentaţie şi tratarea autismului. Doar oamenii cu o anumită “stare” economică îşi permit să le urmeze sfaturile. Suntem la început abia. Dar, trebuie, putem.