Bătaia nu e ruptă din rai, da?!

Pentru unii, raiul nici nu poate exista, nu poate fi conceput…

Numele meu e Adrian. Am șase ani. I-am împlinit ieri. M-am trezit în dimineața asta și mă doare rău piciorul, aici, mai jos puțin de fund. Oare de ce mă doare piciorul? A, uite! Am o pată mare și mov acolo unde mă doare. Cred că de la pată mă doare. O să mă duc să o spăl ca să nu mă mai doară. Of, am vrut să o spăl și nu a ieșit nici cu săpun și mă doare și mai tare când pun mâna pe ea. Acolo m-a lovit tata aseară cu piciorul lui. El are piciorul mai mare decât al meu pentru că și el e mai mare decât mine. Dar nu cred că de la piciorul lui mă doare. Când m-am culcat, nu m-a durut și nu aveam pata. A apărut pata când dormeam. Mă duc să îi arăt pata lui mama.
– Mami, am o pată pe picior și mă doare piciorul.
– Ce pată?
– Uite!
– Te-ai lovit?
– Nu. M-am jucat frumos.
– Îți trece până mâine.
– Mă doare rău acum.
– Acuma te doare, dar mâine n-o să te mai doară.
Numele meu e Adrian. Am treizeci și trei de ani și vreau să spun ceva:
– Mamă, ai mâncat căcat! Mă doare și azi!

Nu cred că a scris cineva ceva mai bun despre violenţa domestică, partea aia “dedicată” copiilor, decâ ceea ce aţi citit mai sus, din “Cimitirul” lui Teleşcan. Că tot veni vorba, iar, de violenţă domestică împotriva copiilor, ca dealtfel în ultima lună cam tot odată la două zile, zic să contemplăm puţin subiectul ăsta, experienţa asta, dincolo de modul în care ea e banalizată în experienţele copiilor ca cel de mai sus, de chiar părinţi, unii prin faptul că le e reflex, alţii prin faptul că o ignoră. Ar trebui să se scrie un studiu “Banalizarea violenţei împotriva copiilor în familia românească”. Ar putea fi susţinut cu zicale din popor că doar discursul nostru ca neam, faţă de violenţa domestică de orice fel, dar mai ales împotriva copiilor, e unul de toată jena: “unde bate mama, creşte carnea”, “bătaia e ruptă din rai”, “eu te-am făcut, eu te-omor” şi aşa mai departe.

Pentru cine a devenit mai interesat de subiect în urma cazului B. (nu mă obosesc să scriu numele întreg fiindcă pentru mine e clar că există o procedură ce trebuie urmată pentru a se da o decizie, iar acea decizie o iau specialiştii, nu aproape-fanaticii religios care au impresia că au fost discriminaţi pe criterii de religie şi tot pe criterii de religie trebuie susţinuţi de “fraţii” şi “surorile” lor. Hai, pa, n-are nimeni treabă cu religia voastră acolo, la fel cum nu credem toţi că un copil “nedisciplinat” va ajunge un frustrat, ca fata care scrie imbecilităţi de acest fel aici, nu mai încercaţi să aruncaţi mingea în altă ogradă!)… ce ziceam? Ah, pentru cei interesaţi, Moise Guran face o analiză bună aici şi punctează clar ceea ce ar trebui să ne fie clar tuturor: violenţa domestică nu e un apanaj al sărăciei sau lipsei de educaţie, sau a traiului în zone pe care le asociem cu aceste probleme  (cazul României, de exemplu, în poza de mai jos), ci, dimpotrivă.

