Mâinile

Pe la 25 de ani au început să-mi apară şi mie câteva pete mici pe dosul mâinilor şi mi-am mai dat seama încă odată că sunt fiica lu’ maică-mea. Nu cred că e ceva grav. Nu ştiu ce e, dar ştiu că bunica din partea ei avea dosurile palmelor pline de petele alea maronii şi că întotdeauna m-am gândit că-s semne de om trecut prin viaţă, care-a născut, a îngropat, a muncit, a trăit, s-a bucurat, a plans, a educat patru copii care-au crescut oameni de-adevăratelea, s-a sacrificat, că aşa erau timpurile şi n-a fost loc de mers mai departe la şcoală, deşi era deşteaptă foc, s-a stins cu dureri, s-a plâns mult după ea, fiindcă a fost o femeie care n-ar fi mâncat o firimitură dacă era s-o dea cuiva care avea mai multă nevoie. Şi mami are petele alea pe mâini, dar acum, recent, într-o vizită, am văzut mâinile ei un pic mai slăbite şi parcă petele alea s-au văzut mai clar şi m-a trecut un fior, aşa. Nu ştiu dacă aţi observat, dar e un moment în care părinţii îmbătrânesc, e un moment în care parcă se vede bătrâneţea pe ei. La ai mei, pentru mine, momentele alea sunt clare, au fost diferite la amândoi, deşi, teoretic, între ei sunt opt zile diferenţă. Momentele alea două au fost primele lucruri la care m-am gândit când am văzut mâinile despre care vă zic, acum câteva zile.

E ceva cu mâinile mamelor, dacă vă uitaţi atent, pe ele se vede fiecare efort făcut să ne ridice de jos, de când nu puteam merge, până când am devenit oameni mari. Nu ştiu dacă voi crede vreodată că ai mei (ce posesivi suntem cu ei, nu vi se pare?!) sunt bătrâni, dar asta are legătură şi cu faptul că mie nu-mi e clară faza asta cu vârsta şi anii în general. Plus că părinţii par să fie tot aşa, tot acolo, tot timpul, tot tineri, ca o constantă în viaţa noastră, nu? Dar, ştiu că devin conştientă că sunt mai puţin puternici fizic, că sunt mai obosiţi (adesea, de atâta avut grijă de noi, de fapt!), că ar fi bine să se odihnească mai mult, că ar trebui protejaţi mai mult. Cam aşa văd eu lucrurile. Eu nu-mi pot imagina o lume fără ai mei, dar nici nu pot ignora faptul că mâinile lor au tot mai multe… riduri (cred că şi pe mâini tot riduri le zice, nu?!). E un soi de sentiment ciudat care pluteşte în aer de fiecare dată când mai observi un rid pe mâinile lor, o combinaţie de bucurie că eşti acolo şi că ei sunt acolo, cu o mâhnire legată de faptul că parcă n-ai văzut timpul trecând mai clar niciodată.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s