Cazuri raportate de abuzuri asupra copiilor

Mai mult, violenţa domestică e adesea rezultatul unei culturi osificate a educaţiei prin violenţă, a ascunderii frustrărilor sub covor sau sub o palmă, a masculinităţii definite prin putere fizică şi supunerea altora în acest mod, indiferent că e vorba despre cea împotriva femeilor, copiilor sau bătrânilor. Da, despre asta e vorba. S-a mai scris bine şi la obiect despre subiectul acesta în ultima vreme, de exemplu, aici… despre problema unor politici publice defectuoase în ceea ce priveşte familia, a unei sfere publice care se face că nu vede ceea ce are loc în privat sau că nu are cum să abordeze sfera privatului (pentru cui nu-i e clar, spaţiul privat oricum e politizat rău, nu vă faceţi că nu e doar atunci când e mai simplu şi e legat de o schimbare clară de paradigmă privind serviciile sociale, drepturile copiilor şi familia românească). Prin alte locuri/ Pe alte site-uri violenţa domestică s-a documentat bine de tot şi e înfricoşător ce s-a scris aici şi aici, ce au experimentat oamenii respectivi şi cât de grea e împăcarea cu sine sau cu restul lumii… sau neîmpăcarea. Luaţi şi vă auto-educaţi în ceea ce priveşte violenţa împotriva copiilor în România, mai ales cea de acasă, nu mai discut aici de cea de la şcoală, ce variază de la dascăli violenţi la fenomenul de bullying. Luaţi şi vă auto-educaţi să nu daţi palme, ci să găsiţi logica celei mai bune comunicări cu oamenii din jurul vostru, indiferent că au 2 ani sau 30 sau 80.

Palmele lasă urme adânci. Acum câţiva ani, după ce mă mutasem demult de-acasă, am discutat prima oară cu mama despre faptul că ne-a tras câteva palme când eram mici, cum mi-aduc aminte când am luat-o pe coajă mai nasol fiindcă soră-mea s-a murdărit pe stradă, era duminica şi era răcoare în casă când am ajuns la colţ după altoire; că ştiu toate detaliile sau că ştiu că tati doar ne-a luat odată de urechi în faţa maşinii de spălat. Vădit întristată, a explicat atunci ceea ce ştiam deja despre cât stres a înghiţit pe vremea aia şi cum e conştientă că din motivul ăla şi-a vărsat, nedrept, amarul în direcţia în care nu ar fi trebuit. N-o condamn deloc, nu ne-a bătut cu curea sau cu par, nu am avut parte de violenţă verbală vreodată, o fi fost mai dură în ceea ce priveşte şcoala şi temele bine făcute, în sensul că ne verifica atent şi constant şi nu-i scăpa nimic. Ştiu stresul ăla şi ştiu şi că noi am fost printre cei care au trăit în familii în care părinţii sunt exemplul de ce vrem să fim în viaţă, ca oameni, ca şi parte dintr-un cuplu, ca profesionişti, noi, copiii. Şi ştiu puţini copii cu astfel de relaţii cu părinţii lor. Şi nu e zi să nu îi zic la telefon “ce bine că familia noastră-i normală”. Nu-s o fană înrăită a cuvântului şi conceptului de “normalitate”, dar cândva, demult, aşa ne-am definit noi relaţiile din familie, într-o conversaţie, şi-a rămas ca leitmotiv, cu sensul de “familie faină, unde problemele se rezolvă, nu se crează şi recrează”. Ştiu şi că mama ei a fost o femeie care a crescut mai mult singură patru copii fiindcă soţul ei muncea departe. Şi că te poţi urca pe pereţi dacă nu-i “disciplinezi” şi-s patru. Dar, eu tot mi-am adus aminte că m-a bătut şi decenii mai târziu i-am amintit şi-am intrebat-o şi am vrut să înţeleg tot, din toate perspectivele, dar mai ales a ei, chiar dacă ştiu toate astea. Am mai vorbit cu prieteni şi multora le e clară fiecare palmă primită la fund. De unde trag concluzia că e un soi de interes general în generaţia noastră, cel puţin cei care vrem să ne cunoaştem mai bine şi să creştem frumos ca oameni, înspre a întelege greşelile părinţilor, aşa cum au fost ele, şi a nu le mai repeta. Mă bucură lucrul ăsta.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s